Daniel Dragomirescu: „Urmaşul marelui grădinar”

Nu-i omul deasupra vremurilor, ci viceversa, zice cronicarul.

Ionică era fiul cel mijlociu al lui Grigore Gospodin, dar viaţa îi jucase câteva feste. Pe vremea când era un puşti ceva mai răsărit, el îmbrăcase cămaşa verde. O făcuse, din câte se părea, de bună voie şi nesilit de nimeni, dacă nu chiar cu încredere şi cu entuziasm. Totuşi, cât de temeinice îi fuseseră convingerile şi cât contase că şi tatăl său fusese angrenat, ca ajutor de primar, în vălmăşagul evenimentelor, nu se ştia precis. Fapt este că, după ce Antonescu se debarasase de camarazii săi de drum, atât tatăl, cât şi fiul, laolaltă cu alţi purtători ocazionali de cămăşi verzi de prin părţile locului ajunseseră după gratii. Din fericire, nu pentru multă vreme. Primul care se întorsese din puşcărie fusese fostul primar Nicu Stelescu zis Jarpalea, dezcazarmat şi fără revolverul său mare de război, cu care-i umpluse de admiraţie pe unii şi de spaimă pe alţii, în paşnica şi agresta aşezare din lunca Sabarului. După aceea se întorsese şi Ionică, lecuit şi pocăit de admiraţia lui pentru cămăşi verzi, marşuri patriotice şi saluturi romane. Ba chiar îşi însuşise, cât adăstase în hrubele de la Malmaison, câteva gânduri pioase, pline de veneraţie pentru personalitatea epocală a Conducătorului, care ce zicea, apoi şi făcea, nu stătea pe gânduri ca alţii. Dar nici această pasiune nu o putuse păstra prea mult – cam până în vara penultimului an de război, când îi devenise limpede ca lumina zilei că nici Conducătorul nu merita chiar atâta veneraţie, fiindcă fusese un hitlerist sadea. În acele împrejurări istorice deosebite, Ionică îşi pusese toate speranţele în tânărul rege, care se lupta ca să păstreze ţara în mâinile românilor. Dar regele semnase într-o bună zi abdicarea şi plecase. Atunci Ionică, surprins de evenimente la Bucureşti, se prinsese, în piaţa palatului, într-o horă populară, imortalizată pe hârtie fotografică şi peliculă cinematografică din stocul Agfa lăsat moştenire de hitlerişti, pentru primul jurnal de actualităţi al R.P.R. şi, din ziua aceea, se declarase republican convins. Asta spre consternarea lui Grigore şi spre distracţia unora dintre prietenii săi de prin sat, care câtva timp după aceea îl tot provocaseră să le spună pe şleau dacă nu avea cumva de gând ca în viitor să se declare strănepotul lui Abraham Lincoln, catolic ca papa de la Roma sau chiar eschimos de la Polul Nord. Dar Ionică Gospodin nu prea gusta asemenea glume mitocăneşti şi-i probozea pe acei amici făţarnici cum îi venea la gură, făcându-i nerozi şi netrebnici sau, de la caz la caz, boi şi măgari, porci şi vite cornute, după care se ducea să cinstească amical o cinzeacă de rachiu cu ei la bodegă.

Atunci când Siminică, fratele său mai mare, fusese luat la război, Ionică devenise, în locul celui plecat, mâna dreaptă a tatălui său. Era harnic şi destul de chibzuit, ţinând să arate că ştia bine cum se făcea grădinărie, deşi, cu toate acestea, se vedea bine că meseria de ţăran grădinar nu-l aranja prea mult. Avea alte aspiraţii, nu neapărat mărturisite în mod deschis şi în gura mare, dar ştiute totuşi de bătrân: îi plăceau la nebunie maşinile şi se visa de mic copil cu volanul în mâini. Când putea, se ducea pe la moară, ca să vadă cum mergeau maşinăriile şi, câteodată, ca să se urce în cabina autocamionului condus de fiii morarului, şi ca să facă împreună cu aceştia câte-o tură prin împrejurimi. Dar Grigore îl prevenise din capul locului pe fiul său că nici nu se punea problema ca el să se facă şofer, fiindcă şoferia nu era o meserie vrednică de un Gospodin. Ba chiar nu era deloc o meserie. Ce era aia să dai la manivelă şi să învârteşti volanul?!… Grigore avea nevoie de Ionică la grădină şi grădinar trebuia să ajungă, aşa cum era el şi cum fuseseră toţi Gospodinii, din tată-n fiu. Şi cum trăgea de la Dumnezeu nădejde să fie toţi cei care aveau să se nască din neamul lor. Dacă avea alte gânduri, atunci trebuia să se lepede fără zăbavă de ele. Ionică însă cutezase să-i răspundă băţos şi răstit că n-avea dreptate nici cât negru sub unghie şi că şoferia era o meserie cât se poate de bună, ba chiar prea bună, nu aşa, un mizilic şi-o bătaie de joc, cum îi băgaseră bătrânului în cap proştii şi nepricepuţii de prin sat. Mai mult, el îi arătase cu acel prilej că ar fi fost cazul să-şi cumpere şi ei un autocamion, să se modernizeze odată, că doar n-aveau să ducă până la adânci bătrâneţe marfa la oraş cu căruţa şi cu teleguţa, ca pe timpul lui Pazvante chiorul. Replica semeaţă a fiului, îl luase pe bătrân cam pe nepregătite şi nu-i căzuse tocmai bine la stomac. Dar apoi, chibzuind bine, el sfârşise prin a-i da dreptate fiului şi, nu multă vreme după aceea, cumpărase, în parte cu alte neamuri de prin sat, un autocamion de ocazie, dar încă în bună stare de funcţiune. Bucuria lui Ionică, că i se dăduse ocazia de a-şi vedea visul izbândit. Autocamionul, un „Ford” interbelic, aflat până atunci pe mâini bune, mergea chiar ca ceasul. De condus, însă, nu-l putuse conduce el, fiindcă nu avea încă vârsta, Grigore trebuind să-l angajeze pentru o vreme pe un oarecare Fancu, o rudă de-a sa mai îndepărtată, nepot de frate, dar pe lângă Fancu se şcolise şi Ionică, învăţând multe din chiţibuşurile meseriei. Erau încă nişte vremuri când viaţa oamenilor din sat părea să îşi urmeze cursul tot pe vechiul făgaş. Ionică îşi găsise o fată de oameni chivernisiţi şi se grăbise să se însoare, cu toate că nici unul dintre ei nu avea mai mult de şaptesprezece-optsprezece ani. Cam tot pe atunci se întorsese şi Siminică dintr-un lagăr de prizonieri şi luase el în primire autocamionul familiei, lăudându-se că ştia să conducă şi cu ochii închişi, învăţase de toate în anii în care lipsise de-acasă, aşa că fiul cel mijlociu al lui Grigore trebuise să se mulţumească să conducă maşina doar din când în când, iar în rest să se ocupe cu sârg de grădinărie, aşa cum îi ceruse bătrânul, din vorba căruia nu putea ieşi. Dar în sinea sa, tot şofer se vedea, şofer de meserie, şi nu cultivator de ceapă sau conopidă. Dar îl ajutase milităria. La regimentul de genişti unde fusese trimis ajunsese şofer pe un autocamion de cinci tone. Când, câţiva ani mai târziu, se liberase din armată, era şofer cu patalama la mână şi îşi găsise imediat un serviciu bun de şofer la o staţie de salvare din Bucureşti. Nu pierduse, bineînţeles, ocazia, de a-i băga în ochi bătrânului, îndată ce-l revăzuse, dreptatea sa: „Află mata că şoferia-i brăţară de aur, tată, degeaba ziceai că aşa şi că pe dincolo!…” Bătrânul se mai înşelase el şi-n trecut, aşa că nu socotise nimerit să mai obiecteze cu glas tare ceva, dar nici nu ascunsese că pe dinăuntru era destul de cătrănit: se simţea trădat. Siminică fugise de-acasă, Ionică se făcuse altceva decât grădinar şi, dacă şi ăsta mezinul, Mieluş, avea de gând s-o apuce tot pe-aceeaşi cale, atunci amar ar fi fost de soarta Gospodinilor!… Ce mai rămânea din gloria lor grădinărească? Praful şi pulberea!… Numai că, în ciuda aşteptărilor, Ionică şi cu tânăra lui nevastă, Janeta, rămăseseră locului, în satul lor natal, şi îşi ridicaseră o casă nouă şi frumoasă pe aceeaşi uliţă, mai la vale, nu departe de casa bătrânului, şi făcuseră un băiat şi-o fată, Gelu şi Rozica, iar în anii care urmaseră chiar reuşiseră să lase impresia că, deşi aveau aspiraţii de viaţă orăşenească, prinseseră temeinic rădăcini la ţară şi nu se înstrăinaseră deloc de viaţa pe care o duseseră până atunci. Şi, într-adevăr, trecuse o bucată de timp şi fiul cel mijlociu al marelui grădinar îşi împărţise viaţa în două, împăcând cumva capra cu varza şi ajungând să trăiască atât de pe urma meseriei lui orăşeneşti, cât şi de pe urma treburilor grădinăreşti. Ce-l ţinea încă legat de sat era pământul familiei, din care o parte era, de altfel, a lui. Dar încă înainte de moartea bătrânului grădinar el începuse să se gândească şi să se socotească în privinţa unei viitoare statorniciri la oraş. Fiindcă era tot mai limpede ce soartă îi aştepta pe cei rămaşi la ţară, după ce tăvălugul colectivizării avea să niveleze tot ce se putea, şi de aceea el aranjase prevăzător, cu felul său descurcăreţ de-a fi, perfecţionat între timp, ca Janeta să urmeze o şcoală de infirmiere şi să fie apoi angajată la un spital din Bucureşti. Aşa se făcuse că, atunci când venise vremea să renunţe la pământ, nici el şi nici nevasta sa nu fusese nevoie să presteze vreo zi-muncă pe tarlalele colectivului. Ba chiar, cu puţină vreme înainte, fiul cel mijlociu al marelui grădinar izbutise să agonisească bani frumoşi, vânzând ce se putuse vinde din pământ unor fraieri care încă mai credeau cu tărie că eliberatorii din vest aveau să vină cu siguranţă mai înainte ca să ajungă colectivul în satul lor. Cu acei bani şi cu ce mai agonisise de ici şi de colo, Gospodin junior pusese mâna de-şi cumpărase, cum-necum, o bucăţică de loc în mahalaua Ciurului, de unde începea câmpul cu scaieţi, bălării şi gunoaie – de, ca la margine de oraş – şi îşi ridicase o casă nu chiar atât de arătoasă ca cea de la ţară, dar încercând totuşi să imite cât se putuse înfăţişarea aceleia, cu materiale de construcţie procurate, bineînţeles, pe sub mână, de la şefi de depozit binevoitori şi de la mijlocitori cu relaţii prin tot oraşul: de aici nişte carton asfaltat scos pe sub nasul portarului, de dincolo nişte saci cu ciment şi cu ipsos aruncaţi peste un gard, din alt loc, pe poarta din dos, cheresteaua şi căpriorii şi tot aşa mai departe. Deh, făcuse şi omul ce era de făcut, ca tot românul desţelenit la minte, căci altfel ar fi putut aştepta el şi o viaţă întreagă şi casa din mahalaua Ciurului tot nu s-ar mai fi ridicat dintre scaieţi şi bălării. Şi tot cu relaţii şi cu atenţii plasate acolo unde trebuia, fiul cel mijlociu al defunctului Grigore reuşise într-un timp nu prea îndelungat să obţină, pentru sine şi pentru Janeta, vizele de flotant în buletin. Mai mult decât atât, deocamdată, nu se putuse face, deoarece, odată cu sfârşitul colectivizării, prevăzând marele exod al foştilor ţărani, partidul şi guvernul deciseseră cu multă înţelepciune să îngrădească accesul liber în marile oraşe, astfel că buletinul de Bucureşti devenise pe neobservate un mare privilegiu, la care un muritor de rând prins de cursul înşelător al evenimentelor cu buletin de Popreaca sau de Ciorogârla în buzunar nu mai putea decât să vizeze. În acea perioadă, în casa de la ţară nu mai rămăseseră să locuiască decât soacra şi cu copiii lui Ionică Gospodin, aceştia din urmă ajunşi între timp elevi în clasele mari: Gelu într-a şaptea, iar Rozica – pe care Mariana o numea cu bonomie Rădaşca – printr-a patra. Dar situaţia aceasta nu se prelungise prea mult, chiar dacă Geluţu şi cu Rădaşca erau bine îngrijiţi de bunica lor, o femeie plină încă de viaţă şi în deplinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, la cei peste şaptezeci de ani pe care-i avea. Într-o bună zi, fiul marelui grădinar îşi vânduse pe un preţ bun şi casa de la ţară şi, încărcându-şi cea mai mare parte din agoniseala vieţii într-un autocamion mare, cu prelată, iar restul chiar în salvarea pe care lucra, se strămutase definitiv la oraş, cu nevastă, copii şi cu soacră cu tot, căci nici bătrâna nu mai dorise sa rămână acolo în sat, văduvă şi singură.

Viaţa din satul colectivizat încetase să mai prezinte vreun un interes pentru fiul de ţărani care îmbrăţişase din timp şi cu precauţie o meserie orăşenească. Din mormântul în care îşi dormea somnul de veci de două toamne, marele grădinar nu i-ar fi putut face, desigur, nici un reproş postum.

(fragment din romanul în pregătire NISIPURI MIŞCĂTOARE)