~ Octavian Dărmănescu: „Febrele lui Ioan Alexandru”

Taborul ambulant 

     Doar câţiva ani de la moartea lui Ioan Alexandru (1941-2000) şi aceeaşi reacţie uniform indiferentă a presei noastre, dâmboviţeană prin destin… Poetul care a pictat cu guaşe aduse de acasă satul transilvan nu este un neosămănătorist, cum îl credea Ion Negoiţescu, ci este un cultivator al „expresionismului ţărănesc” (Dicţionarul general al limbii române, Academia Română, Univers Enciclopedic, 2004, A/B, pag. 104).

    Ioan Alexandru a fost un Tabor ambulant, incendiind cu febrele lui conformismul împăcat cu rosturile lumii. Unii îl ironizau ca mistic, taxând drept idealistă şi discordantă pretenţia lui de a pregăti un stat ateu comunist, pentru Învierea creştină: „Şi-n neamul meu un singur legământ/Până astăzi este în putere/Această patrie, acest pământ / Să-l pregătim încet de Înviere” (Identitate).

    Alţii l-au acuzat de protocronism, pentru că-şi lăuda ţara. Însă Ioan Alexandru şi-o lăuda în felul său, nu idolatrizând-o, ci văzând-o ca un real pe care Creatorul i l-a dat pentru a-şi ţine zilele: mirii Maramureşului, Moldova liturgică, Argeşul Meşterului Manole, cortul divin al Carpaţilor. Şi, într-adevăr, mergând pe linia unui Goga, pe linia unui Blaga – al cărui discipol a fost – , Ioan Alexandru a îmbrăcat toga poetului – profet şi a închinat imne ţării şi Dumnezeului care l-a pus în ea.

    Traducându-l prima dată pe Pindar în româneşte, lui Ioan Alexandru îi era uşor să scrie imne în stilul clasic al poetului din Delfi. Seria Imnelor este deschisă în 1973 prin Imnele bucuriei, o carte a mareelor luminoase. „Nici prin moarte nu scapi de iubire./Iona în pântecele chitului fugit/ În loc de moarte-a dat de mănăstire/ Şi să-ngenunche mortu-a trebuit” (Iona). Da, poetul este determinist: „Nu se poate ca omul, aceste mâini, aceşti prieteni, aceşti poeţi, aceste clopote, acest neam, aceşti părinţi, aceste maici, aceste drumuri, aceste lumini să n-aibă o destinaţie” (op. cit., pag. 103). După teoria lui Ştefan Lupaşcu, care a avansat ideea că totul se va transforma în fotoni, poetul profeţeşte fotonizarea finală: „Pierde-se pot multe pe pământ/ Mai ales ce nu ne aparţine/ Şi din moarte vom ieşi curând/ Pe lumina stingerii de sine” (Iosif cel Frumos). Ioan Alexandru stropeşte cu lumină din stilou: „Celor ce le-a scăpat lumina-n prima zi/ Pot în cea de-a patra s-o apuce/ Când soarele şi luna-ncep a fi/ Şi peste ape stelele străluce.// Celor ce veniră-ntr-un târziu/ Li se mai dă din slavă încă-odată/ În mormântul ce-a rămas pustiu/ Giulgiurile o ţin înfăşurată” (Lumina).

    Trupul nu este rău. E numai slab: „În poftele de la buric la vale/ Îşi sapă iadul peşterile sale” (Maxim Mărturisitorul). Iar un trup tare se căleşte cu voinţă şi cu har, nu cu rudimente de intenţie. „Candelele milei aprinse-n univers” (Imnul stejarului) se hrănesc din nădejdile noastre. În spatele fiecărei nădejdi stă omul, în spatele fiecărei mile stă Domnul. Poetul, lucrând cu cuvântul, dă o formă adecvată speranţei. Pentru Ioan Alexandru „Poezia este o chemare adresată omului de a vieţui la modul cel mai serios” (Constantin Coroiu, Dialoguri literare, Junimea, 1976, pag. 10).

    Ioan Alexandru n-a fost sedus de Morganele propagandei ceauşiste. El scria pentru el şi pentru neam, nu pentru un palton sau pentru o „tabără de creaţie”. Le-a arătat studenţilor filologi din Bucureşti cine este Eminescu pentru noi, românii, adesea întârziind două ore pe o strofă din Glossă. De aceea îl durea fizic campania de demitizare a marelui poet de după `89. Un neam nerecunoscător, care, după ce că are puţine statui, le mai şi dărâmă. Ioan Alexandru, acest fiu de ţărani ardeleni, a intuit profund amnezia românească, însă i-a fost prea ruşine de ruşinea  celorlalţi: „Şterge-mă Doamne pe mine din cartea vieţii / Pulbere şi ţărână / Dacă neamul acesta oropsit / în ranele Tale / Nu-i destul de smerit / Să rămână” (Simion Bărnuţiu).

    Pustia şi vămile ei

    Prietenia dintre Ioan Alexandru şi Dumitru Stăniloae n-a fost numai una de cavalerism al scrisului, ci şi una de crez existenţial. Fiecare respira prin propriile nări aerul prăbuşit al epocii de aur, filtrându-l după putinţă. Volumul de poezii Vămile pustiei (Ed. Tineretului, 1969) îi este dedicat de către poet teologului. Poetul se îmbarcă pe o corabie spre „marginile cerului uitate de îngerii dintâi, şi ei bătrâni”, printre „turnurile piramide clădite de profeţi”, înainte, cu sufletul greu „spre-ndepărtata Depărtare”.  „Atâta doar, că-i mereu noapte şi-i mult prea frig/ şi-au început/ Să urle marile pustiuri ce vin încoace pustiind” (Ascensiunea).

    Cât timp cerul va zămisli poeţi, pământul nu va muri. „Iubită mamă, naşterea ta/ Că s-a-ntâmplat, eu fiul sunt de vină/ Din Dumnezeu ţi-am făcut semn/ C-o rază preacurată de lumină” (O, mamă). Poeţii strigă în locul clopotelor bandajate de cei ce n-au vrut să mai sune. „Şi rostul nostru fi-va peste veac/ De-a-nainta cu teamă în tăcere/ Să nu se prăbuşească din înalt/ Pustia marilor mistere.// Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-a iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de foc în piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie” (Ce este pustia?).

    La Ioan Alexandru pustia nu este definiţia aridităţii. Pustie înseamnă un loc bogat, însă călcat de prea puţini: sfinţii şi poeţii. Pentru a vedea bine un lucru, ei se ridică deasupra lumii, o simplă chestiune de geometrie în spaţiu: „De pe pământ nu se vede nimic. Trebuie/ Să treci prin focul pustiului şi-apoi în eter/ Fulgerele lui să te făurească/ Ce ştim noi din depărtarea lui despre noi?” (Ce ştim). Părintele Dumitru Stăniloae va fi citit încântat poezia expresionistă a mai tânărului prieten. Cert este că acest mic volum de versuri a fost înregistrat de către critica literară drept apogeul scrisului lui Ioan Alexandru (Dicţionarul general al literaturii române, Academia Română, Bucureşti, 2004, A/B, p. 103).

    Ca mostră, câteva strofe din Marea Moartă: „Asceţii Răsăritului înşiraţi în Pustie/ Îşi dau din mână-n mână un ulcior/ În care Marea Moartă-i închisă/ Sub soarele dogorâtor.// În miezul Pustiei ajuns ulciorul/ E deşertat şi înapoi trimis/ Şi din nou pe umeri altă Mare Moartă/ Călătoreşte spre abis.// Apele moarte sunt singurul leac/ De folos în pustie/ Hrana lor e Pustia/ Pustie.// Ele nu vor să fie altceva/ Decât ceea ce sunt/ Focul din lacrima îngerilor/ Uscaţi pe pământ”. Lovit la o răscruce de îndoiala cu privire la eternitatea materiei, poetul se aruncă în lanţul determinist, la origini, gustând din hotare, asemeni omului care „Umblând pe ape a ajuns/ La marginile focului” (Pantocrator).

    Corabia poetului pe drumul fără pulbere. „Nu mai sunt decât drum ce se mistuie-n sine/ Înaintând după urmele acelea cutremurătoare/ Ce sfarmă sâmburii universului” (Ceasul acela). Ca şi Hristos, Care, înaintând, târa şi drumul după El. Bucurie este un psalm care răscumpără timpul surpat în orologii: „De n-ai fi-n mine însumi/ Clădit cu ce-aş tânji după tine?/ (…) M-am uscat ca pielea/ Întinsă la fum de când aştept să te înduri/ Eşti întunecatul acela străin cu corăbii de foc/ Pornit  pe bietele mele pâraie. Încăperea mea-i/ Strâmbă, abia-i loc pentru un mormânt/ Şi tu ameninţi să primesc omenirea”.

    Ioan Alexandru n-a apelat, ca alţii, la magazia cu efecte. Scrisul lui era integrat personalităţii sale urgente. Într-un interviu dat lui Ioan Buruiană în 1993, poetul spunea: „Poezia mea a apărut din setea de comuniune cu oamenii, de a-l ajuta pe celălalt, de a-i deschide ochii spre focul spiritual. (…) Poetul e un deschizător de drum, un prodrom, e degetul ioaneic care arată spre munţi”. Daţi-i unui poet un rost şi el vă răstoarnă lumea. Daţi-i o corabie şi puneţi-l cârmaci: „Şi corabia de foc din Ierusalim / Porni pe pământ să incendieze istoria” (Busuiocul).