Alexandru Nemoianu despre Dimitrie Grama

REPUBLICA LITERELOR”

Într-o literatură contemporană unde sunt aproape instituţionalizate ura, dorinţa de eliminare şi „epurările” înfăptuite în chipuri alambicate dar cu obiectiv precis, „scrisul scriitorilor despre scriitori” arătând înţelegere, solidaritate şi, adeseori, pătrundere estetică şi intuiţie asupra spiritului creator, a devenit o raritate. Ne propunem, însă, ca să re-desţelenim această atitudine de bună-voire şi să încurajăm pe scriitorii care scriu despre cărţile confraţilor şi despre prezenţa acestora în literatură. Acesta este adevăratul „prezent continuu” al valorilor morale.

„VEDEREA LUCRURILOR ÎN DIMENSIUNEA LOR VEŞNICĂ”

Poezia lui Dimitrie Grama (din volumul „Bastian. Şi alte confidenţe”) m-a impresionat mult şi cred că am nevoie de ceva vreme de gândire (mai ales considerând că eu nu sunt un critic literar). Încă mai mult am fost „izbit” de chiar prima poezie, „Bastian”, care efectiv reproducea o întâmplare avută acuma vreo 15 ani. De asemenea eseistica lui este un subiect fascinant. Cred că trebuiesc stabilite câteva lucruri. Dimitrie Grama este un idealist, aş îndrăzni să spun, fără hotar. Fără urmă de îndoială că este un om de mare sensibilitate şi mare caracter. Doar un asemenea om poate înţelege esenţa „relaţiei” dintre om şi Dumnezeu care este umilinţa. (Iar aceasta este adevărat nu doar pentru om, unde este necesară, ci mai ales dinspre Dumnezeu, unde este opţiune.Măsura deplină a umilinţei fiind „umilinţa lui Hristos”.)

Eseul Dlui Grama despre „vietăţile fără grai” este superb şi în totul adevărat. Preţuirea (argumentată) pentru cei care „nu cuvântă” îi face cinste şi este un semn de nobleţe. Am tot „cugetat” pe marginea lui şi cred că acel eseu este o prezentare în proză a inegalabilului poem „Bastian”. Ceea ce spune este uluitor de adevărat şi culmea, nespus de simplu. (De fapt marile adevăruri sunt întotdeauna incredibil de „simple”, atâta de „simple” că cel mai adesea nu le băgăm de seamă.)

Am fost impresionat în special de foarte subtila observaţie privind modul de reacţie în clipa în care „cineva”, „întâmplător”, ne deschide ochii.

Exact acest sentiment l-am trăit, cu decenii în urmă, când „cineva”, prima dată, mi-a „arătat” Ortodoxia. Ceea ce numea Dl. Grama „perceperea trăirii în două planuri”, a vederii lucrurilor în dimensiunea lor veşnica, este ceea ce în Ortodoxie este numit „trezvie”. Iar modul în care este cu putinţă să existăm în două planuri este ilustrat de copii: „dacă nu veţi fi ca şi copiii nu veţi dobândi Împărăţia Cerurilor”.

Ceaţa se risipeşte, noaptea se apropie de sfârşit şi cred, cred,că zorile zilei noi se arată.

ALEXANDRU NEMOIANU