NE ÎNTOARCEM MEREU LA EMINESCU – Theodor Damian: „Timpul între imanent şi transcendent Chronos şi Kairos la Eminescu“

Omul este măsura tuturor lucrurilor, spunea Protagoras din Abdera, dar Dumnezeu este măsura tuturor oamenilor şi a întregii creaţii.

Omului i s-a dat să fie măsura tuturor lucrurilor (Pantón, métron anthrópos). Protagoras a intuit bine, dar el este aşa numai în măsura în care stă în directă legătură cu Cel ce i-a dat acest privilegiu, Dumnezeu. Când legătura aceasta esenţială este ruptă, omul nu mai este măsură, ci antimăsură, el nu mai creează şi nu mai este partener cu Dumnezeu (sinergie) la menţinerrea şi guvernarea lumii, ci trece de partea uzurpatorului, a celui pe care Iisus l-a văzut ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18).

În Cocoşul negru Victor Eftimiu o spune în mod biblic şi teologic, într-o tiradă a lui Lucifer: „Am fost înfrânt în ceruri, rămasu-mi-a pământul/De nu pot face singur eu stric ce face Sfântul”.

Atunci când a primit sarcina de a da nume lucrurilor, omul a fost cooptat în lucrarea de guvernare a lumii. Această cooptare este un privilegiu şi un dar pe care poţi să-l primeşti sau poţi să-l pierzi.

Cum am spus, omul este măsură a tuturor lucrurilor câtă vreme rămâne legat de Cel ce i-a dat darul, sursă din care-i vin puterea, inspiraţia, capacitatea.

Tendinţa omului de autonomizare, de înlocuire a concepţiei teocentrice de viaţă cu cea antropocentrică, îl separă de Dumnezeu; în acest caz, capacitatea lui devine incapacitate, inspiraţia confuzie, puterea neputinţă. >>>>

Cezarina Adamescu: „Eminesciana 120“

INVOCAŢIE

Vino-mi-te, vino iară,

Şi te adă, adă-mi-te,

Să aprinzi o stea amară

Dintre stele năruite.

Adu-mi viaţă din murire,

Trage-mi cerul în priviri,

Mlaja întru nălucire

Pân’ la primele iviri

Ale tainicei Selene

Raiul înviind în gând

Când se prăbuşeşte-n vene

Sângele de dor, plângând…

Vino, palide  Luceafăr,

Ca pe valuri reci călcând

Din imperiul încă teafăr

Părăsit de nu ştiu când…

Şi mai adu-mi strop de rouă,

Apă vie şi nectar

Să-mi acoperi – pleoape – două

Cu parfum de flori de har;

Că-n grădinile celeste,

Al Veronei sfânt Emin

Ne va fi, ne-a fost, ne este

Pururi românesc destin! >>>>

Paul Abucean: „Ferice“

(Lui Eminescu)

Luceafăr viu

Cînd pradă chinului

Surîd seninului

Peste pustiu

=================

Şi cupa vinului

Înalţ destinului

E că te ştiu

=================

Dacă vîltorile

Mi-ascund comorile

Căii de lut

=================

Ascult ninsorile

Şi-ţi iau scrisorile

De la-nceput

=================

Mi-s rădăcinele

Pline de binele

Supt din străbuni

=================

Crengile-mi ţine-le

Cu nu puţinele

Înţelepciuni

=================

Din fundul mărilor

Dat frămîntărilor

Celui nisip >>>>

Lucreţia Berzintu: „In memoriam Mihai Eminescu“

Motto: ”Critici voi, cu flori deşarte,

Care roade n-aţi adus –

E uşor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai de spus.”

(Criticilor mei, M.Eminescu)

La 120 de la moartea sa, ”Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi şi-l creştem mai departe în sufletele noastre”.

http://www.youtube.com/watch?v=SMMm4E6C6KA

Nasa a pus numele lui Eminescu unui crater de pe planeta Martie, considerat poet naţional al României:

https://sse.jpl.nasa.gov/multimedia/display.cfm?IM_ID=6144

Iată ce înseamnă Eminescu pentru unii israelieni originari din România, pentru cei care mi-au acordat interviuri pe această temă:

Dr.DOREL SCHOR (scriitor umorist, gazetar şi cronicar plastic israelian de limba română):

Am copilărit la Botoşani;

Am absolvit liceul Laurian din Botoşani;

Am fost student la Institutul de Medicină din Iaşi…

Apoi am lucrat ca medic în judeţul Botoşani şi am colaborat mulţi ani la ziarul judeţean ”Clopotul” şi o vreme am fost secretarul literar al Teatrului Botoşănean, numit (cum nu?) ”Mihai Eminescu”. >>>>

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Scrisori către Eminescu“

SCRISOARE LUI EMINESCU (I)

„Bădie Mihai!…

Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. >>>>

Cezarina Adamescu: „Un voievod al scrisului stând drept în faţa altarului: Andrei Vartic“

Ca în  marea majoritate a editorialelor sale, şi în ultimul articol, intitulat: „Războiul civil din al treilea mandat” – jurnalistul editorialist Andrei Vartic se dovedeşte a fi un apărător vajnic al Limbii Române, al istoriei naţionale,  al neamului său, al libertăţii de expresie şi al presei libere, care a înţeles că fără luptă aprigă nu va putea birui. El a luptat. Cât l-au ţinut puterile. Ca şi confratele său, Grigore Vieru a înţeles că fără Limbă nu există istorie, fără istorie nu există neam. Fără neam, nu există ţară. Fără ţară nu există oameni ci doar făpturi orfane, străine, singure, abătute.

Vocea lui s-a identificat cu Vocea Basarabiei şi s-a făcut ecou puternic izbindu-se din perete-n perete, din gard în gard, din vad în vad, apoi a urcat în tării să spargă norii şi să pornească potopul. Potopul care ar aduce curăţirea de noroi şi de mâzgă. Apoi vocea s-a făcut aripă, purtată de vânt în cardinalele zări, patru la număr, care se întretaie în formă de cruce.

Şi-a făcut din Cuvânt sabie de voievod şi scut de războinic. Şi-a făcut din Crezul său ideologic şi cel artistic, acoperiş, turn de scăpare împotriva năvălitorilor de orice neam.

Până la un timp, ca şi pe vechii haiduci, l-au ajutat codrii, râurile, munţii, izvoarele, câmpia, ţărâna şi pâinea de-acasă, femeia şi copii lui, bunicul deportat la Magadan şi mort printre străini, căruia doar marea i-a ştiut mormântul. >>>>

Ion Marin Almăjan: „La cosit de oameni“(povestire)

Vară. Fierbinte. În anul Domnului 1960.Duminica. La prânz. În cuină, la masa joasă, cioplită din bardă, pe scaune cu trei picioare şi ele cioplite  din bardă, bărbatul, muierea şi copilul îşi scufundă lingurile în strachina ciobită. În liniştea adâncă, ce bălteşte peste sat, sorbitul celor trei  domină încăperea. Prin uşa deschisă a cuinii se poate vedea fântâna cu roată acoperită cu şindrilă, curelnicul şi cocina, uşa grajdului, iar dincolo de gard părul bătrân trecut de suta de ani, cu trunchiul gros ,de care copilul îşi lipeşte adesea obrazul ascultând zumzetul dinlăuntrul său, iar mai departe pădurea, bătrână, adâncă, necuprinsă.

Poarta grea din stejar, scoate un geamăt prelung. Cei trei opresc mânatul lingurilor. Stau cu urechile ciulite, cu privirile aţintite spre colţul de unde ar trebui să apară oaspetele neaşteptat. Pietrişul scrâşneşte sub paşi grei de cizme butucănoase, de cizme militare, ferecate cu potcoave. Apar în formaţie. În frunte   brunetul, tuns perie, cu mustaţă luată scurt cu foarfeca, cu trăsături aspre,tăiate din piatră. Calcă hotărât, neşovăitor, ca şi cum s-ar  afla pe un teren cunoscut, familiar. În urma lui vin doi miliţeni, cu uniformele ponosite, strâmbe, aşezate pe ei parcă cu furca, în batjocură. Privirile lor aleargă hăituite în toate părţile, scormonesc colţurile casei, umbrele, uşile. Pe umăr,  adânc înfiptă în trupurile diforme, cureaua roasă a carabinei. În urma lor, şovăitor, cu capul plecat, târşindu-şi opincile de gumă încălţate peste ciorapii groşi din lână, îmbrăcat cu un laibăr jegos ce abia îi acoperă pântecul revărsat peste nădragii din doc , colectorul. Tot satul îl strigă Băşină. Nimeni nu-şi mai aminteşte de numele lui real. Doar activiştii de la raion îi spun tovarăşul Dumitru. După prenume. >>>>

Mircea Micu: „Pasărea de acasă“

Ea vine seara si n-o chem.

Si de venirea ei ma tem

Si a prefac ca-s  orb si surd

Cand pe la geamuri o aud.

Ea n-are trup, ea e un fel

De crin cu aerul in el

Ea n-are ochi si-n doua parti

Poarta inele  mari de morti.

Venita ca o taina grea

Se-aseaza  lin  pe fruntea mea

Apoi se muta mai in jos

Spre-al tamplei vulnerabil os

Apoi spre coaste, pina cand

O simt cu ghiarele  strangand.

Sit ace atat de mult si greu

Ca aud cum plange Dumnrzeu. >>>>

Al. Florin Ţene: „Metafora ca ritm al gândirii“

Poezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă .În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă , în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia Câmpul magnetic creat de metaforă are proprietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică, expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic.Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subânţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii,de specificitatea sa, deci despre metafora sa . Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic . Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee, într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică .Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează.O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta.Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic.În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autenti, specific fiecăruia .Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu . Universul poeziei este creat de sistemul metaforic. >>>>

Cristian Neagu: „Oglindiri“ Elena Buică, în reciprocitatea arhaic-modern, timp-suflet

Vorbind despre debutul literar al Elenei Buică, (întâmplat la vârsta septuagenară) nu vom putea trece peste situaţia  oarecum similară cu cea a Ninei Berberova,(1901 – 1993) fenomen al literaturii ruse, care a debutat la etatea de aproape 84 de ani. Intitulată „Oglindiri,” (Ed. Anamarol, Bucureşti 2009) cea de-a patra carte semnată de Elena, ne va atrage atenţia pe parcursul celor cinci capitole, asupra unor conglomerate sentimentale a căror  vibraţii îi definesc stilul, (care întotdeauna se raportează la personalitate) împletindu-se prin subtonuri prezentul, confesat filelor de structură reportericească, şi nostalgicul evocator de referinţă autobiografică, primând imaginea unui autodenunţ tămăduitor,– întrucâtva – al sindromului romantic, după cum ne mărturiseşte chiar domnia-sa: „Dacă nu m-am scuturat total de romantism, este şi din convingerea că romantismul înnobilează, umanizează, apropie mai mult oamenii între ei, dă aripi minţii, sufletului, încântă, dă frumuseţe înfloririi florilor, înfrunzirii frunzelor, şoptitului şoaptelor, sunetului cântecelor de care fiecare suntem însetaţi, ne dă vibraţia caldă a nostalgiei….” (Despre scrierile mele, p. 6)

Desigur, comunicarea socială în cazul Elenei Buică, nu se reduce numai la acţiune, căci cuvintele îi rezumă în acelaşi timp reacţiile afective, selecţia şi ordonarea experienţelor trăite. Avem să observăm delicateţea sentimentului, ritmicitatea crescândă a acestuia, de la gradul modernităţii structurii sociale canadiene, la secvenţialitatea barocului rustic al satului românesc, conturată ca o litografie sentimentală, aninată pe un perete, într-un apartament de zgârie nori din Toronto: >>>>

Olga Alexandra Diaconu: Poezii din vol. „Ochiul de veghe“

DOAMNE, PRIN TINE, UNIVERSUL ÎL SIMT

O, Doamne,

prin Tine

universul îl simt

cum tresare:

proaspăt ca  dup-un somn

ca dup-o înserare

Totul în el e

numai nedumeriri şi mirare

Simt linia orizontului

în jurul inimii mele

ca un balsam pe-o rană

Lasă-mă să fiu

umila mreană

care nu ştie că piere

O, acest leagăn enorm

în care m-afunzi

când adorm

e singurul balsam

pe care-l mai am

pentru copilărie

Pentru copilăria când

nu mă întrebam

de ce tresar

sau de ce respir

Eram! >>>>

George Anca: „Dialectică advaitină“

Subiectul meu a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori…

Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim.End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel. >>>>

Sorin Cerin: „Nemurire“ (aforisme)

~ 1 ~

Nemurirea este eternitatea clipei.

~ 2 ~

Nemurirea este îngerul care te trezeşte din moartea propriului tău destin.

~3~

Nu există moarte mai adâncă decât în nemurire,atunci când a dispărut definitiv viaţa ce va muri.

~4~

Nemurirea se regăseşte într-o clipă, pe când viaţa se pierde în anii grei scurşi la picioarele morţii.

~5~

Nemurirea este libertatea destinului de a-şi recunoaşte propria sa moarte în faţa eternităţii.

~6~

Ce poate fi mai efemer decât timpul în faţa nemuririi?

~7~

Nemurirea este jocul la care viaţa pierde mereu.

~8~

Nemurirea este visul morţii de a deveni  viaţă eternă , deci de a muri, etern, câte puţin, cu fiecare clipă trecătoare. >>>>

Daniel Mureşan: Fragmente din vol. în pregătire „La curtea zeilor“

FRUMOSUL NU PLÂNGE

Ce nu-i mic şi nu-i peste măsură ,

şi-i inspirat

duce bunul nume pe oriunde trece ,

Cum poate plânge bucuria ?

iată motivele pentru a fi zeu

vrem fertilitate , ordine sub glasul nostru

împărătesc ,

hidosul îl scrutăm , îl împingem

să plângă –n voie în casa lui  din iad ,

să-l ardă focul …,

doar Apollo l-a avut tată pe Zeux ,

s-a născut din farmece ,frumoşilor

le stă bine între frumoşi ,

încântare pe insulă , cine a mai semănat

cu soarele ?  legenda pare adevăr ,

îi place sufletului , cum să nu râdă ,

să nu viseze   ?

suferinţă sub palmierii  pe care nici nu-i vedem ,

palmierii mulţimii oropsite .

Bine, nici urâtul nu plânge de-i mare ,

Urâţilor staţi între ai voştri ,

Poate ajungeţi zei , >>>>

ARTUR SILVESTRI – comemorat la Ceahlău, sâmbătă 30 mai 2009

Comemorare religioasă şi culturală la 6 luni de  la plecarea spre veşnicie a scriitorului şi marelui promotor cultural Artur Silvestri, organizată de soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, s-a desfăşurat punct cu punct conform promisiunilor domniei sale. În dimineaţa zilei de sâmbătă, Casa memorială Artur Silvestri, cu biroul de lucru al scriitorului amenajat în interior şi cu un mare panou afişat în exterior, purtând fotografii ale maestrului(din tinereţe şi de la maturitate) era  pregătită pentru ziua comemorării.

Maiestuoasa Troiţă maramureşeană înălţată in memoriam Artur Silvestri, pe un soclu de piatră în faţa Casei memoriale, aştepta să fie sfinţită. Alături, pe un mare panou, chipul scriitorului însoţit de un un extraordinar epitaf, ofranda poetului Teofil Răchiţeanu:

„Pâlpâie, nouă, deasupra lumii o stea…

O proaspătă lacrimă, Doamne, de-a Ta?

Ori poate sufletul lui Silvestri Artur

Care de sus luminează cu focul lui pur?”

În jurul Troiţei s-au adunat întâi localnicii: reprezentanţi ai instituţiilor locale şi mulţi săteni, emoţionaţi de eveniment. Au sosit apoi scriitori şi alţi oameni de cultură de la Bucureşti, Botoşani, Cluj, etc, dar şi din străinătate. O delegaţie numeroasă de scriitori, critici literari şi de artă, jurnalişti, alţi oameni de cultură, condusă de dl.prof univ.dr.Cătălin Bordeianu, directorul Bibliotecii judeţene Gh.Asachi, a sosit de la Iaşi, de la a XVIII ediţie a Salonului  Internaţional de Carte, manifestare prestigioasă desfăşurată în aceste zile la biblioteca ieşeană. Şi chiar vremea s-a pregătit, contenind vântul şi ploaia

Un sobor de 5 preoţi, condus de părintele protopop a oficiat o înălţătoare slujbă de sfinţire a apei  şi a Troiţei, urmată de rugăciunile de pomenire a robului lui Dumnezeu  Gabriel Artur, la 6 luni de la plecarea spre veşnicie. În marea catedrală naturală, mărginită de munţii acoperiţi cu brazi semeţi, ecoul care ducea departe sunetele rugăciunilor şi cântărilor religioase, amplificându-le, a făcut să vibreze şi mai mult emoţia în sufletele participanţilor şi, multora, să li se umezească ochii de lacrimi. Pr Ion Irina,  paroh de Ceahlău şi pr dr. Alexandru Stănciulescu Bârda, din Mehedinţi, au rostit cuvântările foarte potrivite momentului, arătând importanţa ridicării Troiţei ocrotitoare a locului şi subliniind importanţa evenimentului cultural al amenajării  Casei memoriale Artur Silvestri pentru localitate. „ Este o mare cinste pentru dumneavoastră, locuitorii comunei Ceahalău”, a spus pr.dr. Al Stănciulescu, îndemnând pe toţi să cinstească Troiţa şi să aibă grijă de aceasta şi de casă. D-na Mariana Brăescu a mulţumit pr. Ion Irina şi celorlalţi preoţi slujitori, autorităţilor locale, sătenilor şi tuturor participanţilor veniţi să-l pomenească pe mult regretatul ei soţ şi mare om de cultură.

Prima parte a ceremoniei comemorative s-a încheiat cu darurile oferite localnicilor: ultimele cărţi apărute postum (Frumuseţea lumii cunoscute, de Artur Silvestri, In memoriam Artur Silvestri-mărturii tulburătoare şi Artur Silvestri-Vocaţia Căii Singuratice), cărţi şi reviste pentru copiii satului (editate de Casa Lux pe când era condusă de d-na Mariana Brăescu)şi o gustare din alimente la pachet. Am avut o mare surpriză văzând cum sătenii, copii, adulţi şi vârstnici s-au înghesuit în jurul rafturilor încărcate de cărţi, lăsând la o parte mâncarea! Era o scenă exact pe sufletul lui Artur Silvestri şi nădăjduiesc că, de acolo,  de unde este, a văzut şi s-a bucurat.

S-au bucurat şi sătenii şi au mulţumit cu mult bun simţ şi cu ochii umeziţi când depănau amintiri despre dl Artur Silvestri, cel care atât de frumos le vorbea tuturor…

***

A doua parte a programului de comemorare precum şi masa de pomenire s-au desfăşurat în sala mare a unei pensiuni apropiate, unde au participat mai mult de 100 de persoane: d-na Mariana Brăescu împreună cu echipa ARP, scriitori, critici literari, istorici  şi alţi oameni de cultură de la Bucureşti (Cleopatra Lorinţiu cu soţul, Bernard Lorinţiu, prof univ.dr.Nae Georgescu cu soţia, apoi Rodica Avram, Ioana Stuparu, Nastasia Maniu, Geo Călugăru, etc) Elena Buică, scriitoare, sosită de la Toronto, d-na Lucia Olaru Nenati, dr.în filologie si scriitoare, împreună cu soţul Dumitru Olaru,  de la Botoşani, prof dr.Maria Vaida de la Cluj, şi grupul de oameni de cultură ieşeni.

Bineînţeles că nu au lipsit preoţii, reprezentanţii instituţiilor locale, alţi localnici..

După rugăciunile preoţilor de pomenire a lui Gabriel Artur si de binecuvântare a bucatelor, s-au servit aperitivele, apoi a a urmat comemorarea culturală.

D-na Cleopatra Lorinţiu şi-a lansat cartea ARTUR SILVESTRI-VOCAŢIA CĂII SINGURATICE, prezentată cu multă căldură de d-na Mariana Brăescu Silvestri, cea care, a iniţiat şi îngrijit editarea cărţii şi a prefaţat-o,  în stilul personal, răscolitor şi inconfundabil. Cartea este o exegeză realizată cu căldură şi sensibilitatea de o scriitoare poetică, prietenă şi colaboratoare literară a familiei Silvestri.

A urmat apoi momentul maxim emoţional al zilei, filmul documentar ARTUR SILVESTRI PE CALEA ETERNITĂŢII, o evocare a  scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri, soţia acestuia. Aspectele din camera de lucru , biroul scriitorului, evocarea înlăcrimată a soţiei şi, mai mult, prezenţa lui Artur Silvestri pe ecran, viu, vorbind cald, convingător, sfătos, expunându-şi ideile, însufleţind cu elanul său sala, au ridicat emoţiile la pragul de sus, parcă toată atmosfera vibra, electrizată de „cerul sufletului lui Artur Silvestri”.  Am uitat de timp, de ploaia intensă ce repornise afară, de toate grijile mărunte, de orice altceva….

Cu toţii ne-am smuls cu greu, după aproape oră şi jumătate din această atmosferă….

Câţiva scriitori, printre care Elena Buică din Canada (dovadă vie a mecenatului lui Artur Silvestri, după cum a spus),  Cezarina Adamescu (autoarea unui volum de versuri dedicat lui Artur Silvestri ce va vedea curând lumina tiparului), Lucia Olaru Nenati, Sabin Bodea, au reuşit să-şi prezinte, în câteva cuvinte, omagiul, sentimentele de adâncă preţuire pentru cel plecat.

Timpul a fost total insuficient pentru toţi cei care ar fi dorit să vorbească, dar a trebuit limitat, fiindcă urma un alt moment de interes: instituirea şi acordarea de către d-na Mariana Brăescu Silvestri, a Premiului ARTUR SILVESTRI al Patrimoniului Cultural Românesc,  în cadrul Salonului Internaţional de Carte, Ediţia a XVIIIa, organizat, aşa cum am arătat, de Biblioteca Gh.Asachi.

D-na Mariana Brăescu a arătat că, după o lungă chibzuinţă,  a hotărât „să împartă premiul în două” şi să ofere , în fapt, 2 premii Artur Silvestri. Apoi a înmânat Premiul Artur Silvestri pentru Patrimoniul Cultural d-lui Valentin Ciucă, reputat critic de artă, pentru volumul  Artă şi vocaţie: propilee estetice, Editura Art XXI, Iaşi, şi D-lui prof.univ.dr. Cătălin Bordeianu, pentru editareascrierilor unui mare sociolog, respectiv  Petre Andrei-Opere, Editura Princeps Edit, Iaşi. Amândoi au mărturisit, în cuvântul lor, că sunt onoraţi de premiul acordat, dl Valentin Ciucă declarând apoi că este cea mai mare surpriză din viaţa dumnealui, iar dl prof univ.dr.Cătălin Bordeianu, arătând că editarea primelor 5 volume din opera lui Petre Andrei, va fi urmată de alte 10 volume, apoi acesta din urmă a „atacat” un subiect pe cât de sensibil pe atât, de important, îndemnând la solidaritatea intelectuală pentru care a lucrat mult Artur Silvestri, solidaritate care se manifestă prin chiar prezenţa atâtor intelectuali la aceste momente şi care trebuie cultivată şi pusă în practică de fiecare.

Aplauzele şi felicitările au destins puţin atmosfera, iar cei prezenţi şi-au putut aminti imediat, gustând nemaipomenitele sărmăluţe şi fripturile pregătite de vrednica Maria Hulpaşu din Grinţieş (ajutor de nădejde al familiei Silvestri la munte), că moldovencele sunt gospodine neîntrecute în aceste bucate.

După o zi atât de plină, oaspeţii şi-au amintit că au de făcut drum lung, prin ploaia puternică de munte, au mulţumit şi au plecat, cu sufletul plin de încărcătura spirituală a acestei zile şi, ca întotdeauna, cu cărţi.

D-na Mariana Brăescu Silvestri, tot cu durere în suflet, dar şi cu liniştirea că a realizat ceea ce a promis, comemorarea soţului ei mult regretat aşa cum a promis şi cum merita Artur Silvestri, a mulţumit tuturor celor ce i-au fost alături în această foarte grea zi.

Dumnezeu să-l odihnesacă pe Gabriel Artur Silvestri în împărăţia sa şi sănătate să dea celor ce l-au pomenit şi-l vor pomeni, m-am rugat închinându-mă la Troiţa ce va apăra de acum înainte Casa memorială Artur Silvestri,  tot locul  din împrejurimi şi şoseaua ce duce spre Durău.

TEODORA MÎNDRU