Teofil Rachiteanu : ” Alizeul de Dor ”

Teofil Răchiţeanu

ALIZEUL DE DOR

 

I. Alizeul de Dor

(Alte poesii de mai demult)

 

 

Mitologicale (I)

 

 

Munţi de-Apus – tărîm de mume…

Corn pe aici ca-n moarte sună

Şi se suie sfînt ecoul

Pînă-n soare, pînă-n lună

 

Pe înalt pisc, sus, în slava

Soarelui altar străluce

Tînăr prinţ ales de soartă

Lui Zamolxe, sol, se duce

 

Comori ard învîlvorate

(Aurul lui Kosson luce?)

Tînguie pasăre-suflet

În gorun vechi, la răscruce

 

În codru-n adînc, fîntîne

(Vis de azur apele lor…)

Ca năluci, muiate-n aur,

Curţile Dorului-Dor

 

Luminate stînci de piatră

Aridică frunţi în cer.

În de argint nalte dumbrave

Curţile Lerului Ler

 

Luce-n frunte-i, mîndră steaua

Lerului-Ler Împărat.

Plînge-n margină de codru

Ca un om cerb săgetat

 

În genunchi cerboaica geme.

Zări în ochii-i se rotesc

Împrejuru-i codrul freme

Psalm domol, nepămîntesc

 

Însetat, ciopor de doruri,

Sub brazi vechi fîntîne line,

Jale veche, jale nouă

Să îşi mulcome şi-aline

 

Lunecă, fără de sine,

Fecioraş pe poteci rele,

O, mai tînăr decît roua!

Împrejuru-i cerc de iele

 

Glas de pasăre măiastra

Rumene aerul. Zbor

Adiat prin crengi – suflare

Ca de duh de zburător

 

Pe-nsorita coastă verde

Dochia dulci fragi adună.

Cavaleri în juru-i – brazii

Cu haiduci – fagi împrenună

 

Luce-n margini de genună

Schit în piatră – celui zeu.

Pe o rază,-n zori, de soare

Urcă noul Decheneu.

 

Ochi de sus peste munţi ninge,

Stea în crengi auru-şi ţese.

În vechi arbori, neştiute,

Cîntă fragede mirese.

 

Miresmează-n nori grădine,

Nimbă raiuri pe Vlădeasa,

Duios părul despletindu-şi

Dochiana mpărăteasa.

 

Pe un nor, clipind a jale,

Ochiul, plîns, al lui Orfeu,

De prunci luminînd surâsuri,

La capăt de curcubeu

 

Păgînă,-n stei, mănăstire,

La altar – pe frunţi cunună –

Surîzînd, Soarele-Mire,

Lăcrămînd, Mireasa-Lună…

 

Codru nalt, pînă-n nalţi nouri,

Stins, prin crengile lui, vînt

Fără somn, fără-alinare

Ca un plîns al Celui Sfînt

 

Inorog vechi cu copita

Bate-n tîmple de izvoare,

Chip de dalbă-mpărăteasă

Năluce-n adînc şi-nfloare

 

Doar, din veac de el ştiute

Spre fîntînî suite-n nouri,

Voevod pierdut în vise

Mînă turme mari de bouri

 

În văzduh, pe Detunata,

Semn ceresc muiat în sînge –

A lui Horia, grea, Roată

Care trup cere spre-a-l frînge

 

Spre Apus norii – vedenii

(Pajură prin ei fulgúră),

Chipul Iancului, deodată,

Cu,-mprejur, sacra, aúră

 

Subt răzor, în Lancrăm, Blaga

La obîrşii, la izvor,

De pe-a lumii grele drumuri,

Reîntors, în chip de dor…

 

Munţi-de-Apus – tărîm de mume!

Pe-aici corn străbun tot cheamă.

Duce-m-oi, străpuns, acolo,

În trei suliţi de aramă

 

Ci să fie-n ceas ales,

Într-un răsărit de soare

Cînd e rouă pînă-n cer

Şi lumina-n munţi nu doare

 

Îndurat, Zamolxe-zeu

Va să-nchidă a mele pleoape.

În auzu-mi corn de-argint

„Mai aproape, mai aproape! „…

(1986)

 

 

 

Mitologicale (II)

 

Nu luasem pe-atunci fîinţă.

Eram numai o părere,

Un frămînt de dor în aer.

Un suspin,o adiere…

 

Ci ca un vestmînt iubirea

Învelea întreaga Fire

Şi miresele-n altare

Înfrunzeau sub patrafire…

 

În văzduh se ntrupau vise,

Băsnuiau stelele-n ceruri

Şi, în neprihană, inimi

Suspinînd, ţeseau misteruri…

 

Adiate, sunau crînguri,

Ape, ceruri se-ngînau,

Din frămînt de doruri-vise

Fraged împărat năşteau…

 

Curgeau muzici peste muzici

Cerurile cîntau – nouă –

Celui singur imperator

Al Tărîmului de Rouă …

(1986)

 

 

 

Mitologicale (III)

 

Trecea prinţ vrăjit prin codru

(Năzăreau de zei aure…)

Pîndea Moartea-n jur, flămîndă,

Fiinţa lui de prinţ s-o fure

 

„Ci stai, prinţe, stai o clipă!”

Striga Moartea-n grai durută.

El credea că-i grai de fată

Tremurat pe-o alăuta…

 

„Ci stai, prinţe, stai o dată!”

Glăsuia a doua oară.

El credea că i grai de fată

Plîns pe strună de vioară…

 

Ca din mii de guri vrăjite,

Curgeau muzici, în nefire,

Prinţul, mult pierdut în gînduri,

Însera-ntr-o amintire…

 

Şi trecea, trecea-nainte

Tot prin umbra codrului

Şi prea drag fiind el Morţii,

Murea ea în locul lui…

(1986)

 

 

 

Temeri

 

Mă tem de umbra oare vine

În chip de ultimă nserare,

De preatîrziul ceas al toamnei

Cind tot se tînguie şi doare;

 

De-un vechi amurg, de o amintire

Cu despletiri de curcubeie

Cînd se stingea, îndurerată,

La mine n suflet o femeie;

 

De cel ce-n visu-i mă visează,

De cel ce zi de zi ne fură,

De ruga cea fără speranţă,

De cel ce-l rogi şi nu se-ndură;

 

De steaua ce prin evi îşi plînge

Pierdutu-i chip, de golu n oare

Cad lumi ce, rînd pe rînd, învinse

Pier tînguind în Noaptea Mare;

 

De visul care-n zori se frînge,

De-un ceas cind totu-i prea tîrziu,

De strigătul de la răscruce

Al celui singur şi pustiu;

 

De geamătul, în miez, de fiinţă,

Al Nefiinţei, de-un Necine

Ce spre ceva de a pururi merge

Deşi de nicăieri nu vine;

 

De sunetul, în miez de noapte,

Al ceasului, în turn, amar,

Cînd amăgiri în mine-a toate

Şi-aievea toate cîte-mi par…

(1988)

 

 

 

Lamento

 

Zadarnice căinţi şi rugi!

Şi nimenea nu se îndură

Şi viaţa mea e ca un rîu

Ce,-amar, spre-o mare moartă cură…

 

Şi chipul meu e tot mai stins.

S-a atins zeiasca lui aúră

Şi Timpul, nemilos tîlhar,

Mă pradă zilnic şi mă fură…

 

Ci toamnele mai triste-mi vin

Şi iernile-mi cad tot mai grele

Şi Dumnezeu, uitînd de noi,

S-a rătăcit de mult prin stele

 

Şi-i singur şi el şi bătrîn

Şi gîndul lui e o genune

În care, grele de amar,

S-au prăbuşit şi Timp şi Lume

 

Şi nimeni pe niciunde nu-i

De nicăieri vreo adiere

Şi Veşnicia ca un rîu

Curge ntre maluri de tăcere…

(1988)

 

 

 

Clopotul satului

 

Clopotul satului în turnul bătrîn

Care peste şapte dealuri străbate,

De o mie de ani clopotarii îl trag

Şi cheamă la el sufletele străbunilor toate

 

Clopotul satului în turnul bătrîn,

De funii lungi petrecute prin toarte,

De o mie de ani clopotarii îl trag

A înviere sunînd, a pîrjol ori a moarte.

 

Clopotul satului în turnul bătrîn,

Cîntînd prin veacuri legea străbună

Azi clopotarul îl trage prelung –

Moartea satului el astăzi o sună…

 

Clopotul satului în turnul bătrîn

Care prin vămile lumii străbate…

Străbunii-n morminte îşi feţele-ntorc

Şi Dumnezeu închis stă în cer ca-ntr-o cetate…

 

Clopotul satului în turnul bătrîn!

De funia lui petrecută prin toarte,

S-a spînzurat azi ultimul său clopotar

Şi pe pămînt şi-n ceruri acum tîrziu e foarte…

(1988)

 

 

 

Satul din munţi, uitat

– in memoriam – Tudor Arghezi

 

Satul din munţi, uitat

Cineva l-a ucis, l-a prădat…

 

Unde-s izvoarele?

Unde mioarele?

A adunat cine

Crucile morţilor de prin ţintirime?

Ce minte nebună

A strămutat greierii să cînte în lună?

Mamă şi Tată,

Cine vă poartă paşii pribegi prin lumea toată?

Cine umblă plîngînd pe deal şi pe vale

De umple lumea de jale?

Cine cîntă din fluier cu foc

De mută munţii din loc?

Cine atîta printre morminte umblă stingher

De Soarele şi Luna pier de pe cer?

Cine, amar, se tînguie-n noapte

De se aude-n stelele toate?

În aer ce gură

Blestemă un dumnezeu ce nu mai se ndură?

Cine seacă pe dealuri fîntînele

Şi mută în stele stînele?

Cine îmi face în suflet tîrziu

Şi umple drumurile cu pustiu?

 

Cine din moarte

Mă tînguie pe mine de soarte?…

(1988)

 

 

 

DE ADUS CUCUL

 

Cucule,

Haiducule,

Multpenatule,

Împăratule,

 

Treci lumile,

Nelumile

Şi hai acasă

La draga

Pădure

Deasă,

 

Te coboară

La draga pădure

Rară

 

Şi cîntă

În draga

Pădure

Sfîntă

 

Fă-te suflet

În mine,

Cucule,

Dragule,

Serenisime!

(1977)

 

 

Descîntec de Iele

 

Din codrul cu sălcile

Veneau Rusălcile,

Mîndrele,

Solomîndrele,

Pociturile,

Tîrîturile,

Baláurele,

Cu gurele

Cît şurele,

Cu tîţele

Cît miţele

Veneau chiuind,

Hohotind,

Nechezînd,

Huhurezînd.

Veneau prin lunci,

Spelunci

Să mă prindă,

Să mă-ncingă.

Să mă urîţească,

Să mă bobotească,

Să mă-nnebúne,

Să mă zugrúme…

Dă-mi, Doamne, nouă

Fîntîne cu rouă.

Nouă izvoare

Pline cu soare

Să se îndure

Să mă murmúre,

Să mă-n lumine

Să nu s-atingă răul de mine;

Să vină Tata-Vîntul

Să măture cu ele pămîntul,

Să le alunge

Pe mări nibelunge,

Pe stepe ruseşti

Şi tătăreşti,

La unguri-bunguri,

La turci,

La bulgari.

Pe-acolo să chiuie,

Să necheze,

Să hohotească

Şi să huhurezească

Pe ei să i pocească!…

(1974)

 

 

Poemul Pădurarului

Pădurarului Ioan Bunta –

in memoriam

 

Pădurarul Bunta a plantat şapte munţi

Şi a împărăţit peste alţi şaptezeci şi şapte,

Şi-a oglindit chipul în o mie de ape curgătoare

Cu care a curs la vale

Potrivindu-şi inima

După ritmul fiecăreia

 

El se aşeza deseori

Pe o coamă de munţi, cu faţa-n sus,

Cu mîinile sub cap,

Şi privea mersul norilor

În care cîteodată,

Pentru sine doar,

Tălmăcea el anume neînţelesuri

Ale lumii acesteia

 

El înţelegea limba fiarelor

(L-am auzit odată vorbind cu ursul

Pe care-l trimitea pe o anume coastă, pe Valea Crăciunului

Plină toată cu zmeură).

Adeseori îşi uita puşca

La Cantonul din Zărna

Şi se ducea să vadă cum, lîngă o anume fîntînă,

În băteliştea Lumii

Măria Sa Voevodul Cerb

Îşi reînnoia nestematele

 

El nu avea vorbe prea nalte,

Lui îi plăcea să asculte cum curge apa la Zărna,

Cum creşte iarba,

Cub cade frunza,

Cum se tînguie vîntul pe Buteasa,

Poieniţa, Munceii, Tălianu sau Stîna-de-Vale;

El ştia să asculte

Şi să înţeleagă

De ce se jeluiesc pe Valea Drăganului

Din adîncul fiinţei lor

Codrii…

 

El a fost timp de treizeci de ani

Împăratul Ţării de Sus a Drăganului

El a murit într-un sfîrşit de octombrie,

Una mie nouă sute – şi ce importanţă mai are? –

S-a pogorît la Roşia, în cimitirul satului său,

Aşezîndu-se şi el

Tăcut

Şi cu bunăcuviinţă

În rîndul strămoşilor…

(1988)

 

 

 

Roata amintirilor

 

Drumurile acelea

Dintotdeauna alergînd înaintea călătorului,

Pădurile acelea

Ca nişte mari pajuri galactice

Fîlfîind prin slăvile cerului

Întunecînd lumea

Cu umbrele lor;

Arborii aceia prelungi

Din cari, tainice porţi deschizîndu-se,

Ieşeau fetele pure ale munţilor,

Fetele acelea,

În miez de noapte,

În mari dumbrăvi,

În cînt

Destrămîndu-se;

Casele acelea mărunte

Ca nişte paznici ai singurătăţii,

Înşirate la margina lunii,

Visînd numai munţi;

Apa aceea

Izvorîtă direct din privirile Mamei

Peste care cerul

Cu albastrul lui sfînt

Lin mai lacrimă;

Oamenii aceia

Ce-au cutreierat Ţara

Atîrnaţi de boturile cailor

Şi cărora le-au brumat ochii

Cu răsufletul lor;

Femeile acelea

Ce-şi creşteau în pîntec păcatele

Şi-n nopţi de cumplită fierbinţeală,

La o răscruce a patimilor,

Îşi înghiţeau lăutarii

Şi-şi blestemau bărbaţii ameţiţi

Pe drumurile Făgădăului…

(1964)

 

 

 

Duminica Iubirii

 

E primăvară nouă pe pămînt –

O frăgezime-a inimii şi-a Firii.

Din ceruri cineva, cu glas de-argint,

A decretat Duminica Iubirii…

 

Azi totul e frumos. Aşa cum vor

Lăsaţi-vă inimele să bată.

Azi sînt la trup şi suflet preacurat

Ca-ntiia oară cînd iubeşti o fată…

 

Cu toţii azi să punem juramînt

De curăţie,-n numele-ţi, Iubire.

Azi toate fetele mirese sînt

Şi fiece băiat e-un fraged mire…

 

Azi mai frumos ca niciodată sînt.

Azi numai miri în lume-s şi mirese.

Ci inima de ţi-o asculţi auzi

În ea iubirea noua cum se ţese…

 

E primăvară nouă pe pămint –

O frăgezime-a inimii şi-a Firii.

Din ceruri cineva, cu glas de-argint,

A decretat Duminica Iubirii…