NR. 1/2011

Lucia Olaru Nenati: „Arca Eminescu“

De mulţi ani ne-am obişnuit, aici, la Botoşani, mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua naşterii   mucenicului spiritului românesc Mihai Eminescu.  Ştiu familii de oameni simpli fără prea multe  pretenţii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos şi  caută să ia parte la  aniversarea lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru mine, personal, se  împlinesc  decenii de când resimt sincer şi profund (şi particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de Zilele Eminescu, sau s-o consolidez din timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze,  fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori la derularea ei, încăpută în zodia  unui alt stil de manifestare.  >>>>

Traianus: „Plocon la Eminescu“

Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,

Rog liniştea superbă să ne asculte slova :

” –Primeşte-ne ploconul, de-aici, bade Mihai,

Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova”.

–––––––––––––-

Cine vorbi şi unde e tipul de neom,

Ce ne-a tot spus taclale şi cine le-o socoate,

Că nu e just, că steaua ce are chip de domn

E steaua Eminescu, cea mai fără de moarte?..

–––––––––––––-

Uitaţi-vă preabine, cînd stele-n noapte pier,

Mari gentilomi de seamă, fără de-a limbii haină,

Luceafărul răsare nu la poruncă-n cer,

Se vede şi străluce dacă-l priveşti în taină. >>>>

Al. Florin Ţene: „Artur Silvestri – Patriarhul României Tainice din nou printre noi“

Articol preluat din revista “Pietrele Doamnei”, anul IV, nr. 12 (48), decembrie 2010, pag. 9

Nu întotdeauna cel care se înalţă în „Patria veşniciei” lasă urme adânci şi roditoare, precum brazda răsturnată de plug în ogorul roditor, însă în cazul scriitorului, istoricului, filozofului şi enciclopedistului Artur Silvestri urmele rodniciei sale din timpul vieţii se văd şi azi pe ogorul memoriei şi al cuvântului „cules de pe pajiştile infinit colorate şi cu parfumuri inefabile, pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne supune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contigent”. (Acad. prof. dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga).

Acest dor veşnic de Artur Silvestri izvorăşte din înţelepciunea lăsată în cărţile de proză scrise, de istoria culturii şi eseistică, de analiză imobiliară, economică şi socială, de documentele iniţiate şi îngrijite de el, de generozitatea sufletului său pusă la temelia publicaţiilor înfiinţate şi mai ales de căldura interumană pe care o degaja când interacţionai cu el.  >>>>

Cezarina Adamescu: „Omagiu poetului Grigore Vieru“

„TAINA CARE MĂ APĂRĂ”

„Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.

Al Universului tumult

Mă poate într-o zi strivi,

Iar cerul însuşi m-o jeli.

* * * * * *

Românule, înfrânge-ţi teama:

Din ceruri mă jeleşte   m a m a.

* * * * * *

Mă vor jeli adeseori

În zare, şiruri de cocori.

* * * * * *

Pe soare, ploaie ori ninsoare,

Jeli-vor sălcii plângătoare.

* * * * * *

Va şuiera amarnic vântul

Şi-n zori mă va jeli pământul. >>>>

Al. Florin Ţene: „Înţelepciunea ca reflecţie controlată în poezia lui Eugen Dorcescu“

Eseist, critic, istoric literar şi nu în ultimul rând poet, Eugen Dorcescu în volumul de poeme“Poemele bătrânului “,( bilingv, română-spaniolă, în traducerea autorului şi a Rosei Lontini), apărut la Editura Semănătorul, 2010, ridică reflecţia lucidă la rangul de evocare ducând efectul liric la un reflex psihologic. Relatarea poetului, aflat sub mantia gogoliană a bătrânului, este o operaţie chirurgicală pe sufletul viu: ” cadavrele încă vii erau pline,/ din creştet până-n tălpi, / cu viermi lungi de / sudoare “ . Întâmplările au o formă superior tragică, întrucât sunt trăite gustând ”în singurătate, acronia/ obligat, totuşi, prin pârghia/ necruţătoare a gravitaţiei, / să rămână fixat într-un loc, într-un topos, în spaţiul/ de care nu-l mai leagă nimic,/ în afara repulsiei“. >>>>

Melania Cuc: „Rugul a ruginit untdelemn“

RUGUL A RUGINIT UNTDELEMN

Umbra umblă goală pe sub rochia de bumbac.

-Nu-i nici un pericol!

Insişti tu,

Încerci să mă convingi

Să mergem mai departe prin grotă,-

Două şopârle din smalţuri mimetice.

Pe deasupra noastră zboară oameni

Şi sângele strugurilor sălbatici

Se maturizează ca un puber

În palestra grecească.

Soarele-i tot mai  albastru la ochi,-

Tenor fără voce şi cu vena tăiată.

Roşu hujuie vântul  de dimineaţă,

Jilav şi sfânt ca  ţâţa lupoaicei

Care va naşte schimbarea la faţă. >>>>

George Petrovai: „Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism“

Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.

După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile. >>>>

Marcel Turcu: „Hipoteca“

“ Don Quijote-le nostru interior “ / Unamuno /

 

… cai de rasa, fara autori morali de –

Cai de rasa …

* * * * *

Intins letraj- zidul bibliotecii-versant :

-pe deplin-zidul !-

* * * * *

In ferestre de rasa, cai de rasa, tintati –

Constelari cai de rasa,

Fumegand a lectura …

* * * * *

O aiure alba ne-mbratiseaza pe

Toti !…

* * * * *

In feresre de rasa, cai de rasa

-ca serpasii boemi- >>>>

Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră”  care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc. >>>>