~Adrian Boeru: „De ce Blaga?“

Dacă am ajunge la capătul drumului, spiritul uman s-ar ofili şi ar muri. Dar eu nu cred că ne vom opri vreodată: dacă nu vom avansa în profunzime, vom avansa în complexitate şi ne vom afla mereu în centrul unui orizont al posibilităţilor care se lărgeşte. (Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, Cuvânt înainte)

Ceea ce afirmă, acum, în 2001, Hawking, nu era ceva de la sine înţeles la începutul sec. XX, când oamenii de ştiinţă mai aveau încă convingerea, cumva de sorginte religioasă, cum că ştiinţele vor produce o teorie- verificabilă empiric-care să explice odată pentru totdeauna misterul existenţei. Această dorinţă nu viza însă numai un cadru teoretic, satisfacerea, adică, a unui interes de cunoaştere, ci avea, în egală măsură, şi o componentă practică, etică şi chiar politică, care viza puterea, nu numai asupra naturii, faţă de care omul ar fi dorit să se comporte ca un dumnezeu, ci şi asupra celorlalţi oameni.

-De ce Blaga?- Întrebarea poate fi pusă mai ales acum, când ne pregătim să intrăm politic şi, poate, economic în Europa. Mai mult, ea este o pro-vocare dacă ne gândim că, chiar spaţiul geo-politic în care ne pregătim să intrăm: Europa, este la rândul lui configurat sub presiunea intenţiei arti-culării cosmo- polisului, astfel încât globalizarea depăşeşte în importanţă această „intrare”. În acest context, să te ocupi de un gânditor atât de puţin cunoscut, ca Blaga, pare o aventură provincială, o întâmplare periferică, parohială, dacă nu chiar o pierdere de vreme ce aduce a „naţionalism”. Oricum, miza teoretică pare să fie minoră, iar cea practică de-a dreptul nulă. Întrebarea: de ce Blaga?- dacă nu chiar reproşul: de ce Blaga!- este însă expresia a cel puţin două prejudecăţi. Prima a fost formulată mai sus şi este o prejudecată de ordin politic.Ea este, pe de-o parte, rezultatul refuzului de a gândi din situaţia geo-politică în care ne aflăm, adică din această situaţie de rostire, de punere în rost a omului şi a lumii şi, pe de alta, este rezultatul unei comodităţi a gândirii, a unei simulări a acesteia, fapt ce se vede în istorie în felul în care românii au preluat scheme de gândire, bunuri simbolice de consum, gata fabricate, bune pentru cei din periferia imperiului- fie el din Est sau din Vest- funcţie de cum se mişcă raportul de forţe pe plan politic. Refuzul şi comoditatea reprezintă de fapt interiorizarea lipsei libertăţii de gândire, una din cele trei forme pozitive, concrete¹, în care se manifestă principiul negativ al libertăţii. Corolarul acestei interiorizări este sincronizarea, cu alte cuvinte, renunţarea la spi-ritul critic. Însă, dacă acesta este specific european, dacă este adică pro- priul, predicabil numai despre Europa, până la a i se substitui², sau, alt fel spus, este valoarea ce o diferenţiază de alte spaţii culturale şi se cara-cterizează prin aceea că, în acest spaţiu, în acest loc, experienţa antropică a violenţei a fost pusă în puterea logosului, adică în lumina adevărului, şi în vederea libertăţii, pentru a o aduce din spaţiul natural al confruntării fi- zice, în cel supra- natural al dialogului, atunci renunţarea la spiritul critic înseamnă de fapt renunţarea la intrarea în Europa.

Dar, tocmai această „intrare” în spaţiul geo- politic configurat de presiu- nea intenţiei articulării cosmo- polisului ar putea să scoată tema noastră: filosofia lui Blaga, dintr-o perspectivă parohială şi să o pună într-un me- diu universal- ar rezista ea oare? Depinde de „greutatea” operei! Cu acea-sta însă ne aflăm în faţa celei de a doua prejudecăţi, cu privire la valoa- rea operei lui Blaga, în context universal, şi, poate, mai mult, a culturii române. Prejudecata aceasta este pre- figurată de presiunea politică a fac- torilor de putere, de voinţa de putere, în care conceptul ce determină cauzalitatea acestei voinţe apare ca unul al libertăţii, adică moral- prac- tic, în timp ce el pare să fie de fapt unul al naturii, adică tehnic- practic (discuţia despre distincţia kantiană, din Introducere la CFJ, nu o vom purta aici- menţionăm numai că, în acelaşi loc, Kant numeşte voinţa, ca facultate de a dori, una din multiplele cauze naturale ale lumii, anume aceea care acţionează potrivit conceptelor). Ca şi în cazul primei preju-decăţi, frica (cu multiplele ei chipuri, printre care şi refugiul într-o aşa-zisă analiză obiectivă) şi comoditatea, care o însoţeşte, sunt cauzele care determină neasumarea unor valori şi colportarea altor simboluri culturale sau scheme interpretative, venite de aiurea- credem că gândim când înşi- ruim vorbe care sunt la modă, se poartă, spuse în alte situaţii de rostire. Pentru temperarea indignării unor posibili „critici”, spun că afirmaţiile de mai sus, voit polemice, nu contestă marile creaţii culturale pe care s-a clădit Europa sau marile ţări ale Asiei, pe care Blaga le-a asimilat şi care, într-o oarecare măsură l-au format, ci, din contră, invită la o mai bună asimilare a lor, adică la o înţelegere şi transfigurare a acestora în spiritul locului, adică la o localizare a temelor şi a răspunsurilor, tocmai pen- tru a testa sau proba universalitatea acestora, acolo unde este, adică vala- bilitatea general- umană a afirmaţiilor vehiculate. Fără un astfel de test, creaţiile culturale nu numai că nu-şi pot proba intenţionalitatea ecu- menică şi universalitatea de fapt, dar devin, evident, instrumente politice de dominaţie, ideologii. Creaţiile culturale, produse într-o anume situaţie de rostire, de punere în rost a lumii şi omului dintr-o singură perspectivă, simbolice prin excelenţă, configurează şi structurează prezentul istoric, cunoaşterea şi acţiunea umană. Ele sunt produse şi ca răspuns la „agresiu- nea” ascunsă a altor produse de acelaşi fel, dintr-un alt loc de privire a adevărului, creaţii care sunt în mod natural limitate şi însoţesc raporturile de forţă în ordinea lumii. Creaţiile culturale majore sunt produsul unei stări de veghe, dintr-o situaţie de rostire privilegiată, la un moment dat, care urmăreşte ca privilegiul ontologic al omului, de a gândi fiinţa în vederea înfiinţării, să nu fie transformat într-un privilegiu social sau/şi istoric, prin voinţa de putere.

_______________

1- N. Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, 1987. El îşi propune să cerceteze problema libertăţii supt întreitul său aspect: libertatea muncii, libertatea politică şi libertatea gândului(p. 65).

2- Aristotel, Topica, I, 5, 102a.:Propriul este acel predicat care nu exprimă esenţa lucrului, dar care aparţine numai acestui lucru şi de aceea poate fi substituit lui.

ADRIAN BOERU