Nicolae Georgescu : ” Actualitatea curentului cultural al haretismului ”

Concepţiile privind egalitatea socială ale marelui om, Spiru Haret, sunt considerate şi astăzi revoluţionare, reprezentând exemplar contribuţia elitei macedo-române la marea cultură naţională. Strădania sa de fundamentare instituţională ar trebui să fie model de actualitate măcar din perspectivă strict culturală, dacă nu şi socială.

Dacă vom citi oricare definiţie dată hare-tismului, vom înţelege de ce este mai ac­tual ca oricând Spiru Haret (15 februarie 1851-17 decembrie 1912) – şi, la urma urmei, chiar de ce trebuie să-l sărbătorim la aceşti 156 de ani scurşi de la naşterea sa? într-adevăr, as­tăzi vorbim, în termeni europeni, despre „egali­tatea şanselor“ la educaţie, despre „echitate“ şi chiar – ca să citez un pachet de programe guver­namentale – despre „educaţia pentru toţi“. Mai exact, descoperim noutatea învăţământului euro­pean sub aceste concepte. Dar concepţia haretis-tă de la începutul secolului al XlX-lea avea la bază tocmai această egalitate a şanselor la educaţie pentru toţi. Aleg definiţia excelentă a regretatului sociolog Ion Ungureanu, din care citez: „S. Haret considera că orice măsură politică reformatoare nu se va dovedi eficientă în societatea modernă atât timp cât de binefacerile, ei nu se vor bucura toate straturile societăţii (ceea ce reprezintă idea­lul „civilizaţiei integrale“) şi cât timp la realizarea ei practică nu vor participa efectiv toate clasele şi categoriile sociale. Pentru ca această participare să fie reală, reforma socială trebuie pregătită printr-un amplu program cultural, educaţional, social şi economic, de care trebuie să beneficie­ze, date fiind condiţiile istorice specifice ale Ro­mâniei din acea perioadă, în primul rând ţărăni­mea. Rolul promotor în realizarea acestui pro­gram nu îl vor avea, însă, în primul rând, oamenii politici – ci şcoala, concepută ca instituţie educaţională în sens larg, şi învăţătorii. Aceştia trebuie să elimine politicianismul rural şi să se angajeze, împreună cu sătenii, în transformări economice, sociale, culturale şi educaţionale.“

La vremea lui, pachetul de legi şi măsuri haretiste a vizat preponderent ţărănimea – recunoscându-se pe atunci, că lumea întreagă, deci şi cea românească, este împărţită în sate şi oraşe. Dacă am recunoaşte, şi azi, că această împărţire reală are nevoie de criterii reale de evaluare, n-am avea de ales, ar trebui să recurgem tot la teoriile haretiste.

Un program naţional de emancipare a ţărăni­mii prin educaţie n-ar fi altceva, tălmăcit în limbaj modern de tranziţie, decât ceea ce numim îndeobşte „discriminare pozitivă“ a satului faţă de oraş. Această viziune nu poate fi judecată, istori­ceşte vorbind, separat de poporanism, sămănă­torism sau gândirism, şi abia aici intervine judecata noastră retrospectivă. Într-adevăr, de ce mai este nevoie să discutăm, astăzi, despre „civilizaţia integrală“, de pildă, ori despre ruralism – când, la noi, învăţătorii şi-au făcut datoria pe deplin, satul a fost iubit şi cultivat cu grijă etc? Da, este adevărat, numai că despre poporanism s-a scris rău şi s-a proiectat imaginea că ar fi un reacţionarism de sorginte rusească (deşi C. Stere şi G. Ibrăileanu au teoretizat, la timpul lor, curentul în deplină autonomie a spiritului critic autohton), despre sămănătorism s-a scris execrabil şi chiar azi este asimilat cu un „păşunism“ fără valoare, despre gândirism nu prea s-a scris ori penele care s-au aventurat spre tărâmul lui au ocolit cu stricteţe credinţa şi cam tot ce ţine de ortodoxie. Pe scurt, este vorba de acel festivism comunist, forţat să fie astfel de către ideologi de obicei camuflaţi’ în istorici literari, prin care haretismul era discutat ca decor, chiar ca o frumoasă prioritate naţională – dar era cu totul scos din context.

Ceea ce pare cu adevărat ciudat este că şi astăzi, la 16 ani distanţă de „limesul“ comunist, se discută tot prin rupere din context. După cum vedem, la începutul secolului al XlX-lea avem de-a face cu un sistem destul de bine structurat, foarte coerent în orice caz. Poporanismul cerea imperios ca la treburile publice ale cetăţii să vină ţăranii de pretutindeni, mai ales cei din zone înde­părtate, mai ales de la munte. Sămănătorismul cerea să privim cu iubire viata rurală. Gândirismul avea exigenţa credinţei creştine implicată în toate. Un pachet de „măsuri“, aşadar, conceput pentru un scop social măreţ. Astăzi nu se discută măsu­rile adiacente, se vorbeşte doar de „echitate“ şi „egalitate de şanse“ în faţa educaţiei. Cum se poate, însă, ajunge la aceste şanse egale – fără măsuri adiacente? Cu alte cuvinte: care va fi „canavaua“ pe care se desenează acest neoharetism atât de mult, sau de des, invocat astăzi? Ce se va pune în locul poporanismului, sămănătorismului, gândirismului – curentele de idei care l-au secondat? Ca să aibă şanse egale la educaţie, lumea rurală trebuie să sară peste prăpăstii uriaşe. Statul are impresia că poate să le facă el singur pe toate, să construiască şcoli, săli de sport, locuinţe, să dea materiale didactice, profesori cu salariile aferente – într-un cuvânt, totul. Din sărăcie nu se iese prin decrete şi nici chiar prin construirea de către stat a unor sate noi, şcoli noi etc. Numai voinţa colectivă coordonată de idee, adică de curente de idei, poate face saltul peste prăpăstii. Lumea rurală tinde să alunece spre lumpen şi promiscuitate, pe de o parte datorită sărăciei dar şi datorită „contribuţiei“ păguboase a statului, lipsit de minţi luminate şi de proiect naţional.