Al. Stănciulescu-Bârda: „Închinăciunea turcului”

Un prieten dintr-un sat constănţean îmi scria cu amărăciune că, trecând într-o zi prin faţa unei troiţe, împreună cu un român şi cu un turc, consăteni de-ai săi, turcul s-a aplecat creştineşte, iar românul s-a făcut că plouă! Trist, foarte trist! Din păcate, asemenea creştinului constănţean sunt mulţi! Chiar şi pe la noi! însemnarea cu Sfânta Cruce la trecerea prin faţa bisericilor, troiţelor şi a mănăstirilor este un gest de respect faţă de Dumnezeu. în primul rând „îl saluţi“ pe Dumnezeu: în al doilea rând te legitimezi că eşti creştin; în al treilea rând aduci pe altarul jertfei lui Hristos, Sfânta Cruce, ofranda credinţei, dragostei şi nădejdii tale. O rugăciune scurtă, măcar un „Doamne ajută!“ rostit în şoaptă sau în gând, dă mai multă substanţă întâlnirii tale cu Dumnezeu. Troiţele au fost aşezate la răscruci de drumuri şi hotare de localităţi, pentru a fi stavilă nenorocirilor, epidemiilor, calamităţilor de tot feiui. închinându-se în faţa troiţei, nu numai că ne rugăm pentru prezent şi viitor, dar mulţumim şi pentru cele primite de la Dumnezeu.

O istorioară cu tâlc spune că un negustor evreu, foarte bogat, angajase pe un român să îl ducă într-o zi cu trăsura la oraş. Zis şi făcut! În dimineaţa cu pricina, românul se prezentă la casa evreului, acesta urcă în trăsură şi porniră. Când ajunseră la marginea satului, trecură prin faţa unei troiţe. După vreo câţiva zeci de metri, negustorul îi spune românului:

– Bre, Ioane, opreşte şi întoarce trăsura. Nu mai mergem la oraş!

– Da’, ce s-a întâmplat, jupâne? întreabă Ion nedumerit.

Evreul nu i-a răspuns imediat, dar când a ajuns acasă şi a coborât din trăsură, i-a spus:

– Bre, Ioane, am trecut prin faţa crucii şi tu nu te-ai închinat. Dacă nu ai respect şi frică măcar de Dumnezeu, cum pot eu să am înredere în unul ca tine şi să-mi dau viaţa pe mâinile tale!?

Frumos raţionament! Păi nu?

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA