~Petre Bucinschi: „Poetul”

În spațiul spiritualizat de artă și cultură, în spațiul unde omul reînvie, poetul nu confundă în niciun caz schimbarea locului, cu gustul copleșitor al aventurii, căci ceea ce-i împinge gândul să întreprindă călătorii, este în primul rând căutarea propriei identități, o fugă paradoxală spre sine însuși în locurile atinse de aripa eternității, el tinde să devină iarăși stăpân al formei sale.

Poetul este cercetător al spațiului spiritualizat de istorie și artă, deoarece de fiecare dată ochiul ager al poetului, însoțește detaliile cu descrieri și le fură pentru o vreme de mister până când prinde din nou rădăcini sentimentul de spațiu și timp.

Simțind el însuși trecerea lucrurilor și a durabilului, poetul, doar el, transformă precizia pedantă în mișcare și lipsă de contur, unele într-altele, căutând să-și exteriorizeze lumea sa interioară prin învolburări de sentimente. Spiritualizată și materială, iubirea este în ochii poetului, el o simbolizează prin forme, o concretizează prin mișcări cuprinse într-o spirală, încercând să creeze obiectivitatea, ridicând-o în plan metafizic, uneori poetul schimbă iubirea cu năzuința de a fi iubit, căutând să emane căldura luminii, de fiecare dată cântă adolescența cu zâmbet de stea, încercând să fure arborele existenței, rămânând ca un colind universal al unei împodobiri eterne.

Cuvântul, o unealtă a poetului, spiritul care guvernează poemele sale, pe care le regăsim exprimate plenar în gândurile lui tăcute, este ceea ce se poate numi înțelepciune poetică, sau poezia înțeleaptă, adică nivelul poetic al sensului în care ecoul nostru își reîntâlnește esența, ființa, eternul său, în același timp se reîntâlnește cu universul din care face parte cu întreaga splendoare a realului său. Gândul, ca loc în care adevărata tăcere, care este izvorul întregii lumi, tăcerea de dinainte și de după, tăcerea fecundă din care se naște însuși verbul, ne primește și ne împărtășește de ea însăși și de misterul ei. Poetul și poezia sa își întind mereu aripile, nu este un intermezzo mediocru, un antract în istoria cea mare, nu este un gol în scurgerea timpului, poezia este un caracter general, simbolic, superior, ea a continuat și continuă pregătirea poeziei de viitor, și mai presus de toate ecoul pe care îl au profundele înnoiri ale spiritului ce se desăvârșesc în creația literară.

Tumultul acesta nu mai poate fi stăvilit de motivele mitologice și de limbajul Esopic, cititorul ia cunoștință de o impresionantă vitalitate, a unei umanități care și în acest fel, se desprinde din corsetul bigot al evului de mijloc, pătrunzând într-o lume în care nu reprezentările alegorice vor conta, ci actele de existență, altfel spus, nu proiecțiile simbolice ale vieții ci viața însăși, dinamică, violentă, telurică, este în acest fel groparul prejudecăților acestei perioade istorice, caracteristica lumii este intensitatea. Shakespeare, Homer, Dante, au văzut splendoarea înțelesurilor care planează deasupra lumii vizibile, au știut că un pom nu are doar menirea de a face mere, sau grâul de a face pâine, sau globul pământesc de a sluji pentru arat și drumuri, că toate acestea aduc și un alt rod, mai frumos, minții omenești, fiind embleme ale gândurilor ei și expunând prin întreaga lor istorie naturală un anumit comentariu mut asupra vieții omului. Poetul trăiește intens incapacitatea de a percepe viața altfel decât prin intermediul literaturii, a scrie poezie este o muncă, de ce nu ar fi și cititul poeziei o muncă, poezia trebuie bineînțeles privită nu drept investigație pragmatică, ci aventură inițiatic culturală, poezia poate avea formă, fie asemenea copacului, fie asemenea apei care umple un vas, din acest motiv, poetul trăiește intens incapacitatea de a percepe viața altfel decât prin intermediul literaturii, vom remarca faptul că adevărata esență a poeziei este concentrarea, o respirație de „turbillon”, de vârtej meteorologic, ce-și propune să aspire și să devore tot ce-i iese imprudent în cale. Preocuparea poetului de a reda un contur precis în oglinda paginii, acesta este centrul, sursa scrierii lui, plasându-se deasupra oricărei polemici, încearcă să comunice incomunicabilul, purtând cu sine vestigii ale condiției umane, menit să expliciteze lumea prezentă.

Poezia, devenind un complex intelectual și emoțional într-o singură clipă, este cea care ne dă sensul unei eliberări subtile și subite, eliberarea de limitele temporale și spațiale, creșterea vertiginoasă pe care o experimentează arta majoră, POEZIA. 

PETRE BUCINSCHI