LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

serie noua,nr.1/Decembrie 2006

SCRISOARE CATRE CEI DE ACEEASI CREDINTA

 

Iubitilor ai mei prieteni si tovarasi de drum, de rug,

Frisonez de fiecare data cand se pune in discutie aceasta tema a “distrugerii culturii nationale”. Din bulversantul an 1990 ma lupt cu verbul (vezi cartea mea “Vremea hahalerelor”) angajand (daca nu va deranjeaza acest termen uzat de propaganda comunista) intreaga mea fiinta pentru a deschide ochii intelectualilor din imediata mea apropiere dar si de mai departe pentru a intelege ca sirenele pe care elevii scolii de la New York, ai altor scoli le-au trimis pe corabia numita Romania pot naste nu doar o lume a sclavagismului modern, in care o grupare de superpotenti economiceste traind dupa standarde inca neimaginate de nici un regizor al Hollywoodului hotaraste soarta a milioane de oameni, stabilind niveluri de existenta, pentru unii la limita de saraciei, pentru altii deasupra ei sau sub aceasta limita. Concomitent, si sper din tot sufletul sa fiu crezut, sa nu fiu acuzat de paranoia, se actioneaza, asa cum bine sustine si dl. Alexandru Nemoianu, pentru distrugerea culturii traditionale. Sistematic, din 1990, anumite posturi de televiziune au lansat spre populatia credula, nepregatita pentru ceea ce avea sa urmeze (dupa cele cateva ore de emisie pe vremea impuscatului) valuri de “mituri” confectionate in studiourile americane, mituri ce aveau rostul sa se substituie miturilor noastre romanesti, considerate fie nationaliste, fie desuete, fie neconforme cu lumea noua euro-globalizata. Eminescu este unul din acele mituri care trebuie trimis in secolul al XIX-lea si lasat acolo. Miorita, la fel, Eliade, Cioran, nasc suspiciuni pentru crezul lor politic din tinerete. Sadoveanu , Marin Preda, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Nichita Stanescu si multi altii sunt trecuti pe lista neagra pentru ca, se spune, au colaborat cu regimul comunist, au fost soli ai “luminii ce venea de la Rasarit”. Nu scapa tavalugului elitist nici credinta noastra crestina. Scriitori de foiletoane obscene, comentatori politici veniti pe garla Bahluiului, ce si-au descoperit si talente de dramaturgi scriu piese si se gasesc altii aidoma lor sa le si puna in scena, in care se incearca distrugerea celui mai mare si mai sfant mit al lumii, mitul Mantuitorului. Dan Brown nu este singur. Ca el sunt destui, o trupa aflata sub semnul lui Satan. Urmariti, va rog ce se joaca astazi pe mai toate scenele tarii. Piese in care abunda sexul, pornografia, al caror mesaj este derizoriul, abjectia, nimicul. La randu-i literatura douamiista propune cititorului aceleasi teme: pornografie, sex, grosolanie, marlania. Sa nu va inchipuiti ca bascalia facuta cu cele mai sfinte idealuri ale noastre, de la patrie, la neam, de la glie la credinta cade pe un loc gol. Nu, samanta ei incolteste, roadele sunt previzibile, daca nu cumva incep sa se si arate. Elevi si studenti, oameni maturi hahaie cand ar trebui sa se inchine sau sa pastreze un moment de reculegere, fluiera in clipa in care ar trebui sa lacrimeze. Da, ni se spune, de vina este regimul comunist care a demonetizat aceste simboluri, aceste sarbatori. Fals! Romanii, cei mai multi dintre ei nu au confundat nici drapelul tarii, nici momentele mari ale istoriei noastre cu Ceausescu si fanafanorada regimului sau. Oamenii cuminti au crezut mereu in pildele Istoriei, in idealurile inaintasilor, in destinul neamului nostru, in sfintenia ideii de patrie, in Bine, Adevar si in biruinta acestora. Desigur se pare ca elitistii, new-age-stii ne-au invins. Ne trec sub tacere, ne ingradesc posibilitatea iesirii la rampa, cu speranta ca in felul acesta nu vom mai fi. Si pentru populatia traitoare in spatiul Patriei se pare ca manevra aceasta reuseste. Televiziunile fac idoli din escremente umane, devin personaje de prim-plan politicienii, afaceristii, in spatele carora se ascund hotii de drumul mare, spolieri ale statului, ale populatiei, de mii de miliarde. Ce va fi? Nu stiu. Stiu un lucru. Cata vreme bunul Dumnezeu nu-mi va lua mintile si nici puterea de a scrie ce gandesc, nu voi accepta sa ma consider invins, nu voi dezerta de la crezul meu pentru care m-am batut si am visat intreaga viata.

ION MARIN ALMAJAN

 

UN “MINISTRU AL INCULTURII”

Ma bucur ca inca un roman s-a trezit si protesteaza impotriva celor care fura si defaimeaza tara. Bravo ei/lui, dar am inceput sa cred ca are dreptate Corneliu Florea, din Canada, cind spune ca este degeaba. Cei care au puterea in Romania nu pot fi clintiti de la putere cu citeva articole razlete. Majoritatea jurnalistilor sunt ori slugi ai puterii, ori lipsiti de vreun sentiment fata de tara si popor, ca cel care mi-a raspuns mie si lui Corneliu Florea cu privire la ministru Iorgulescu. In Romania actuala, un ministru nu “cade” daca isi bate joc de tara si de popor, pentru ca face parte din “echipa” conducatorului, care ca intotdeauna in Romania, are putere deplina. Din pacate romanul nu stie inca ce inseamna “democratia” si tot spectacolul “vindut” lumii cu revolutia, condamnarea si uciderea lui Ceausescu, nu a servit in fond la nimic altceva decit schimbarea unui regim dictatorial cu un alt regim corupt si fals democratic. Lumea obisnuita este la fel de timorata acum in Romania ca si pe vremea comunistilor; altfel cum se explica ca ministrul culturii dupa aberatiile pe care le poate scoate din el, continua sa fie ministru? Sunt desigur multe alte exemple care sa expuna in detaliu activtatea corupta si incapacitatea atit spirituala cit si intelectuala ale actualilor lideri, dar ciudat este faptul ca acelor hoti si ticalosi nu li se intimpla niciodata nimic. Chiar demascati, ei ramin la putere si acest paradox este inspaimintator. Intelectualitatea lasa, le gaseste scuze sau chiar ii ridica in slavi ca fiind cine stie ce personalitati deosebite (vezi cazul lui Patapievici, Paleologu, etc.), in loc sa ia o atitudine demna pentru un adevarat intelectual. Din pacate ajung la trista concluzie ca marea majoritate a asa-zisilor intelectuali romani sunt niste curve care se prostitueaza pe bani marunti. Ce sa mai zic, sunt trist ca am ajuns la astfel de concluzii, deoarece atunci cind am inceput sa scriu la “Agero”, mi-am zis ca in scurt timp vom fi un grup substantial de oameni care impart aceleasi standarde morale si intelectuale, dar imi dau seama ca nu este asa si probabil niciodata nu va fi asa. Pentru ca cine doreste sa se “compromita” fata de cultura oficiala din Romania, risca sa nu apara in “Romania Literara” sau sa fie invitati in vreo “tabara culturala”, sau la vreun “eveniment” la vreo ambasada. Asa riscuri mari nu si le poate lua intelectualul roman, nici cel din Romania si nici cel din strainatate! Si mie, in fond, ar trebui sa-mi fie rusine ca intr-un moment neclar de avint, nu numai ca m-am asteptat la o pozitie combatanta, dar am si cerut cu glas tare atitudine etica si morala. Pentru asta imi cer scuze, in fond nu am nici un drept sa cer socoteala. Dar in acelasi timp ma bucur imens ca am citit ce s-a scris prin tara la ziarele de cultura, altfel nu ajungeam sa citesc “declaratiile” ministrului culturii, sau raspunsul ziaristului respectiv, care oricit as fi eu de critic, sunt niste capodopere ale prostiei. Si mai sunt multe in acelasi stil. Pacat ca nu am timp sa le citesc pe toate. Iata unde duce curiozitatea si lipsa mea de control! Incet, incet imi voi margini activitatea la fenomene mai simple care nu “pot” fi supuse unor “reguli omenesti”.

DIMITRIE GRAMA

 

TRAFICUL INTERNATIONAL DE INFLUENTA IN CULTURA

Citesc in “El País”, din 6 noiembrie 2005, p. 35. rubrica “La Cultura”, un articol cu ceea ce se petrece astazi in artele plastice: “Ellos deciden lo que nos gusta” (Ei decid ce ne place noua)!… de Andreea Rizzi din Madrid

Este un eseu critic la adresa revistei britanice “ArtReview” (scris impreunat), de care n-auzisem si pe care am gasit-o pe Internet doar cu o mica pagina web. Artview publica o lista cu cele mai “influente” persoane contemporane din arta, subiectiva bineinteles, care abunda in nume anglo-saxone (restul lumii fiind cvasi-ignorat!), folosind un criteriu de clasificare favorabil lor (adica milioanele de euro rezultate din vanzari ori tranzactii artistice). Dar banii nu inseamna neaparat valoare, pentru ca artisti din tarile subdezvoltate nu-si pot vinde operele in zonele lor cu asemenea sume.

Profesoara Estrella de Diego, din departamentul de Arte Contemporáneo de la Universidad Complutense din Madrid, spune: “Aceasta lista este in mod sigur reflexul industriei de arta si falsa ei democratizare. Este un paradox, fiindca mi se pare ca arta se aseamana cumva industriei farmaceutice: lumea consuma medicamente, dar nu stie cum sunt facute si nici cine sunt cei din laboratoare.” (traducere aproximativa).

Manuel Borja-Villel, director la Museo de Arte Contemporáneo de Barcelona, conchidea ca “lista evidentiaza o contradictie… (…) traim una dintre cele mai de jos epoci in ceea ce priveste cunoasterea si calitatea dezbaterilor artistice. Ideea ca accesul la arta e suficient este falacioasa (inselatoare). Ca multi oameni merg la muzee nu inseamna nimic” si continua cu sintagma “arta mercantila”, folosita la consum nu la educatie. Lista este susceptibila de critica. Lipsesc ganditorii din arta, conchide Borja-Villel, continuand ca lista trebuie sa reflecte calitate, nu putere.

Cativa din cei “puternici” in lumea artelor (pictura, sculptura, instalatii si arhitectura), dupa acea lista sunt: artistul Damien Hirst (din Londra), galeristul Larry Gagosian (New York – Londra), colectionarul François Pinault (francez), directorul Galeriilor Tate (bineinteles din Londra) – nume necunoscute marelui public (eu aud pentru prima data de acesti magnati).

In ziar este pozata opera “In his infinite wisdom” (in intelepciunea sa infinita), de Hirst, ce reprezinta un vitel cu 5-6 picioare (nu se-ntelege exact) si-un tanar privindu-l, si ma intreb ce-i asa genial in aceasta imagine de valoreaza milioane de euro?

Se stie ca sumele pot fi umflate artificial prin publicitate si trafic de influenta. Aici intervine si jocul mafiei internationale in arta si literatura. Un poet, prieten din Bobenii Oltetului, imi spunea ca premiile Nobel au fost infiintate ca un mijloc de impunere a dominatiei culturale si stiintifice vestice asupra Globului. Putinele exceptii care exista confirma regula. De pilda, cultura asiatica este cvasi-necunoscuta, pe cand cea vestica abunda ad nauseum.

Daca in prima jumatate a secolului douazeci artisti din toata lumea puteau merge la Paris pentru a se lansa, pe atunci capitala culturala mondiala, acum ne asteapta o agresiva dominatie anglo-saxona (efect al globalizarii?).

Ar trebui sa existe mai multi poli culturale si stiintifici in lume pentru a da nastere competitiei si a impiedica tendinta unora, indiferent care ar fi acestia, de a-si subsuma, monopoliza, ignora sau chiar boicota alte culturi si civilizatii.

Si-n Romania, Bucurestiul incearca sa domine si diminueze arta, literatura si stiinta provinciei. Orase precum Timisoara, Cluj-Napoca, Iasi, Constanta, Craiova, Brasov ar trebui sa manifeste o independenta culturala mai mare fata de capitala, sa nu imite si accepte automat “persoanele” impuse de Bucuresti, ci sa utilizeze criteriul axiologic.

O revista precum “Romania Literara” este dirijata de N. Manolescu, care scria pe vremea comunismului despre revolutii si Alex Stefanescu – de acesta ce sa mai vorbesti: inainte de 1989 compunea cronici pe prima pagina a revistelor literare despre Partidul Comunist Roman si Tovarasul Nicolae Ceausescu!… lingusea fara masura, iar acum face pe… “democratul” de mucava!… ma mir ca nu-i e rusine… un cameleon de ultima speta… il pot asemui cu personajul Le Boef, [Boul], din piesa lui Eugène Ionesco “Rhinocéros”, care s-a transformat in rinocer (din bou!) – fiindca asa devenisera vremurile…

Ba mai rau, iata cum se jeluie un foarte tanar scriitor (G. Dorian) in site-ul de poezie romaneasca:

Am fost si eu prin Bucuresti si-am intampinat aroganta unor redactori mai varstnici sau mai tineri dar care au prins un post cultural prin cine stie ce concurs de imprejurari la Romania Literara, Observatorul Cultural etc.

Alex Stefanescu zicea ca publica vreo cronica la volumul meu numai daca ii platesc 100$ dar eu nici n-am servici iar volumul l-am scos cu chiu cu vai. Nick, prietenul meu, auzise si el acelasi lucru in LiterNet, dar sunt unii care au bani. M-am gandit sa incerc la reviste straine care poate sunt mai cinstite, trebuie sa-mi traduc poeziile.”

Deci, Romania Literara, in care cronicile s-ar publica pe bani, se erijeaza in “conducatoare” a literaturii romanesti? Pai, ce fel de “literatura” de influenta e asta?! Nu de altceva dar Alex Stefanescu pune si o amprenta negativa asupra cercurilor obscure care finanteaza (din motive politice, ideologice, propagandistice mai ales) aceasta revista – deoarece din vanzari n-ar rezista (publicul ii arata indiferenta).

Aceste cercuri obscure incurajeaza coruptia in literatura, si promulga cu mare trambita subcultura lor, plus spaga, spertul, mita care se manifesta atat de tare si-n economie si politica?

Nici actualul presedinte, Traian Basescu, marioneta a strainilor si guvernul sau, care da dovada de servilism politic pe plan extern, nu fac fata.

Alex Stefanescu a scos si-o pseudo-istorie literara, care nu-i altceva decat o insailare de articole publicate in revista la care e nemeritat redactor-sef, un surogat literar cuprinzand gasca lui (in afara clasicilor pe care nu-i putea ignora), departe de predecesorii sai in istorii literare: G. Calinescu, Marian Popa, A. Sasu, Ion Rotaru, Florea Firan si altii.

Din pacate si astazi se aplica in Romania criteriul politic in masurarea valorilor…

FLORENTIN SMARANDACHE

 

CRONICA LITERARA – O NOUA CARTE DE ALEXANDRU NEMOIANU

DOUA MODELE DE “RECONQUISTA”: “PASTOR” SI “SAMANTA”

 

Evolutia operei lui Alexandru Nemoianu de dupa “Semnele vremii” (2005) se produce organic desi cu aparente reformulari ce nu sunt decat aspect superficial peste o inaintare de rau subteran cu izvor ce nu inceteaza. “Fragmente din vremea persecutiilor” contine, astfel, eseuri, “insemnari razlete” si adnotari datand din anii 2005 si 2006 si doar cateva fiind reluari din volumele anterioare “Intamplari si Vise”, “Taramuri”,Treziri” si “Acum”; insa acestea nu constituie decat elemente de fundal sau adaosuri pentru o intelegere nuantata a pozitiei intelectuale si a optiunilor. Directia de organizare a acestei carti dezvolta in mod natural opera de ganditor crestin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou si articulat asupra “modelului existential romanesc”. Ea arata insa mai apasat sensul actiunii intelectuale si metoda de gandire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea sa se organizeze. Exista in doctrina desfasurata aici, ca si in eseistica istoriografica anterioara, trei idei capitale ce impanzesc intreaga creatie inca din momentul originar ori al “trezirii” la realitatea metafizica: “Imperiul ca esenta a raului”, rasfrangerea acestuia “in marginea Imparatiei” (sau, cum s-ar zice in termen “tiers-mondist”, “efectul de colonie”) si, in sfarsit, “raspunsul national”, renasterea sau “enigma prin Neamuri”. Acestea indica, in fond, o “tensiune universala” cu inceput vechi si fenomenologie descrisa abia la o vreme, ce se traduce in formulari cu notorietate precum “corsi i ricorsi” lui Giambattista Vico ori cantemirescul “incrementa atque decrementa”, fiind in ultima analiza principiul catolic de “conquista” ce aduce aproape mecanic recucerirea, “eliberarea, deci “reconquista”. Ele nu inceteaza acum ci se dezvolta caci oricat ar avea schemele invocate precedente, azi se manifesta cu un anumit grad de inedit iar “ondulatiunea” exprimata de Vasile Conta (caci la noi exista, la randul ei, o traditie de gandire in “deal” si “vai” istorice) nu mai apare tot atat de clara precum altadata. “Raul”, asa cum il denumeste pretutindeni autorul, in terminologie crestina, se extinde in forme inedite si cu procedari de aparenta difuza desi “modelul” ramane fara nici o indoiala “repetitiv” si inapt a se adapta. In aceasta materie, noutatile sunt aici putine caci, in teorie, despre “Imperiul raului” exista o bibliografie impresionanta iar autorul a scris pana astazi cu staruinta si in mai toate cartile, si daca ar trebui sa fie infatisata tema in chip exhaustiv ar trebui reluate toate si reproduse inca o data. Obiectul nu este totusi acesta si atat cat este cuprins aici (“specimene” doar, si ilustratii) este proportional destul caci esenta cartii, sau accentul ei, consta in “ideologia reactiunii” mai mult decat din infatisarea “vrajmasului” care trebuie numai “evidentiata” printr-un inventar de “urme distinctive” printr-o demonstratie sumara ce trebuie “vazuta” ca o fotografie fulgeratoare de avertisment.

Esentialul aici il constituie, asadar, “raspunsul” si mai ales “ceea ce nu piere” fiindca, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la indoiala si desemneaza factorul ireductibil si ordonator. Aceasta se infatiseaza printr-un complex deopotriva “simplu” (adica numenal) dar si complicat prin formele diverse si aparent “nelegate” in reteaua organica subiacenta ce impresioneza prin insiruirea de elemente aproape naturale. “Loc”, sanctuare, “istorie vorbita”, modele populare, exemplu social contemporan (“gospodarism”), institutii atipice nu obligatoriu de esenta folklorica ori derivate pe canal etnologic, sfinti bisericesti si “model carturaresc” etc. – nu sunt insa nici notiunile curente si doar mecanisme de agregare de colectivitati ci “principii” de functiune ale unei realitati enigmatice, stravechi si imutabile ce ne infatiseaza o ipoteza de antropologie “originista” uimitor de clara si de patrunzatoare. Aceasta are un grad categoric de universalitate derivata din insasi esenta ei necontestabila. Noua este, prin sugestie, aici formula de “reactiune” ce va trebui dezvoltata in viitor chiar daca astazi insasi metoda de imprastiere intrebuintata de “raul vrajmas” se dovedeste caduca si rudimentara (“inlaturand pastorul, se risipeste turma”). In aceasta materie, Alexandru Nemoianu invoca “retragerea la munte si in calitate”, formuland ideologia “reconquistei” intr-un fel profetic si prin concept vizionar. Recucerirea inteleasa de el nu-i, aici, recensamantul unei “miscari” (care nu exista in felul organizat clasic) sau un “inventar de valori” care, existand, ar lucra prin iradiere (doctrina Pastorului Intelept) ci mai degraba niste “categorii de seminte” care oricand, re-formulate si regasite, pot relua orice fel de “actiune in raspuns”. Precedentul istoric exista si se evoca. Iata, de pilda, “modelul indienilor pueblo” despre care Alexandru Nemoianu scrie o pagina memorabila si “indrumatoare”. El este tulburator prin efect si trebuie descifrat in misterul regenerativ caci “stergerea urmelor” nu a reusit sa extraga si “duhul” sau secretul de intocmire inradacinat de unde s-a renascut, la o vreme, “copacul viguros” anterior. Astfel incat nu-i fara rost a spune ca, in aceasta speta “retragerea” s-a produs pana la “nuca” sau pana la “celula”. Aceasta insemneaza mecanisme universale verificate. La noi, ca sa exemplific, nucleu, celula ori “samanta” este orice idei ce se depoziteaza in loc protejat sau “paralel” care, fara sa fie numai “biblioteci” marunte, de sat, de manastire ori de scoli orasenesti nebagate de seama, pot sa ajunga, numai daca va fi cazul si daca vom avea un nou “parjol al cartilor scrise” (ca in veacurile XI si XII), in planul “cartilor vorbite”, regasind folklorul, anonimatul si eposul nostru fundamental ce a ingaduit perpetuare nu doar de istorie a Locului ci si de lege arhaica, de “obicei al pamantului” si incifrare in utilitar, simbolic si superficial decorativ. Metoda aceasta, “finala”, este cu neputinta de a nu se folosi chiar si daca spatiul de conservare va deveni un simplu “teren imobiliar” fiindca, existand “oamenii locului”, disparitia “duhului” s-ar produce numai odata cu “ultimul om” ori si daca acesta va disparea, “rasial”, odata cu disparitia “limbii” ori a “ultimei carti”. Si nici atunci. Caci daca “Locul” poarta in sine un fel de a se “intipari” in fiintele ce il “locuiesc”, rezulta ca puterea de a lasa “aceiasi urma” in orice creatura ce il intrebuinteaza va triumfa, indiferent cand si in ce forme.

Acestea fiind previziunile in negativ (sau doar ipoteza dramatica), rezulta ca “tabloul de principii formatoare” va trebui facut in extensiune, fiind insa aici schitat intr-un fel uimitor de clar. El se intinde asupra unor teme cu aparenta de simplitate dar cu efect maret in timp: “locuri sacre”, danii, actiune carturareasca oricat de marunta in suprafata dar patrunzatoare in adancime, organizare naturala de oameni si formele ei manifestare “reactionara” in celular si in “navoade”. Materia exista prin cateva specimene si in “Fragmente din vremea persecutiilor”, in “dania” lui Bucur Chiriac, reactionarismul lui Raoul Sorban, cartile lui Ion Marin Almajan, revistele “eretice”, “romanii-americani”, si, de fapt, in tot ceea ce scriitorul denumeste “majoritatea semnificativa care incepe sa vorbeasca” etc.

Pretutindeni impune o imagine de “realitate din alt timp”, aproape sadovenian, evocand eposul din “Creanga de Aur” si din “Uvar” iar incheierea despre “Bizant” si “efectul folcloric” la romani adauga o idee privind “actiunea in lumea paralela” si “samanta aruncata prin Neamuri”. De fapt, scriitorul dezvolta aici – in descriptia de actiune practica si in teorie – ceea ce invocase prin creatie in “Semnele Vremii”, unde materia “eretica” si sub-lunara, apartinand “celei de-a doua literaturi”, era ilustrata in chip stralucit. Ecourile vii ale stratului sapiential venit din stravechime si intruchipat prin episoade cu nota de precadere continua (de la inteleptul vremurilor vechi si preotul getic si, mai apoi, de la episcopul-voievod din “mileniul mut” si pana la “invatatorii muntilor” de ieri si de azi) se rasfrang nu doar in acea literatura de zidire sufleteasca si povatuire ci si in aceasta eseistica de indrumare si directiva. Suntem, pana la un punct, aproape de “enciclopedismul rustic” al veacului fanariot, cand “specificul constituit” se retragea in rural si “provincial” dinaintea ocupantului salbatic ce ar fi nazuit sa modifice totul, de la obiceiuri, mod de asezare si de oranduire de populatii si pana la limba si cod de a comunica.

De altminteri, “desfasurarile de penumbra” sunt intotdeauna intelese si pretuite si se privesc in termeni de valori inerente care, fiind legitime in absolut, nu cunosc determinarea ingusta fata de contextul de orice fel, “oficialitati” ori “ideologii dominante” ce determina realitatile superficiale si perisabile. Extragerea sufletului colectiv din contingentul istoric nedeslusit este regula aici ca si “conservatismul” demonstrat prin fenomene continui. Teoreticeste, “familia de gandire” se reveleaza numaidecat. Aceasta reprezinta “substanta medulara” invocata de G. Calinescu prin “regresiunea catre arhaic” proprie creatiei romanesti de valori in ton major si, deopotriva, se potriveste cu “personanta” inchipuita de Lucian Blaga ori cu “energetismul” lui Vasile Bancila si cu “protocronismul” descris de Edgar Papu. Atitudinea are universalitate, fiind, la drept vorbind, o varietate de “originism” ce indruma culturile oranduite de un puternic simtamant intrinsec al “specificului” care nici macar nu mai trebuie demonstrat si afirmat ci doar exprimat cu o mai staruitoare putere in ideea de a recapa dreptul pierdut si a intari uimitoarea diversitate a Creatiei. In aceasta consta aici reazemul “trezirii”, inteles ca un proces de inspiratie oraculara si de clipa miraculoasa cand “istoria enigmatica” se revarsa in “istoria consemnata” si recucereste lumile uzurpate.

Pretutindeni ne impun acum doua “modele de Reconquista”; “Pastorul si Samanta”. Cand “pastorul” dispare fara a i se afla substitut, apare “samanta”, solutia miraculoasa si tainica: aceasta moare pentru a face graul sa rodeasca in viitorul nesfarsit si binecuvantat.

ARTUR SILVESTRI

 

A APARUT “BIBLIOTECA VIRTUALA A LITERATURII ROMANE”!

FORTELE BINELUI”

Pasiunea cu care am militat in favoarea acestui proiect rezida, in primul rand, in constiinta profesionala, in datoria pe care o ai fata de contemporanii sai, fata de tara ta. Astazi, la noi, aceste cuvinte sunt considerate a face parte din limbajul de lemn. Poate, exista o doza de adevar in aceasta apropiere. Nu atat din cauza folosirii cuvintelor destul de des, cat din neacoperirea lor cu fapte. Ironia sortii, face sa descoperim ca acele persoane aparent atente la limbajul de lemn, chiar ele nu pot prezenta fapte. In esenta, aceasta atitudine denota lipsa de educatie. In Occident, biblioteca publica reprezinta o forta a binelui. Exista o cultura unica care determina tratarea in mod egal a utilizatorilor. In acelasi timp, exista educatia care face din biblioteca o fereastra de acces la cunostinte, instruire, diversitate, un catalizator pentru schimbari. Nimeni, in Occident nu taxeaza aceste principii cu formula peiorativa a limbajului de lemn.

Astazi, mai mult ca oricand in istorie, intreaga societate este bazata pe cunoastere, iar cunoasterea implica abilitatea de a cauta informatiile necesare si de a acumula cunostinte in mod activ si independent. Notiunile deprinse in scoala si din manualele traditionale trebuie imbogatite de-a lungul intregii vietii. Institutia care ofera aceasta posibilitate prin gama larga de media, cat si prin indemanarea profesionala in tehnicile de cautare a informatiei, este biblioteca.

Alaturi de biblioteca traditionala este obligatoriu sa dezvoltam biblioteca virtuala. In caz contrar, natiunea noastra nu poate rezista nici unei concurente. In prezent, intreaga umanitate traieste uriasa provocare a unei noi scrieri, a unui timp al abstractiei, a unui timp al exodului, a unui timp al confuziilor. Nasterea ciberspatiului este cel putin tot atat de insemnata pe cat a fost revolutia industriala. Asistam la formarea unui bun comun mondial inepuizabil si de o bogatie infinita. Vechea antinomie dintre suflet si Univers reapare astazi in viziunile destul de contradictorii despre conceptul de globalizare. Virtualul este forta primordiala a globalizarii, este emergenta unei noi Reforme.

Ciberspatiul exprima o deschidere a infinitului, iar in cadrul sau cibercultura prefigureaza emergenta unei planete a spiritelor, a unei noosfere capabile sa infaptuiasca o alta Renastere.

Constransi de aceste realitati suntem obligati si noi ,romanii, sa ne adaptam. Este o conditie sine quo non pentru viitorul nostru, pentru destinul acestui popor. Nu putem ramane intr-o atitudine inchistata, in spatiul comoditatii, acum cand traim in contextul unei transculturi si al unei transreligii. Eu am credinta ca poporul roman are capacitatea de a raspunde provocarii contemporane, asa cum a avut-o in urma cu 500 de ani cand a adoptat inovatia tiparului dupa numai 50 de ani de la aparitia acesteia. Acestea au fost principalele motive care mi-au dat putere sa lupt pentru biblioteca virtuala.

Transpunerea publicatiilor pe suport electronic, prelungeste mult mai mult viata cartilor. Trebuie sa intelegem ca transpunerea pe suport electronic nu inseamna distrugerea totala a publicatiilor tiparite pe hartie. Se vor pastra in biblioteca lucrarile susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural national si bineinteles lucrarile de patrimoniu.

In lume s-a infiintat, in urma cu cativa ani, Asociatia Internationala a Bibliotecilor Virtuale. In aceasta asociatie, Romania nu are inca un reprezentant. Imediat dupa inaugurarea Bibliotecii Virtuale vom incepe demersurile pentru a deveni membru.

Profesional, nu putem vorbi de o superioritate a Bibliotecii Virtuale in raport cu Biblioteca traditionala. Exista o comoditate, un confort si o facilitate pentru regasirea informatiei, pe care poti s-o accesezi de la calculatorul personal, in locuinta proprie si cu 12-16 cai de regasire.

Bibliotecarului, aparitia Bibliotecii virtuale nu-i usureaza munca. Comodotatea este numai pentru utilizator.

Serviciul lecturii publice este gratuit in Romania, in forma traditionala si in forma virtuala cel putin in aceasta perioada.

Realizarea acestui proiect, in aceasta faza, a fost finantata integral de catre Primaria Municipiului Bucuresti care, prin Directiile de cultura si de Informatizare, ne-a ajutat foarte mult.

Anul acesta vom incepe introducerea in Biblioteca Virtuala a bunurilor culturale de patrimoniu.

In ceea ce priveste obtinerea de informatii din perspectiva utilizatorilor in mod indubitabil Biblioteca Virtuala, biblioteca fara pereti, va inlocui intr-un viitor mai apropiat sau mai indelungat Biblioteca traditionala. Totusi, biblioteca traditionala nu va fi inlocuita. Functia ei de pastrare a memoriei culturii scrise, a lucrurilor de patrimoniu, nu va disparea niciodata. In plus, bibliotecarii vor fi aceia care vor organiza Biblioteca Virtuala. Nu va exista Biblioteca Virtuala fara bibliotecari. Sigur, acesti bibliotecari vor fi obligati sa cunoasca intreaga tehnologie a informatiei.

Prioritatea noastra a reprezentat-o bibliografia scolara. Este un specific al nostru. Nu am inceput introducerea in Biblioteca Virtuala cu lucrarile de patrimoniu. Motivele principale sunt urmatoarele: 75-80% din utilizatorii bibliotecii noastre sunt elevi si studenti; saracia majoritatii populatiei conduce la imposibilitatea cumpararii cartilor necesare de catre elevi si studenti; gandul la viitorul tarii, ne-a convins.

Dr. FLORIN ROTARU

 

CHESTIUNI DE METODA”

PENTRU CA SA PUTEM FI UNA!

Pentru aceia dintre Romani pe care viata si un plan, pe care poate inca nu il pricepem, i-au asezat in tot locul si care, in adaus, au simtit ca trebuie sa spuna ceva despre permanenta si despre identitate, in minoritate si singurate, doua au fost poate cele mai impovaratoare si chinuitoare oprelisti: izolarea si teama ca ce spun nu are importanta. Sunt incredintat ca putine chinuri morale sunt pe asemenea masura. Dar iata ca in chip miraculos am inceput sa ne aflam unii cu alti, sa vedem ca nu suntem nici smintiti si nici singuri. Iar in acest deznodamant, ale carui roade incepem sa le vedem si care face si inca va face cultura si alternativa existentiala romaneasca, cunoscuta si accesibila, revistele un loc special. Vestile se aduna, gandurile se slefuiesc si comuniunea devine fapt. Acesta nu este doar un act de cultura, este o solutie mantuitoare care, azi, se alatura si contribuie decisiv, ca pentru Romani viitorul sa fie posibil.

Astfel se aduna si se face cu putinta comunicarea intre cei care sunt asezati in tot locul, poate sub ratiunea superioara de a oferi modelul existential romanesc, intelegerea romaneasca a diferentei dintre bine si rau, ca alternativa posibila intr-o lume care, dramatic, se inchina, majoritar, valorilor materiale celor mai groase. Promovarea revistelor “noastre” are o enorma importanta si citirea lor poate avea mai mare valoare decat media “conventionala” azi aproape in totalitate acaparata de “banda”.>>>

DE FAPT, UN INCEPUT !

Revista “Viata de Pretutindeni” de la Arad a implinit asta-primavara un an. Nu este o implinire, nu este vremea unui bilant, ci vremea de a afirma din nou “inceputul”. “Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu” (Luca 9,62). Asa trebuie sa ne gandim la revista ce cu bucurie ne sta inainte. Telul acestei reviste este de a fi o punte si legatura tare intre cei care pretuiesc existenta, rostul pentru care au fost lasati si deci, “viata de pretutindeni” si, as zice, in tot locul. Putem fi raspanditi in toata lumea dar daca suntem traitori ai unei stari, ai unui model, suntem “una si acasa” oriunde am fi. Cred ca “Viata de Pretutindeni” acestea si le propune si pe acestea le doreste. Privirea ei trebuie sa fie “inainte”; acolo unde clopotele, uneori in soapta si uneori mai tare, ne spun ca salasul nostru ideal ne asteapta.

CRED CA ASTA ARE IMPORTANTA…
Prin bunavointa profesorului Iosif Bacila inca de la prima aparitie primesc revista ““Almajana”“ pe care, cu dedicatie eroica, tot el o editeaza. Sunt nespus de mandru si onorat ca in paginile ei am putut si eu publica un numar de randuri. In cele ce urmeaza as dori sa fac o marturisire de suflet.

Primirea revistei, de fiecare data, ma incanta si bucura: pentru paginile interesante, informatie si confirmarea vitalitatii unui colt de lume fara egal. Dar la asta se mai adauga ceva.

Primirea revistei imi starneste emotii si o stare sufleteasca pe care nici o alta publicatie nu mi le poate starni. O vreme nu am putut sa inteleg de ce, dar, mai apoi, am inceput sa pricep sau asa cred.

Almajana” imi apropie din nou locurile copilariei si redeschide cu violenta rana dorului care, oricum, niciodata nu se va inchide si inca mai mult, imi arata limpede ce are importanta si ce nu are in existenta umana.

Am avut imensul privilegiu de a-mi petrece vacantele copilariei, adolescentei si tineretii in Valea Almajului, in satul Borlovenii Vechi, in casa bunicului meu matern, lt. colonel in rezerva Romulus Boldea.

In acele locuri si in acea casa am invatat notiunile fundamentale ale vietii si existentei: ordinea, buna cuviinta, respectul datorat inaintasilor si traditiei si, finalmente, diferenta dintre bine si rau. Mai mult inca, locurile din Borloveni au devenit pentru mine punctele de referinta; astfel, “raul”, oricat de mare ori mic si oriunde il voi fi intalnit, a ramas Nera, “padurea”, la fel a ramas “cultura” din susul casei Boldea, “dealul” a ramas Bujorul ori Coasta Patasului si asa mai departe. Iar acum, la anii la care am ajuns si cand in fata imi apare, tot mai limpede, poarta care deschide marile dezvaluiri, am inceput sau cred ca am inceput sa vad ce are si ce nu are importanta. Iar pentru asta, inca o data, raman dator Borloveniului si Vaii Almajului.

Cand eram copil si tanar, am fost incredintat ca ordinea lumii sub care traiam era vinovata de tot raul si doar de va fi schimbata si totul se va preface in bine. Am primit darul sa vad acea ordine lumeasca dusa si sa vad alte ordini lumesti. Am avut deci ocazia sa vad ca aceste ordini ale lumii nu sunt si nu pot fi perfecte si a trebuit sa inteleg (anevoie si in durere) ca nu in ele sau prin ele ne putem afla bucuria, pacea si rostul existentei, ci in alta “parte”. Iar acea alta “parte” sunt dragostea celor din jur si amintirea si trairea valorilor ce ni le-au dat cei care ne-au iubit neconditionat si fara motiv ori merit din partea noastra.

Sunt convins ca fara Borloveni, casa Boldea si Valea Almajului nu as fi putut sa imi pastrez echilibrul mental (atata cat este) si nici sa imi aflu pace si rost (atat cat sunt) si asta cred ca are importanta! La fel cum cred ca asezarile lumesti si ordinea lor vor trece, dar Valea Almajului si satul Borlovenii Vechi nu vor trece!

ALEXANDRU NEMOIANU

 

SCRISOARE DE FRATIE DE LA CERNAUTI

Draga Frate intru dreapta simtire,

Am primit mesajul Domniei tale si m-am bucurat nespus pentru ca – dupa cum se mentiona intr-o frumoasa Binecuvintare pe care mi-ai trimis-o cu cateva luni mai inainte – cineva s-a gandit la mine. Si nu cineva oarecare, ci un om deosebit, prietenia caruia ma onoreaza in mod deosebit, ajutandu-ma si pe mine sa devin mai bun, mai cum ar dori sa ne vada si sa ne simta Cel de Sus, Tatal Nostru Ceresc. Da, ai perfecta dreptate ca ne simtim cel mai bine ACASA. Oricat de frumoase ar fi locurile de vacanta pe care le vedem in atat de scurta noastra trecere prin aceasta lume. Dar inchipuie-ti, draga frate, cum e cand esti acasa, dar te simti un dezradacinat, un detrunchiat, cand te simti rupt, scos din matricea ta dintotdeauna, cand toate cele cate te inconjoara sunt si nu sunt ale tale, cand stii ca ti le-au luat strainii. Caci una e sa impartesti de buna voie cu ei, crestineste, bucata de paine pe care o ai si cu totul alta, mi se pare ca este cand te simti injosit, ingenunchiat de straini in propria ta Casa, care nu-ti mai este in Patria ta sufleteasca. Dar poate ca n-am nici un drept sa ma plang, ci dimpotriva, trebuie sa ma bucur de tot ce am, de tot ce mi-a dat Cel de sus pentru ca altii nu au nici atat. Or, gandindu-ma la faptul ca inca – Slava Domnului – am o bucata de paine si la paine, ca pot citi mesajele unor prieteni, ca cineva se mai gandeste la mine in lumea aceasta atat de mare, ca pot imbatrani odata cu parintii mei, ca am pe cine duce de mana, copii si nepoti, m-am zis: de ce te-ai mai plange tu, Vasile, tu nu ai nici un motiv sa nu te bucuri de fiecare zi pe care Ti-o da Cel de Sus? Cu atat mai mult ca am mai primit recent un mesaj de la un prieten de al meu din Timisoara, pe care ti-l expediez si tie, draga frate, pentru a fi expediat mai departe ca o Ruga comuna catre Cel de sus pentru un suflet si un trup aflat in suferinta in alt capat de lume. Te imbratisez cu drag si ma bucur pentru tine. Fiecare mesaj ce mi-l trimiti, imi aduce bucurie. Sa tot traiesti!

Cu fratietate,

VASILE TARATEANU, Cernauti

 

MARTURISIREA DE CREDINTA LITERARA”:

EU VIN DIN PREISTORIE”

Eu vin din preistorie. O spun nu metaforic ci definind riguros o realitate palpabila, asupra careia am meditat cu gravitate, fiind vorba nu doar de destinul meu personal ci de mersul acestei lumi in care ne e dat sa traim.

In vederile lui Blaga, pozitie pe care mi-o insusesc, preistoria si istoria nu sunt doua etape succesive, una incepand cand se termina cealalta, ci ele coexista; preistoria precede istoria dar continua sa existe in paralel cu istoria, ea fiind un fel de substanta din care istoria se intrupeaza. Dar acest lucru poate fi constatat chiar daca pornim de la acceptia comuna a termenilor. Se considera ca hotar despartitor al celor doua aparitia scrisului. Preistoria nu a incetat sa existe si istoria nu a aparut instantaneu, pe tot globul, odata cu aparitia undeva, intr’un punct al acestuia, a scrierii. Iata, de pilda, in satul meu, un esantion al satului romanesc in general, preistoria s’a prelungit pana la al doilea razboi mondial. Invatatorul meu, Dumnezeu sa-l rasplateasca dupa meritele sale si dupa jertfelnicia sa spre aprinderea in suflete a luminii!, a fost primul dascal in acel sat. Potrivit asadar regulii general acceptate, in vreme ce consatenii mei, primii din siragul generatiilor perindate acolo, invatau sa scrie, ieseau din preistorie si intrau in istorie (“ieseau” e un fel de a spune, pentru ca, asa cum intelegea Blaga, ei continuau sa poarte in ei si cu ei foarte multa preistorie de care nu se debarasau automat odata cu asezarea lor in bancile scolii). Eu la treisprezece ani am fost “dat la scoli”, am parasit pentru totdeauna satul si m’am integrat altei lumi. Atunci am incaltat pentru prima data in viata mea bocanci, care nu erau de fapt ai mei ci, cam rupti, ai fratelui meu mai mare. Tot atunci, deprins cu lampa de petrol, ba, in criza de petrol a razboiului, luminandu-ne de la focul de lemne, am ramas uluit cand am vazut ca actionand un buton din perete se aprinde lumina in tavan. Banalitati, desigur, evocate azi, care insa pentru mine nu erau deloc banalitati ci experiente cruciale (de care sa te crucesti), uimitoare si dramatice – iesirea din preistorie si intrarea in istorie. Primitivismul rustic!, se va spune. Ce, sa regretam acum lampa cu gaz si focul de lemne?… Dar stati putin! Nu e vorba aici nici de regret si nici de jubilatie, ci de judecarea la rece a unor stari de fapt exceptionale, a unei intersectii colosale, unice, fara precedent, a cursului existentei. Acel “primitivism rustic” era lumea asa cum fusese ea de la obarsii, fara nici o modificare esentiala vreme de mii si mii de ani nu numai in ce priveste civilizatia materiala ci si ca structura sufleteasca. Noi, inainte si in timpul razboiului mondial, traiam in aceeasi lume cu razboiul Troiei. O lume care dispare sub ochii nostri. Se creeaza alta in care insa, cel putin eu, ma simt strain. Contemporanii, deocamdata, frapati de cascada schimbarilor, nu sunt dezmeticiti si nu-si dau inca seama de ce se petrece. Le-as dori din tot sufletul ca ei si cei ce vor veni dupa noi sa nu se simta straini in noua lume care se incheaga, dar tare ma tem ca odata se va intampla, iar aceasta va insemna un dezastru cosmic.

De ce le spun toate acestea intr’un chestionar literar? Pentru ca in aproape tot ce am scris am luat amprentele acelei lumi revolute (exceptie fac prozele science-fiction in care am parodiat reflexe ilare ale lumii noi in curs de constituire). Constatam insa, cu ingrijorare, ca odata cu lumea care disparea si pe care eu o reflectam in scrierile mele, se sfarseau si cunoscatorii acelei lumi, componentii ei, cei care comunicau cu ea, virtualii mei cititori adica. Era ca si cum literatura mea ar fi fost scrisa intr’o limba a carei vorbitori se imputinau de la o zi la alta, ea devenind curand uitata. Si atunci eu pentru cine scriu?, l-am intrebat deloc retoric, profund preocupat de aflarea unei noime a acelei activitati care e rostul vietii mele, pe fratele meu Relu, confidentul meu literar de odinioara, asa cum imi sunt acum Lucica si copiii nostri, Mihai si Luminita. Pentru cei de azi, neinteresati de ce scriu eu si ma tem ca neinteresati de tot ce se scrie, dezobisnuindu-se sa citeasca, sigur nu. Ma tem ca nici pentru cei de maine, iar pe cei de poimaine imi e foarte dificil sa mi-i inchipui. Dar intrebarea cred ca nici nu trebuie pusa, sau, daca e pusa, e sigur ca odata si odata isi va afla un raspuns. Autorul tablitelor de la Tartaria si-a pus aceasta intrebare? Si daca si-ar fi pus-o, dupa sase mii de ani eu i-as putea raspunde: Nu ai scris in zadar. In Dacia edenica ti s’a descifrat inflacaratul mesaj!…

Te salut peste timp, drag cititor al meu necunoscut, dar cu a carui inima inima mea transferata in scris bate in acelasi ritm!

MIRON SCOROBETE

 

 

ESEU DE ANTONIA ILIESCU:

IN LUMEA LUI ROB GONSALVES

Pana ieri, 6 sptembrie, nu-l cunoscusem pe Rob Gonsalves. Daca Ben australianul nu-mi trimitea acea diaporama, cine stie cand as fi aflat despre Rob? Fara sa dau atentie titlului acelui fisier atasat, care mi-ar fi dezvaluit si autorul, am deschis diaporama, curioasa sa vad ce era inauntru. Scriu aceste impresii manata de entuziasmul ce m-a inflacarat, in acest ceas tarziu de noapte, cand a 37-a imagine incheia seria acelor tablouri. Trecand din pictura in pictura, pe masura ce avansam in miezul acelei diaporame, incercam sa aflu cine pictase acele “idei” de “magic realism”. Magritte? Da, poate… Desi atunci cand i-am vizitat expozitia la Palais des Beaux Arts de Bruxelles nu vazusem acele opere. Numele autorului l-am cautat zadarnic pe acele reproduceri in format electronic. Stilul imi era oarecum familiar si ma ducea cu gandul cand la Dali, cand la Magritte. Picturile din acel colaj basculau intre formele suave, aproape fara contur, dar incarcate de sens, ale lui Dali si ideile pictate sub un clar contur, in culori vii, ale lui Magritte. Dar nu am gasit nimic care sa-mi aminteasca de vreun elefant pe picioare filiforme, nici de vreun nud ganditor; n-am gasit nici o Fecioara cu pruncul, nici o sfera, nici un mar, nici un melon, nici o pipa, nici o colivie in pieptul batranului de sub mantie… Erau doar imagini in oglinzi imaginare, taiate sub diferite unghiuri. Asadar nu era nici Dali nici Magritte. Elemente din pictura lui Magritte se regasesc totusi in picturile lui Gonsalves. Un exemplu ar fi acele treceri ale omului in materia obiectului cu care este in contact. “Georgette au piano” nu-si plimba degetele pe clape, ci degetele devin clapele insesi, albe si negre. Pictura lui Gonsalves continua parca pictura idolilor disparuti, care ar mai vrea inca sa picteze, de dincolo. Asa se face ca “La maison du mystère” a lui Magritte se metamorfozeaza in “White Blanket”, imbogatindu-se totodata cu elementul uman. Casa lui Magritte pare sa fi traversat doua anotimpuri, in tabloul lui Gonsalves. Vara a trecut deja in iarna, aducand cu ea elementul nou, purificator – acea tanara dormind sub o patura de zapada asternuta in fata casei. Zapada este impartita in mici “diferentiale” care repeta motivul plapumioarelor calde de puf. Elementul repetitiv, acel ingredient miraculos care da savoare tablourilor lui Gonsalves, este acea noutate care il distinge net de predecesorii sai. Lumea lui este o permanenta redimensionare a obiectului material, pana la obsesia transfigurarii lui in subiect uman. Elementul care se repeta pare a fi in miscare perpetua, venind de departe, din genuni, si mergand spre nicaieri. El avanseaza incet, aproape imperceptibil, mergand fie pe ape, fie pe zapezi, schimbandu-si mereu pozitia, alura si chiar si sensul. Pe masura ce inainteaza spre ochiul privitorului, ca intr-o succesiune de imagini ale unui film animat, obiectul multiplicat la infinit traverseaza o succesiune de regnuri – mineral, vegetal, animal,- pentru ca in final sa devina om. Sunt extrem de putine tablorile in care artistul nu picteaza omul. Dar chiar si atunci cand omul lipseste, apare o casa. Omul, chiar si atunci cand nu se arata, se face simtit. Surpriza pe care ti-o creaza pictura lui Gonsalves este multipla. In “Ladies of the lake”, imaginea brazilor din fundal, reflectati in ape, sculpteaza in materia lichida, suave fecioare imbracate in alb, care ies din ape purtand in maini lampi aprinse. Vestmintele lor albe sunt tesute din acelasi material ca si spuma norilor de pe cer si din ape. Ele prind contur pe masura ce se apropie de ochiul nostru din ce in ce mai uimit de acele salturi de sens, nesteptate. Parcurgand acel unic drum al bandei lui Möebius, norii, cerul, apele, brazii si fecioarele, toate aceste elemente, plus focul, refac legenda lumii pe o bucata de canava, care de-o data, sub ochii nostri, devine aur pur. Picturile lui Gonsalves s-ar parea ca au mai multe straturi de ulei, constituite intr-o adevarata structura grafitica. Fiecare plan de clivaj aduce un element nou, ca un scenariu de film. Artistul picteaza in toate planurile posibile, real, imaginar, terestru sau celest, dandu-ne chei multiple pentru bucuria ochiului si a mintii. Realul si imaginarul se confunda in tablourile lui Gonsalves, acest fapt fiind in esenta ceea ce defineste acest nou curent in arta picturala, numit “realism magic”. Oamenii au dimensiuni normale si gigantice in acelasi timp. Nepotul si bunicul care joaca sah pe panza tabloului “Chest Master”, muta cu usurinta turnurile rotunjite din fata terasei unui castel. Jocul se petrece in plina iarna, cand petecele albe de zapada alterneaza cu palcurile de brazi, creand fondul unei imense table de sah, la poalele muntilor. Dar muntii sunt albiti de zapada, si in planual cel mai indepartat al tabloului, ei devin una cu cerul, si el albit de nori. Unde se petrec lucrurile? In cer sau pe pamant? Esti suspendat intre real si “magic”, cu o senzatie de ameateala, ca intr-un carusel, pe care el, pictorul, dintr-un plan nevazut al tabloului, il invarteste cu mana din ce in ce mai repede. Lumea lui Gonsalves este o lumea a copiilor adulti, a adultilor ramasi copii in adancimea sufletului lor, a batranilor care se mai joaca cu placere. Lumea lui este o lume vie, atat de vie incat pana si piatra devine om. In «The performer and his public» chitaristul, suit pe acoperisul unei cladiri, isi uimeste publicul de piatra pana acolo incat fiecare casa din oras se transforma, in adancimea tabloului, in oameni cu capuson, cu fete extaziate. Chitaristul nu canta pentru cineva anume, ci pentru intreaga lume unita prin magia muzicii. Violonistul din “Listening Fields” canta intr-un chiosc amenajat in mijlocul unui lan de floarea-soarelui, unde fiecare floare este o femeie care asculta vrajita pe maestru. Lumea pictorului este o lume a “lumilor scrise”. “Written Worlds” este, la prima vedere, o scena surprinsa intr-o biblioteca, unde o mama si un copil rasfoiesc carti. Dar fiecare carte este asezata in picioare cu fata la noi, nu cu cotorul. “Iata un mod neobisnuit de a tine cartile in biblioteca” – pare sa spuna mama, care priveste intr-o carte deschisa, de pe etajera. Copilul pune si el mana pe o carte, dar abia ii atinge copertile, fiindca abia el incepe sa traiasca. In pictura lui Gonzalves chiar si cel mai mic amanunt are sens. Pe peretele opus al bibliotecii nu mai sunt nici rafturi nici etajere ci doar usi deschise spre “afara”. Cartea vietii devine chiar viata traita si personajele ies din tablou prin acele usi deschise. Fiecare isi alege singur etajul pe care il va citi. Cei mai indrazneti sunt tentati chiar de luna si sunt gata sa paseasca spre lumea lui Jules Vernes, unde ii ademenesc dirijabile frumos colorate. O scara in sus, alta in jos, ne arunca in fata sensuri nenumarate pe care trebuie doar sa le imaginam. Tablorile artistului sunt drumuri ramificate la inrucisarea carora el pune cate un mic indicator, abia vizibil, dar atat de important, prin recompensa pe care o aduce celui care nu trece usor peste lucruri. Lumea lui Gonsalves este acea lume visata de noi toti, in care omului i se reda toata splendoarea, cu un simplu gest de pensula, ispitindu-l sa coboare dintre stele. Acea luminita de pe bolta albastra lasandu-si in urma haina ei de stea, ia forma de om, iar omul, cu o lampa aprinsa in mana, incepe deja jocul lui pe aceasta lume plutind printre nori, care cad, in grele si albe zapezi, peste paduri de brazi. Dinspre tablou vine o adiere de rasina si miros alb, de ninsoare proaspata cazuta parca direct din lumina lunii.

In lumea lui Rob Gonsalves, cartile sunt caramizi de catedrala, de unde omul se poate servi ca dintr-o biblioteca. Viata – asa cum apare in picturile lui, – este o lunga plimbare prin labirint, este un joc de puzzle gigantic, unde realitatea ia locul jocului insusi, din care lipsesc doar acele bucati netraite inca. Lumea lui este o lume unde norii trec in zei, zeii trec in statui iar statuile prind viata pentru a ne da viata, noua, acelora care am indraznit sa inaltam un zmeu catre cer.

 

GRIGORE VIERU

CATEVA CUVINTE DIN AMINTIRE SI DIN TOT TIMPUL”

Flamanda si desculta a fost copilaria si adolescenta mea. Flamand si descult strabateam pe jos opt kilometri pana acasa in satul natal, de la scoala din Lipcani, un orasel de pe malul stang al Prutului – unde imi faceam studiile medii. Maica mea, vaduva de razboi, trudea la cultura tutunului. Munca extrem de grea si daunatoare sanatatii. Plantatia era nesfarsita si bietele femei ieseau din cand in cand la marginea ei, la sosea, sa mai ia o gura de aer curat si pentru a-si sterge cu coltul basmalei lacrimile starnite de iuteala otravii frunzelor de tabac. Am compus mai tarziu, prin anii ’70, un poem despre asta, care suna astfel: “Pe campul/cu pomi ciudati de tabac – tacut inaintezi./Limbi verzi de serpi uriasi/ fiinta ta inconjoara./Dar tu inaintezi./Nu mai vine, mama, nimeni din urma/afara de painea ta/ invelita in stergar/si cerul din spate/eliberat de frunzele mari./Doamne,/cat cer deasupra unei singure/paini!” Maica-mea iesea mai des la sosea, la marginea plantatiei si femeile stiau de ce: – poate ca vine baiatul ei din Lipcani de la scoala si maicuta lui ii va intinde o coaja de paine invelita in stergar. Imi amintesc ca tot pe atunci, pe la inceputul anilor ’50, in ochii multor oameni licarea o calda si alinatoare lumina: “Las’ ca vin americanii”. Americanii erau asteptati si in tara de peste Prut, in Romania de care suntem despartiti si mai suntem si azi in mod criminal. Americanii au venit totusi in Romania abia cand au invitat Romania sa adere la NATO. Ne va fi mai usor, ne va fi mai greu dupa asta, noua, romanilor basarabeni?! Nu stiu. Deocamdata aceleasi frunze ne mai mananca sanatatea. Sagetile unei cumplite saracii ne ciuruiesc plamanii. Din cand in cand, iesim la margine la sosea, stergandu-ne ochii de lacrimi. “Las’ ca vin americanii”.

#

Sa revin, insa, la poezie pentru ca ea a fost legata de Biserica. Pot fi oare conceputi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr si atatia alti mari poeti, pot fi oare ei conceputi in afara credintei stramosilor nostri? Nu stiu exact de unde vine poezia mea, dar stiu ca am descoperit frumusetea Limbii Romane in poezie, iar in Limba Romana ne-am descoperit Tara despre care in copilarie si adolescenta nu stiam aproape nimic. Graiul Roman nu te lasa niciodata singur. Ne-am ajutat unul pe altul si intr-o zi am trecut Prutul fara sa ne observe granicerii. Iata, insa, ca granicerul de pretutindeni m-a gasit si-n America. Iata ca nu ma pot simti liber nici acolo. Doamne, tare-i incurcat neamul nostru!

#

In poezie, eu nu am dorit sa se auda niste cuvinte care, deseori, sunt prefacute false, adica lipsite de orice sens, de sensul care iti primejduieste uneori viata. Am dorit sa se auda caderea Niagarei lacrimii mele care probabil s-a varsat in inima romanilor de peste tot. Au fost niste clipe cand lacrima mea nu s-a certat cu lacrima lor . Marturisesc ca romanul care nu aude caderea lacrimii altui roman nu ma intereseaza fie el si cel mai bogat om din lume.

 

NOUA GEOGRAFIE A LITERATURII”

O PROZA DE LOREDANA A. STIRBU

 

AGATHA

Orologiul, ploaia-n urma

Si cu inima-ntr-un ritm

Bat secundele ce-n turma

Neincetat au tot murit”

Tudor Arghezi

Stateam amortita pe locul meu din vagonul Intercity, afara ploua marunt, o zi de toamna nu tocmai pe gustul meu, dar asta era situatia. Cu o sptamana inainte nici nu imi trecea prin minte ca voi calatori. Sincer, nu imi era dor de Bucuresti, in sufletul meu am fost intotdeauna o proviciala. Nu imi este dor de aglomeratia si agitatia unui mare oras, poate doar de parcurile lui incarcate de istorie si parfumul povestilor de dragoste. Toata perioada pe care am trait-o in Bucuresti a fost, dupa spusa Agathei, o perioada de acomodare. Stradania mea de a face fata schimbarii majore pe care o traiam era o sursa inepuizabila de comentarii si intepaturi ironice, nu ma ierta niciodata cind faceam o gafa. Ii placea sa ma puna in situatii inedite, urmarindu-mi reactia. De-alungul timpului prietenia noastra a avut o evolutie ciudata, uneori stranie. Dar mereu un fir magic ne conducea inevitabil una spre cealalta. Cu multi ani in urma am intilnit-o in fata avizierului din incinta facultatii. Nu stiu ce a facut-o atunci sa imi vorbeasca, poate aerul de copil speriat pe care stiu ca il aveam, oricum, de atunci destinele noastre s-au impletit mereu. Au trecut zece ani de cind am vazut-o ultima oara pe Agatha si acum urma sa o revad. Eram foarte curioasa sa aflu de ce ma chema, mi se parea ciudat ca imi telefona dupa atita timp. Acum zece ani cind am parasit Bucurestiul ne promiteam una celeilalte ca vom pastra legatura, dar de atunci am mai vorbit o singura data. Acum patru zile, marti pe la ora 17 a sunat telefonul, era Agatha, avea aceeasi voce calda, usor ragusita, din cauza fumatului. Discutia noastra a fost aceea a unor prietene vechi care nu s-au revazut de o saptamana. Nu m-a mirat asta pentru ca o stiam pe Agatha, aborda intotdeauna lucrurile foarte superficial.

– Trebuie neaparat sa te vad Mara. Te rog sa vii pana la Bucuresti Te voi astepta la gara. Te rog, e foarte important pentru mine. Vii? Am acceptat imediat, fara sa ma gindesc. Abia dupa ce am inchis telefonul m-am intrebat ce m-a facut sa nu ezit.

– Am ajuns in sfarsit. Se vad peroanele.

Glasul doamnei de alaturi ma trezeste din reverie si mobilizata de agitatia din compartiment imi adun incet lucrurile, poseta si geanta de voiaj. In timp ce trenul intra in gara, o caut cu privirea prin multime. O zaresc e acolo, intr-un palton elegant, verde ca si ochii ei. Ma intimpina cu o explozie de bucurie.

-Doamne, nu credeam ca vei veni, sint foarte fericita ca ai facut-o. M-a imbratisat cu o caldura care m-a surprins. Nu era in firea ei sa fie atit de expolziva in sentimente. Imi tirii geanta de voiaj refuzind ajutorul hamalilor si o urmez observind privirile care ramin atintite cu admiratie in urma ei. Parca e un magnet umblator… e frumoasa si eleganta. Intotdeauna a fost o femeie sofisticata. Luam un taxi. Nu ma mira deloc, desi are carnet, Agatha nu conduce.

O doamna nu conduce, are sofer, sau in cel mai rau caz ia un taxi.” La inceput m-au mirat ciudateniile astea, apoi am descoperit ca multe erau doar o fatada, care ascundeau exact contrariul. Ii simt privirea. Nu ma sacaie cu intrebari, ma observa atent, timpul nu m-a iertat nici pe mine, m-am schimbat in multe privinte, dar mai ales in modul de a privi viata.

Si iata-ma acum, dupa atitia ani din nou acolo, retraind aceeasi senzatie de acum 14 ani, pe aceeasi strada linistita marginita de castani uriasi, un deja–vu care imi zbarleste parul. Neschimbata, vechea casa boiereasca cu geamuri inalte si camere la fel, cocotata pe un delusor inconjurata de stejari si nuci impresionanti prin dimensiuni, avea vizibil nevoie urgenta de reparatii, vopseaua de la geamuri si usi era scorojita, tencuiala crapata si cazuta pe alocuri. Un drum pietruit ducea de la poarta principala pana sus la ea. In jur totul era salbatic si neingrijit. Candva aici fusese o gradina frumoasa cu alei marginite de garduri vii tunse artistic, cu trandafiri, begonii, petunii, un chiosc inecat in caprifoi si trandafiri agatatori. Acum totul era o ruina. Anii de prosperitate ai familiei Buzescu apusera demult.

De cind am intrat pe strada ei a devenit neobisnuit de tacuta. A privit si ea in jur.

-Da, stiu arata groaznic, e foarte trista casa asta acum.

Apoi cu o nota de voiosie in glas m-a impins:

-Vino, haide. Sa vezi se va bucura si mama, Hai!

M-a prins cu putere de mana, tirindu-ma dupa ea. Am sintit ca imi vijiie capul, Agatha ma avea din nou in puterea ei la fel ca in trecut.

In salonul imens cu mobila veche staruia un aer inchis, linga o masuta din furnir de nuc doamna Lizy aranja citeva fire de trandafiri albi intr-o vaza. Cind Agatha a deschis vijelios usa, doamna a intors capul mirata.

-Mama uite cine a venit, Mara! Ai vazut? Nu credeai ca va veni. S-a repezit la mama ei sarutind-o fugar pe un obraz.

Doamna Lizy s-a apropiat de noi, mi s-a parut imbatranita, avea intiparita pe fata o tristete care m-a speriat.

-Deci ai venit pina la urma…. a murmurat incet. Ma bucur sa te vad Mara.

Nu am apucat sa conversez caci Agatha ma tragea pe scari in sus spre camera mea. Aceea era camera unde dormeam eu de obicei si am putut constata ca era neschimbata; acelasi pat frantuzesc cu o cuvertura de dantela ingalbenita de vreme, scrinul, dulapul pina si covorasul din fata oglinzii era acelasi. S-a asezat pe pat apoi a privit in jur absenta.

-Am lasat totul la fel. Nu am schimbat nimic de cind ai plecat. Se uita la ceasul delicat de la mina si ofta. Te las acum, stii ca mamei nu ii place sa intirziem. Cinam ca de obicei, sper ca nu ai uitat? M-a privit smechereste pe sub gene.

I-am zimbit.

Afara se intuneca si am aprins lumina. Am deschis usa care dadea intr-un mic balcon si am privit gradina. in mintea mea privelistea pe care o stiam era alta dar realitatea m-a coplesit. De sus dezastrul in care se afla familia lua amploare, totul era in paragina. Zarind tufele de trandafiri mi-am adus aminte cita grija avea de ele Tase. Batrinul Tase precis se rasuceste in mormint stiind in ce hal e gradina lui. Si nu stiu de ce, m-am gindit apoi la Andrei. Oare ce mai face ?.Brusc am avut o senzatie de angoasa. Am intrat in camera care acum mi s-a parut cumplit de goala. De pe un perete ma privea surazatoare chipul unei vinzatoare de liliac, stiam tabloul, fusese pictat acum vreo suta de ani de o matusa a Agathei. M-am imbracat pentru cina si am coborat in salon. Masa lunga de 12 persoane, semana cu o corabie abandonata de echipaj. Agatha si doamna Lizy ma asteptau vorbind in soapta.

-Vino, te asteptam.

Vocea vesela a Aghatei contrasta cu atmosfera sumbra si a fost ca un dus rece care a alungat fantomele. Toata perioada cinei, Agatha a incercat sa invioreze atmosfera, ne-am amintit intimplari din facultate, de fosti colegi si profesori.

Doamna Lizy ne privea atenta si incet, incet privirea i s-a insufletit. A inceput sa participe la conversatie amintindu-ne cite un amanunt pe care il uitasem, pina la sfirsitul mesei rideam cu lacrimi. Masa nu mai parea atit de goala, lumina candelabrului de cristal era calda si atmosfera nu mai era rece si trista. Ne-am dus la culcare tirziu si am adormit cu sentimentul ca o parte din trecutul meu se intoarce.

#

A doua zi m-am trezit destul de dimineta si nezarind pe nimeni am iesit in gradina. M-am asezat pe o bancuta sub o bolta de struguri copti. Asa mirosea probabil in tara lui Dionysos sau asa imi imaginam ca ar trebui sa miroase. Noaptea il visasem pe Andrei. Nu mai stiu exact despre ce era vorba in vis dar mi-a ramas foarte vie in minte atitudinea lui protectoare fata de mine.De dupa cotul casei l-am zarit venind pe tatal Agathei, Alecu Buzescu se plimba sprijint de un baston si m-a impresionat cit de mult se schimbase. Era foarte imbatrinit si parea total neputincios. Barbatul acesta nu mai semana deloc cu cel de acum 14 ani. Atunci l-am intilnit cind am venit prima data la vila Agatha ma invitase la ei pentru sfirsitul de saptamina , stateam pe terasa si mincam inghetata, era vineri dupa amiaza si atunci am vazut venind spre noi un barbat inalt elegant, se apropia de 60 de ani dar parea mai tinar. Agatha m-a prezentat cemonioasa iar el mi-a sarutat mina, declarindu-se placut impresionat mai ales,spunea el pentru ca o parte din familia lui isi avea radacinile in Ardeal. M-a impresionat atunci atit la el cit si la Agatha eleganta innascuta a gesturilor si lucrul acesta mi s-a parut ceva extraordinar pentru ca nu am mai regasit-o la nici un cunoscut de al meu.

-Bietul tata. A decazut atit de mult. Nu a mai ramas nici urma din marele avocat. Nu m-am intors, Agatha statea aproape de mine. Ii simteam caldura corpului si a palmelor lipite de umerii mei.

-Da, am murmurat, este foarte schimbat.

-Se chinuie pe el si mai ales ne chinuie pe noi vazindu-l in starea asta. Are rare momente de luciditate, abia mai intelegem ce spune.

-Agatha, de ce m-ai chemat? M-am intors spre ea asteptind un raspuns. Vocea imi tremura, simteam ca ceea ce voi auzi ma va face sa sufar. S-a asezat alaturi de mine pe bancuta de piatra.

-Acum un an de zile am facut un control de rutina. Am descoperit atunci ca eram bolnava, foarte bolnava. Aveam leucemie. Am urmat apoi tratamente peste tratamente, unele au fost groaznice. Apoi o perioada m-am simtit mai bine si am crezut ca am scapat. Ma inselam insa amarnic. Dumnezeu avea alte planuri cu mine. Adevarul este ca nu mai am nici o sansa, a continuat fara emotie in glas, nu se mai poate face nimic. Oricum m-am resemnat am incetat sa ma mai cramponez inutil de speranta. Iti spun toate astea ca sa intelegi ca nu am nevoie de compatimire si de toate lucrurile celelalte care mi s-ar parea penibile oricum in acest moment…

M-a cuprins o tristete coplesitoare, nu stiam ce sa ii spun sau cum sa reactionez. Imi simteam ochii grei de lacrimi si am plins fara sa ma pot opri. M-am cuibarit la pieptul ei, Agatha ma mingiia pe par linistindu-ma.

-Nu mai plinge eu am plins prea mult si nu mai am lacrimi, cred ca Dumnezeu ma pedepseste pentru pacatele mele. Stii nu te-am chemat doar ca sa te vad pentru ultima oara, ci ca sa imi cer iertare. Te-am tradat intr-un fel pe care l-am regretat apoi tot timpul.

Am ridicat capul si am privit-o. Ce voia sa spuna? Nu intelegeam.

-Andrei? Mi-a venit pe buze numele lui fara sa stiu cum. Instinctiv am stiut ca despre el e vorba.

-Ma macina asta, sa stii. Acum recunosc…te invidiam. Eram indragostita de el. Foarte indragostita. Ghinionul meu a fost ca el te iubea pe tine si ca avea principii pe care eu nu le intelegeam. Cu cit ma respingea cu atit il doream mai mult. Citeva clipe am ascultat-o si nu puteam sa inteleg, vorbele ei treceu pe linga mine fara sa le prind intelesul, apoi incet incet din nebunia aceea am reusit sa pricep si i-am vorbit abia reusind sa imi gasesc cuvintele

-Nu am stiut. Nici macar o clipa nu m-am gindit la asta, fiecare intilnire dintre voi era un razboi. Tremuram de fiecare data cind stiam ca va intilniti.

-Da stiu. Apoi ce s-a intimplat a fost un dezastru. Nenorocirea a fost ca la petrecere te-ai simtit rau. Acela a fost momentul pe care il asteptam. L-am vinat toata seara, i-am facut avansuri tot timpul. Parca il vad, era atit de frumos, ma fulgera cu privirea de fiecare data cind se simtea amenintat si apoi ii era frica sa nu observi. Trecusem cu nerusinare de orice limita de prevedere. Toti au observat ca incercam sa il cuceresc nu conta ca aveam sa pierd, eram prea orbita si proasta sa vad mai departe.

-Acum in sfirsit imi dau seama de ce ai fost asa de grijulie cu mine, acum inteleg de ce ai insitat atit sa ramin si de ce el a fost atit de crispat.

-Vreau sa termin de povestit, oricit de mult m-ar durea, e ultima mea sansa de a obtine iertarea ta si de a scapa de povara asta.

-Te ascult, i-am spus cu o voce straina

-Plecase toata lumea si voia sa mearga sa te ia acasa, atunci m-am lipit de el si l-am sarutat. Nu a fost asa cum mi-am dorit. El a fost grabit si furios. Apoi m-a parasit fara un cuvint.

-Atunci m-a parasit si pe mine. Atita timp am crezut ca am gresit cu ceva. Multa vreme m-am tot intrebat , de ce?

-A fost numai vina mea, iar el era prea cinstit ca sa te minta.

-Nu, a fost prea las ca sa infrunte adevarul, e mai bine ca s-a intimplat asa, am spus asta cu amar pentru ca ma durea.

-Ai sa ma urasti, dar tot ce imi doresc acum este iertarea ta. Simt ca nu as putea muri cu povara asta pe suflet.

-Poate daca mi-ai fi spus atunci adevarul, te-as fi urit si te-as fi dispretuit. Acum mi se par lucruri prea indepartate ca sa mai fac asta. Oricum nimic din ce se intimpla cu noi nu e fara rost. Iubirea si ura sunt sentimente care ranesc Andrei mi-a lasat un sentiment de frustrare si amaraciune. Ma simteam vinovata, e bine ca m-am eliberat de sentimentul asta. Macar stiu ca nu a meritat. M-am intors spre ea si abia atunci am observat cit de fragila era si cearcanele vinetii de sub ochi . Mi s-a facut mila. I-am luat miinile in ale mele.

-Agatha, am venit pregatita sa infrunt fantome. Ele nu ne pot face rau, sa stii.

Ne-am imbratisat si am stat asa mult timp.

Am ramas o saptamina la Bucuresti, intr-o alta stare de spirit, am colindat prin Herestrau , am fost la Ateneu si la National am aflat multe despre noi. Era o aparenta de normalitate pe care o traiam. Intoarsa acasa vorbeam des la telefon, ne scriam. A murit intr-o duminica de mai, Agatha ura iarna.

 

 

LUMINA DIN NEPREVAZUT

E dimineata. Focul arde necurmat in odaia plina de voci isterice, care-ti trezeste nervii, dandu-ti o stare de revolta. Afara totul e alb. Copacii desfrunziti arata pustietatea acestui alb, dandu-i o nuanta de alb–cenusiu. E frig si acest alb, o sa dispara odata cu caldura. Totul se topeste in bataia fierbinte a soarelui. Numai pe Julia, soarele nu o incalzeste, este prea rece in acest soare!

Tic-tac-ul ceasornicului ii distrage atentia. Este ora 12, ora pranzului. Afara se aud glasuri, vecinul isi injura sotia, cata mizerie in acest comportament uman, daca se poate numi asa… In bucataria modesta, un foc slab incalzeste supa lunga si neconsistenta. O masa, un pat, patru scaune si pisica fantomatica se lipeste de picioarele Juliei, distragandu-i atentia, trezind-o din euforia numeroaselor ganduri. Patul plin cu haine, masa incarcata cu tacamuri, matura jerpelita din coltul usii, toate aceste obiecte o chemau la ordine. Totul era atat de pustiu in jurul ei; privirea absenta a Juliei, ma face sa cred ca, lumea vitrega in care traieste, o determina sa aspire la ceva mai bun. Doar gandul o face sa spere si sa nu dispere, sa ridice ochii spre soare si sa creada, da, sa creada in ceva mai bun. Totul e mort in obiecte, fiinte, in jurul nostru, daca nu exista acel licar de speranta, fior care-l primesti de undeva de Sus, din Supranatural. Ar fi oare posibil ca aceste obiecte moarte, sa o inveseleasca, sa o trezeasca din starea nedefinita, letargica? Nu, este imposibil! Absolut. Doar gandul la ceva maret o face, sa spere, sa-si depaseasca conditia de taran, cum spunea un renumit profesor de literatura, afirmand cu tarie, poruncitor: trebuie sa ne depasim, trebuie sa iesim din normal, din limitele vitregului de azi, sa realizam ceea ce altii nu au reusit. Cata dreptate avea domnul Onica, proful de romana! Iata, un personaj din viata Juliei, care ramane in memoria ei, ca ceva de nesters. Ani de liceu, cu cantece “Gaudeamus Igitus” si “Salve Magistra”, care si astazi ii trezesc nostalgii, Juliei ! Supa e servita…, se aude doar clincatul lingurilor, iar gandul ei hoinareste in lumi mai inalte. Ce bine ca, totusi, a inceput sa aspire, viseze la o lume mai inalta, nobila. Este atat de izolata de lumea din exteriorul ei, si creste, creste… Ca lianele incolacite, intortocheate pe un castel ingrijit. Creste. Gandul nu tine seama in ce lumi se dezvolta. Lumi diferite. Gandul creste, urca tot mai intens in singuratate, in lumea cuvintelor neauzite si nerostite decat de ea insasi. In singuratate ne contopim, ardem ca o jertfa vie spre Templul Marelui Creator, Atoatevazatorul, Omniprezentul, Preasfantul, contopindu-ne cu Nemurirea, descoperindu-ne astfel, micimea – micsorandu-ne.

O dorinta puternica navalea inlauntrul Juliei, intrebandu-se:

– Cand vor prinde grai, cand vor fi auzite? Isi va putea depasi conditia de om modest , va iesi din banal, va reusi in viata?

Un tipat sfasietor o trezeste, ii sufoca gandul.

– Gand banal, gand nerespirat de nimeni, ia-ti zborul din fiinta mea si-mi adu viata, viata, o viata mai buna!!!

Ridica ochii din farfuria cu supa trezindu-se din euforia gandurilor. Realitatea o durea , o orbea. Viata era prea dura. Privea trista la tatal ei, un negativist, un invins, se simtea in el deprimarea, amaraciunea … Nu dorea ca peste cativa ani, sa ajunga ca el, o invinsa, conformata.

– Eu nu trebuie sa ma compar cu el, nu trebuie sa raman o invinsa, o multumita, o conformista supusa! Iti promit, personajule, ingerule, ca voi lupta! O forta nepamanteasca o invalui, conducandu-i sentimente, un amalgam. Sentimente de tot felul. Tristete si speranta, concomitent. Contrastul o orbea.

Se ridica de la masa, si pleca ca o furtuna. Lacrimile, caietul si creionul. Iata, refugiul ei. Totul i se parea absurd. Nu mai dorea sa citeasca in suflete, sa descifreze benigme. Locul ei la acea masa i se parea absurd. Gandul ei, prea inalt…

Sa fie totul o greseala, chiar si aspiratia ei la ceva mai nobil, pur. Totul era caraghios, i se parea ca radeau toti de ea; lasand amprente adanci in copilul din ea. Atata fragilitate, sensibilitate, de neatins. Hipersensibilitate, iata sufletul ei.

Pranzul a luat sfarsit. Tatal Juliei isi luase ca de obicei locul, atipind.Toti in felul lor erau oarecum satisfacuti, acceptand prezentul, necomplicand, disecand firul vietii in patru. Doar Julia se zbuciuma, dar nu in zadar.

Care era soarta ei, la urma urmei toti suntem lut, un bulgare de noroi. Din tarana am fost creati si in tarana ne vom transforma. Sa fie oare, asa?

Libertate care esti in ceruri, /Dezleaga inima mea, /fa-o sa fie Una cu a Ta! /Libertate care esti in ceruri/ Daruieste-mi din bunatatea Ta, /iar inima mea, /fa-o sa bata ca si a Ta! /Libertate care locuiesti in ceruri, /Umple-mi fiinta mea, /da-mi ascultarea Ta, /invata-ma! /O, suflete divin, aseaza-ma in Tine, /Si nu ma risipi in lumea de’ntrebari /Aduna-ma, farama cu farama, /aseaza-ma-n Seiful Tau!

ILEANA STANKA VICIC

 

CARTILE “ROMANILOR UITATI”

Am primit in anul trecut un Premiu de excelenta acordat de ARP. Premiul, prestigios, m-a bucurat cu mai mult cu cat el “cadea” intr-un moment cand implinesc o anumita varsta. Dar, cel mai mult m-a bucurat faptul ca a fost apreciata colectia de carte “Romanii uitati” initiata si coordonata de mine in cadrul Fundatiei Scrisul Romanesc din Craiova. Initial, am intentionat sa includ in “Romanii uitati” pe conationalii nostri din Siberia si Asia, de la Locurile Sfinte (populatia besa), dar am constatat cu amaraciune ca Tara i-a uitat pe romanii din nordul Bucovinei, Basarabia. Valea Timocului (sarbesc si bulgaresc), Voievodina, pe romanii sud-dunareni. Pentru cunoasterea lor am editat carti semnate de Grigore Vieru, N. Dabija, Mihai Cimpoi, Vasile Tarateanu, am reeditat cartile semnate de Th. Capidan, Ioan Maiorescu, G. Valsan, Ioan Nenitescu etc. Speram sa nu fie cazul sa includem in colectia “Romanii uitati” pe romanii din Romania.

Precizand ca toate aceste carti le distribuim gratuit comunitatii romanesti din jurul Romaniei si pentru aceasta activitate nu suntem retribuiti, primind doar subventii pentru tiparirea acestora de la Ministerul Culturii si Cultelor si Ministerul Educatiei si Cercetarii. Acest premiu ma onoreaza, dar ma si obliga in acelasi timp de a-mi continua activitatea obsteasca pentru afirmarea culturii romanilor de pretutindeni. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

TUDOR NEDELCEA

 

DESPRE “GENERATIA EXPIRATA”

Din ratiuni de igiena sociala, trebuie sa pronuntam si sa antologam niste nume care au produs in Romania handicap – social, cultural, politic. Va trebui sa denuntam falsii eroi si sa ne propunem sa-I inlocuim. Pe lista care va rezulta din adunarea acestora vor sta agenti de elita ai stagnarii; ei alcatuiesc generatia expirata” – ziarul bucurestean “Cotidianul”, 19 noiembrie 2006.

Sa precizez de la inceput, nu este vorba de cele doua parti fiziologice ale respiratiei ci de marele tam-tam al mass mediei dambovitene despre asa zisa “generatie expirata” adica terminata, fara valabilitate, descompusa, alterata, exclusa de noua ochlocratie a inspiratorilor de democratie autohtona de Dambovita, de vesteuropenism de Bruxelles si de o alta noua ordine mondiala. Noua ochlocratie e plina de entuziasm si avint propagandistic, pornita sa traga in piept (“inspiratie”) pe cei ce nu isi aleg alti inspiratori. Aceasta precizare este pentru cititor, sa-si dea seama daca vrea sa continuie sau nu lectura acestor insiruri critice, fiindca el trebuie sa fie propriul lui suveran mintal.

La inceput, pe neasteptate a aparut proiectul cotidianului-cotidian sa dezbata “din ratiuni de igiena sociala” generatia expirata. A forma o sintagma din generatie si expirata este de la prima vedere un proiect paranoic (adica pe linga minte, in afara ratiunii, fiindca sufixul para si radacina greaca minte, asta inseamna). Sa explicam si exemplificam: Generatie este totalitatea oamenilor dintr-o comunitate care au aceiasi virsta, deci, de exemplu, toti oamenii care s-au nascut in acelasi an cu redactorul sef al cotidianului-cotidian sunt expirati. Este absolut o sintagma irationala pentru ca nu se poate ca toata generatia sa fie expirata din cauza unui redactor sef care a fost de acord cu un proiect lipsit de logica si bun simt social. Mai adaug ca expirat inseamna, pe linga alte sensuri, si pierdera valabilitatii, precum conservele de fasole cu carne de porc care se bombeaza din cauza botulismului. Nu se poate baga toata generatia intr-o cutie de conserve!! Fiecare generatie are indivizi care se nasc gata expirati, altii se expira pe parcurs, mai repede sau mai tirziu, iar unii ramin neexpirati si pentru generatiile viitoare, cum sunt convins ca vor ramine si din generatia redactorului sef al cotidianului-cotidian.

Se pare ca pe linga mintuiala profesionala, care domina ziaristica bucuresteana si in acest proiect, de fapt se ascunde si platirea unor polite unora dintre expirati. Chiar si asa colectivul (termenul se pare expirat, trebuie sa-l folosim pe cel din romgleza damboviteana: staff-ul Cotidianului) calca prin strachini cind sustine sa antologam niste nume. Prin aceasta, realizam ca nu sunt in stare sa faca discernamint intre substantivul generatie si articolul nehotarit niste, ca sunt niste bijbaitori pe linga mintea normala, niste suspiciosi, buni doar de intrigi si manipulari.

Daca totusi, am ajuns pina la niste nume, din curiozitate sa le cunoastem. Sunt trecute pe liste. Despre cele de pe lista culturala, boierul mintii Gabriel Liiceanu spune ca sunt: “niste cadavre care nu se dau la o parte singure.” Macabru, se vede ca sufera de depresie; sa mareasca doza de Paxil. Sa privim lista: Sergiu Nicolaescu (marele regizor de pe timpuri a ajuns un cadavru de cind s-a bagat in politica), Dinu Sararu (nu a fost inspirat sa scrie niste nume, a scris “niste tarani”), Sabin Balasa (i-a imortalizat pe pinza pe “odiosul si sinistra” iar acum nu este inspirat sa picteze un matroz la cirma tarii), Paul Everac- dramaturgul atit de aplaudat in trecut si Fanus Neagu pe care atitia l-au citit.

Si inca multi, la care ilustrul Neagu Djuvara mai introduce, la cadavre, pe academicienii Eugen Simion si Dan Berindei, in timp ce Nicolae Manolescu este the right man in the right place! Trebuie sa-l scuzam, este nonagenar, i se mai termina citeodata Limba Romana si trece pe romgleza, sau poate e un trick sa nu ne prindem ca, dupa domnia sa, Nicolae Manolescu este omul potrivit la locul potrivit. Stim ca Nicolae Manolescu intotdeauna a fost un jolly-joker, intrecut numai de Octavian Paler si Andrei Plesu.

Exista si o lista politica. In virful ei, pardon in top, se afla CVT. Nici nu se putea altfel, doar CVT cind se refera la acest cotidian il scrie cotidi-anus. Nu e cazul sa o lungim cu vorba aia, romaneasca: “gura bate anusul” si de multe ori invers in cazul lui. Lista politica il cuprinde si pe bardul de la Barca, care tot la Cintarea Romaniei a ramas, in loc sa schimbe si el placa, sa puna Cintarea NATO sau UE si nici nu s-a dus la Tel Aviv – Haiffa sa-si puna plombe. L-au bagat si pe Ion Marcel Ilici Iliescu, cind de fapt trebuia bagat la ocna, pe viata, cu toata ochlocratia lui si niste mineri. Are sa-l bage istoria, fiindca miticii de Bucuresti nu au revolutionari, avocati si justitie…

Lista expiratilor de la stiinte incepe cu academicianu Eugen Simion, simpatia lui Neagu Djuvara. Am citit ca simpatia este reciproca, fiindca academicianul il face “refulat” pe nonagenar ca nu este si el cadavru in academie! Sa mai astepte! Sunt si vreo trei medici bagati pe lista stiinta, asa le trebuie daca nu au ramas doar practicieni. Este si o lista pentru ortodoximea expirata (pe pamint… ce are sa fie pe lumea celalta; vai de fesele lor) care incepe cu patriarhul lor, deci de la capul bisericii se imput predicile. Bun, dar cei de la Cotidianul sa stie ca sunt pe lista afurisitilor si ca s-au ras de tedeumuri.

Cotidianul se da si democrat, asa ca le permite forumistilor sa faca si ei o lista a lor. O mica paranteza, pentru doua si mai mici precizari. Intii ca termenul de forumist nu era potrivit, cei din vremea adevaratului forum erau vazuti si stiuti, aveau curajul public, pe cind pe cei de pe internet au doar o parola si curajul sa insulte si injure fiind anonimi. De aceia noul termen de internaut li se potriveste perfect, sunt niste stafii – bune sau rele, independente sau lefegiste – care vin cu viteza undelor si-ti baga opinia lor pe git in jos si apoi, cu aceiasi viteza, dispar.

Al doilea, Cotidianul e democrat, dar numai in directia aleasa de el, asa ca jumatate din mesaje, care nu sunt pe aceiasi directie nu se afiseaza, simplu! Privind lista internautilor, pentru prima data am impresia ca pe ea chiar sunt afisati niste nume de raufacatori pentru Romania; subliniez: Tokes Laszlo lansat ca un anticomunist si o falsa scintee de revolutie, astazi ii este recunoscuta adevarata fata de parvenit al revolutiei timisorene si antiroman. A semnat o carte “The fall of Tyrants” care a aparuta in 1990 in Anglia, USA si Ungaria, dar ascunsa romanilor. Nu va luati dupa titlu, cititi-o si va veti lamuri, daca activitatea lui de 16 ani inca nu va lamurit. Petre Roman a distrus definitiv demografia romanilor; incepind cu legalizarea totala a avorturilor, neincurajind material natalitatea, cu distrugerea bazei industriale si a inaugurat somajul si emigrare in masa. Emil Constantinescu un individ subdotat si fara personalitate, a fost proiectat ca presedinte marioneta pentru interese straine, semnatarul antiromanescului tratat cu Ucraina, sprijinit de Zoe Petre si Adrian Severin. Motul Teodor Melescau a profanat memoria lui Avram Iancu, cind a semnat tratatul cu Ungaria…

Multe ar mai trebui scrise despre cei care au adus daune, cit un razboi mondial, Romaniei in acesti 16 ani. Multe ar trebui scrise despre mass media bucuresteana fara personalitate, caracter, sirguinta si staruinta profesionala, despre dezastrul propagandistic care-l face mai ales in rindul celor tineri. Exceptiile-s putine si nu pot face fata…

Rasfoind presa pe internet am ajuns si la inspirati, cei de la polul opus expiratilor pe care alti mass-medisti damboviteni i-au numit generatia asteptata – inspiratii – uitind, sau facindu-se ca nu stiu, vorbele alea romanesti despre generatii, cea cu “saritul tandarei” sau alta “ce se naste din Tismeninski tot comunist ramine.”

In ziarul “Ziua” din 24 noiembrie 2006 am citit Tabloul elitelor, care cuprinde listele cu inspiratii, sau de ce sa nu o spunem pe sleau; cu inspiratorii vremurilor noi. Lista care vrea sa dea iluzia ca niste nume, altele de data asta, pot aduce pe tava cultura universala si fericire sociala eterna, siguranta cornului abundentei europene, ca o avalansa peste romani in ianuarie 2007, dar inainte sa scapam de generatia aia expirata, plina de ramasite legionare si nationaliste, de comunisti si securisti mafioti si atunci vor veni ei, luminatorii, elitele cel mari si toti gura casca vor ramine cu mandibulele luxate…

Tablourile elitelor incepe cu galeria politicienilor, unde pe un perete intreg se afla Traian Basescu, cu cirma in mina, pentru ca 64% il considera cinstit. Intre astea intra si cei ce stiu, dar tac, despre dosarul flota care s-a dus pe Apa Simbetei!! Mai incolo e si Adrian Nastase cu multe case si oua mari, Mircea Geoana care a trait la Washington cu un dollar pe zi ca homeless-ii. Mona Musca, zisa si “musca la turnat”, Stolojan… Lume subtire precum le sunt si caracterele! Trecem peste galeria ministrilor, avocatilor, a celor mai buni zece frizeri si doisprezece scriitori autohtoni si ajungem la inutila galerie a celor zece istorici. De ce zic inutila? Pentru ca prim-ministru Tariceanu a decis ca istorici unguri sa ne scrie istoria Ardealului si noi sa o invatam, precum am invatat si istoria Romaniei dupa Roller, cum vom invata Holocaustul in Romania scris de Elie Wiesel de la “Holocaust Industry” si istoria comunista masluita de Tismaneanu. In acest caz, la ce ne mai trebuie istorici romani? In fond, de ce ne mai trebuie noua sa avem istorie? Doar pina in 1989 am fost generatii sacrificate, iar dupa 1990 devenim generatii expirate…

CORNELIU FLOREA
noiembrie 2006, Winnipeg – Canada

 

RESTITUIRI:

OMAGIU UNUI POET CONSIDERAT “DIZIDENT” DE CATRE COMUNISTI !
Poetul Alexandru Andritoiu, decedat la 2 octombrie, 1996, fost Redactor-sef al revistei “Familia” din Oradea, raspundea biroului CC al PCR, in urma anuntului de destituire din functie, astfel : “Eu, poetul Alexandru Andritoiu, pot gasi o bucata de pita, si in alta functie, in tara mea romaneasca “ (Crisana-Plus,10 oct.1997)

 

AMINTIREA MEA DESPRE POETUL ALEXANDRU ANDRITOIU

….Recent, mai exact, pe 1 Martie 1998, cum era si prima zi de toamna australiana, eu aveam revelatia “Martisorului” romanesc, cand in emisfera nordica, ghiocelul de pe Crisuri, Mures si Tarnave, vestea prima zi de primavara, ma aflam in biblioteca “Mihai Eminescu” din Australia, aranjand cartile in raft. Chiar incepui a zambi, amintindu-mi de acea vorba veche ce o stiu doar bibliotecarii: “dupa o ordine tare atenta in raft, tocmai cartea pe care o doresti a doua zi, nu o mai gasesti! Eu doream doua carti, dar totusi acum le gasii repede. La locul ei exact, asemenea unei valori de muzeu, statea cartea lui Stelian Vasilescu, “Calvarul Bihorului”, iar de la raftul urmator ma privea “Avram Iancu-Antologie” – autor Alexandru Andritoiu, editata de “Albatros” in 1972. Cartile le citisem, le citim fiecare, savurand adevaruri nepieritoare ale istoriei acestui neam si popor romanesc.

Ce se alege insa de scriitor, de poet? De motul Alexandru Andritoiu? In calitatea sa de Redactor-sef al revistei oradene “Familia”, era cotat ca un comunist, cu carnet rosu, si deci facand si el umbra pamantului colectivizat, asa dupa cum faceau si multi altii, numai ca inimile oamenilor le cunoaste bine doar Dumnezeul cugetelor, al lacrimilor si suferintelor din oameni.

Dar, iata ocazia care m-a adus pe mine fata-n fata cu Alexandru Andritoiu. Au trecut de atunci mai bine de 21 de ani, cand poetul a anuntat conducerea fabricii de mobila “Alfa”- Oradea, ca are “in plan” o intalnire cu muncitorii fabricii, spre a le mai aminti si despre “vers si poezie”, fiindca de critici au oamenii capetele impuiate” S-a ras de acea gluma, dar nimeni nu banuia atunci intorsaturile interioare ale omului de litere, si, Redactor-sef al Revistei lui Iosif Vulcan.

Alexandru Andritoiu a venit atunci cu un actor de la Teatrul de Stat din Oradea, imi scapa numele actorului, imi amintesc doar ca la numai cateva zile murise intr-un accident de avion, cursa Oradea- Bucuresti, ce se prabusise pe M-tii Vladeasa. In acea vreme eu eram doar “ajutor de maistru”, sau “sef de echipa”, cum se obisnuia a se numi. In acea vreme ma iscodea tot mai mult in imaginatie ceva nelamurit, ce aducea a versificatie, si am inteles mai tarziu ca de fapt se embriona un dar, din copilarie simtind chemare spre poezie, chemare care nu m-a lasat in pace nici pana azi. Dar tot pana azi am ramas un fel de bulgare de aur neslefuit inca. Asa a fost sa fie ! Oricum, optimist si saritor la cele ale artei, am venit cu muncitorii fabricii la acea intalnire cu un poet adevarat, intalnire pe care mi-o amintesc limpede, precum si cuvintele rostite de poetul Alexandru Andritoiu, care incepu astfel: “Iubiti muncitori si muncitoare, stiu ca munciti din greu, si inca atat de greu incat uneori nu va arde de poezie”. Nu am avut noi muncitorii atunci, puterea de observatie la cele ce vibra in cuvintele poetului, dar, m-am minunat eu de faptul ca nici Andritoiu si nici actorul de la Teatrul de Stat, nu se adresau in vorbirea lor, cu “tovarasi si tovarase” – acea plictisitoare expresie deja; insa fiind noi plafonati de atata “invatamant politic”, de nu mai stiam pe ce lume traim, dara-mi-te sa mai stim ce-o fi peste hotare, deci in lumea larga, treaba noastra era “planul de productie”. Politica era un fel de ochelari la cai, de munceam si duminicile, si sarbatorile, dar nici vorba sa ne apropiem macar, de realizarea “indicatorilor cifrelor de plan “. Visat-am in tinerete, sa dau mobilei romanesti asa infrumusetare de arta, incat prin fiecare mobilier scos pe piata lumii sa se vada talentul muncitorului roman, prestigiul Tarii. Dar, oistea generatiei a fost stramb condusa, fiindca ideologia era de a crea numai cadre docile, apoi profesionale. M-au aliniat si pe mine in randurile utc-ului, dar n-au scos nimic din pielea si mintea mea, fiindca cine a invatat cinstea de mic, la parintii lui, cinstit are sa mearga pana la groapa.

Neamul romanesc este cinstit, hotia si minciuna ni le-au adus cei straini de sufletul fiintei neamului nostru. Alexandru Andritoiu era fiu al Muntilor Apuseni, el este umbra vie a lui Avram Iancu, ce ma priveste acum din raftul bibliotecii. Motul poet, este mai mult fiu al Apusenilor ca oricare alt trambitas de versuri usoare ! El trebuie sa ramana curat, iubit, si asezat la locul ce-l merita in scara valorilor istoriei literaturii romanesti !”

IOAN MICLAU

 

NICHITA SI CULTUL “LUCEAFARULUI”

Nu cunosc un alt poet roman care, ca Nichita Stanescu, sa fi cultivat cu atata pathos si veneratie, cultul genialitatii eminesciene. “Dorul de Eminescu” va cristaliza, de fapt, intr-o obsesie fundamentala, lesne de urmarit in intreaga sa opera si in functie de care se va cladi, vegheat ca de o stea polara, destinul poeziei romanesti.

In “Cartea de recitire”, Nichita Stanescu da expresie stralucita acestor convingeri tutelare. El vede in Eminescu pe “cel mai dificil poet roman si cel mai de neinteles”, in ciuda iluziei ca poate fi inteles. Crede, apoi, ca “Oda in metru antic” exprima adevaratul “portret in ulei” al poetului, o veritabila “statuie in bronz”. Constiinta hyperionica a poetului a “statuarizat” sentimentele pe un soclu de notiuni, caci “Luceafarul si intreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente”. Fascinat de mitul sumerian al lui Ghilgames, autorul “Operelor imperfecte” ii gasea, peste timpuri, reverberatii de suflet si constiinta. Ghilgames, eroul celui mai vechi poem scris al lumii, are revelatia mortii abia in momentul in care bunul sau prieten Enghidu moare. El, care ucisese lei in trecatorile muntilor, care biruise fortele raului intruchipat de Humbaba, un zmeu al zmeilor, ori Taurul Ceresc, un fel de balaur septecefal, si se aratase crud fata de cei mai aprigi dusmani, el cel acoperit de o glorie ce-i concura pe zeii pizmasi, indeosebi pe razbunatoarea Istar cea ofensata, el descopera la un moment dat adevarata dimensiune a mortii! E o revelatie care da la o parte perdelele constiintei de sine, caci Enghidu cel umanizat de hierodula nu era, insa, zice poetul, decat un alter ego, un soi de contemplare a sinelui dinafara lui insusi: “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!” de aici brusca lui hotarare de a pleca, intr-un teribil periplu, in cautarea “vietii fara de moarte” catre Uta-Napistin, unicul supravietuitor al Potopului, precursor babilonian al biblicului Noe. Revelatia mortii il face pe faimosul si invincibilulu rege al Urukului sa “urle” de durere, – e un urlet, insa, “esential”, “nemuritor, pentru ca e inscris in cuvinte”: “El se transforma in insusi urletul sau, in insesi cuvintele sale”. Iar faptul ca pleaca in cautarea nemuririi nu este altceva decat “argumentarea artei”, “descrierea pricinei artei”, a “supravietuirii”.

Tot astfel, zice poetul, celebrul vers eminescian “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – fascinant prin “sintaxa lui ciudata”, “vers unic pentru constiinta”, “cel mai neasemuit vers scris vreodata in limba noastra” – “este strigatul abisal al poetului care descopera cauza fundamentala a artei, dorinta esentiala de a trai”. E cel mai vital vers pe care l-a cunoscut vreodata, alaturi de “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!”. Este, cu alte cuvinte, “versul unui invingator, al unui om care a supravietuit…, al poetului care a supravietuit cel mai intens in literatura noastra, pentru ca a exprimat cel mai acut pricina si sensul literaturii: a fi.”
Personalitatea lui Eminescu il fascineaza, il nelinisteste, il incita. Infatisarea Luceafarului, de frumusetea unui semizeu, vorba lui Calinescu, ii este cu neputinta de inchipuit (“partea lui de trup sunt cuvintele lui”). Ar dori sa stie cum respira si mai ales ce voce avea (voce conservata in “sintaxa poeziilor lui”). Indignat ca “foarte multi au incercat sa justifice geniul eminescian prin viata sa” (“Ce eroare!”), Nichita se ridica impotriva evidentelor de tot felul, a superficiilor cu pretentii eminescologice. Caci “pentru literatura noastra, Eminescu este un concept”, desigur conceptul unei genialitati hyperionice (Orfeu, sau scurt tratat de geometrie a cuvintelor).
In “Respirari” (1982), unde lanseaza conceptul de “hemografie”/scrierea cu sange, poetul revine asupra actualitatii lui Eminescu, mereu prezent, mereu etalon spiritual, mereu fascinant si enigmatic (“versul lui cel atat de viu si cel atat de proaspat, cel pe care creierul nostru il vede si-l viseaza”).
In limbajul lui vizionar si abstract, Nichita se simte contemporan, printre alte elemente, si cu miriaundele “teiului sfant”, cu “neelucidabilul” tei, “care din pricina lui Eminescu nu mai imi tihneste sa-l miros ca lumea” (Acel ceva intre aripa si aer). Iata cum “El este atat de mult al nostru, incat noi din nebagare de seama am inceput sa devenim ai Lui.”
Daca in publicistica apologia lui Eminescu este atat de manifesta, directa, totala, in poezia lui Nichita “obsesia lui Eminescu” (nu in sens Macedonskian, desigur!) cristalizeaza intr-o implicare poeticeasca intertextualista si intr-un mesaj de arta poetica memorabil.
In credo-ul rostit la Festivitatea de premiere ce a avut loc in catedrala “Sfanta Sofia” din Ohrid (august 1982), cand poetului nostru ii fusese decernata prestigioasa “Cununa de aur” de la Struga (Macedonia Iugoslava), Nichita era convins ca acest premiu international i s-ar fi putut acorda (bunaoara) “lui Eminescu totusi”, “cel mai mare poet al tuturor timpurilor”.Dorul de Eminescu” a generat – in cadrul literaturii romane – “Conceptul de Eminescu”. L-a venerat atat de mult pe Luceafar incat a calcat pe multe din urmele sale fara sa stie (decisiva ramane similara revolutie a limbajului poetic, a treia in ordinea: Eminescu – Arghezi– Nichita Stanescu).

El e urmasul legitim al Poetului National, in care, cu gravitate, cu responsabilitate, cu fascinatie citea insusi destinul culturii romane: “El este insusi destinul limbii romane, si numai un zeu nebun si-ar putea imagina ca poti taia o idee cu un fir de iarba si ca poti alapta la sanul Caii Lactee o raza.”

Z. CARLUGEA

 

RECITIRI” – NICHITA STANESCU IN UNIVERSUL EMINESCIAN

O CALARIRE IN ZORI

Lui Eminescu tanar

Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise, /se face departare, se face nisip. /Mi-am intors catre soare unicul chip, /umerii mei smulg din goana frunzise. /Campul taindu-l, pe doua potcoave /calul meu salta din lut, fumegand. /Ave, ma-ntorc catre tine, eu, Ave! /Soarele a izbucnit peste lume strigand. /Tobe de piatra bat, soarele creste, /taria cu acvile din fata lui /se prabuseste in trepte de aer, sticleste. /Tacerea se face vant albastrui, /pintenul umbrei mi-l creste /in coastele campului. /Soarele rupe orizontul in doua./ Taria isi naruie sfarsitele carcere. /Sulite albastre, fara intoarcere, /privirile mi le-azvarl, pe-amandoua,/ sa-l intampine fericite si grave. /Calul meu salta pe doua potcoave. /Ave, maree-a luminilor, ave! /Soarele salta din lucruri, strigand /clatina muchiile surde si grave. /Sufletul meu il intampina, ave! /Calul meu salta pe doua potcoave. /Coama mea blonda arde in vant.

(Sensul iubirii, 1960)

 

O specie necesara: “Eseul-reportaj”

SEMNE SI SIMBOLURI
Nu putem admite existenta unui spatiu geografic, daca nu-I atribuim o semnificatie. Calatorind, retinem ambiantele peisagistice si sentimentale in functie de semnele si mesajele ce vin de demult, concentrate in forme simbolice. Iar Tara Maramuresului este o zona de simboluri, de elemente de legatura cu care ne incarcam benefic, indemnandu-ne la meditatie si analogie. Iar simbolul, ca semn de recunoastere universala, are o semnificatie aparte prin dominatia culorii, a lemnului si a ideii de centru al lumii, aici, unde s-a transformat “muzeul viu din inima Europei”, ce se cheama Maramures, in puntea de lumina spre care ar trebui sa se indrepte turismul romanesc. Iar semnele timpului, calatorule, cauta-le in traditiile renascute si in impulsurile altor coordonate ale Maramuresului contemporan. Si sa nu uiti, ca toamna maramuresana are o culoare speciala. Lumina de septembrie, translucida, prelinsa peste capitele de pe dealuri in armonia lor cu muntii,contureaza silueta bisericilor de lemn, unice in Europa, facand mai lesne legatura dintre pamant si lumea celesta.

O LECTIE DE CIVILIZATIE RURALA

Am ajuns in Tara Maramuresului scaldat in lumina azurie, ingemanata cu violetul matinal al Codrului sau al apusului inmiresmat al Gutaiului, impreuna cu alti colegi de breasla, prin organizarea unei actiuni de informare turistica, meritorie, de catre Autoritatea Nationala de Turism. Meritorie, spun si pentru ca am realizat cu totii ca turismul rural maramuresan are motoarele aprinse. Prilej pentru vicepresedinta ANT, doamna Livia Sima, maramuresanca, sa ne vorbeasca despre munca asidua, de cativa ani, ca fosta presedinta a filialei ANTREC, dusa in zonele miniere, unde multi mineri disponibilizati au astazi pensiuni turistice de invidiat. Dezvoltarea turismului rural i-a convins pe fiii satelor maramuresene, aflati in lumea larga, sa se intoarca acasa, cu toata experienta acumulata si cu banii necesari organizarii unor complexe turistice de nivel occidental, dar cu specific maramuresan. Li s-au alaturat acelora care au deschis acest drum prin forte proprii, curajosi, folosind mijloacele locale, renascand traditia.

…Marturie stau cele peste 200 de pensiuni turistice rurale de doua stele, cum sunt cele 17 din Barsana sau cele 41 ridicate in Botiza cele 23 aflate in Ocna Sugatag, alaturi de noile pensiuni (4) din localitatea miniera Cavnic, cele 18 pensiuni rurale din renumita asezare turistica, Sapanta, cele 5 din Ieud. Tot 2* au si pensiunile turistice de pe Valea Izei (Vadu Izei-21 si Poienile Izei-15).I-am vazut pe localnicii din acest areal geografic muncind. Sunt harnici, veseli si frumosi. Stiu sa te primeasca cu zambetul pe buze (poate invata si altii din turism de la ei), sunt ospitalieri si amabili. Parca n-am vazut nicaieri atat de multi copii frumosi la un loc, ca aici! Stiu sa cante, sa danseze sa preia traditiile de la parinti, imbracati in pitorestile costume populare.Spuneau ca se pregatesc pentru cat mai multi turisti din Comunitatea europeana. I-am auzit interesandu-se de programele anuale de formare profesionala in turism. Exista si o preocupare a “Asociatiei Primarilor din Tara Maramuresului” pentru organizarea de cursuri de calificare pentru administratori de pensiuni turistice, de ospatari sau bucatari. Tin secrete retetele batranesti, unicat, dar se intereseaza de noile meniuri cu specific european. In acest an, 150 de participanti au activat in module si activitati practice, pentru dezvoltarea turismului zonal. Maramuresenii au beneficiat de cele 6 subprograme nationale de invatamant in turism, finantate in perioada 2006-2008 din Fondul de rezerva bugetara si de finantari pentru studii de fezabilitate si proiecte nominalizate: Schi in Romania (Cavnic, Izvoarele, Mogosa) si de dezvoltarea infrastructurii turistice din zonele montane inalte, cu potential turistic.

PARADISUL TERESTRU ESTE PATRAT
S-ar putea spune, ca Maramuresul romanesc este un taram al zonelor si monumentelor istorice protejate, multe UNESCO (21 la numar). Multitudinea portilor specifice, inalte, adevarate opere de arta, incarcate cu semne universale, sunt cautate si descifrate nu numai de specialisti ci si de calatorii de pretutindeni. E un taram ales si pentru ca “tara cerbilor” care a inghitit lemnul muntilor prin troite si turle asvarlite spre cosmos, taie respiratia vizitatorului, la vederea “sulitei-sageata” a bisericilor de lemn, dar si pentru ca se distinge prin densitatea simbolurilor ancestrale. CERCUL de pe portile maramuresene, reprezinta in simbolistica universala dezvoltarea centrului sub aspect dinamic, CRUCEA semnifica extinderea omului in toate directiile individualitatii sale, iar FRAnghia sculptata in porti e un simbol foarte vechi al ascensiunii. Si mai sunt scortele si costumele populare purtate nu numai in zi de sarbatoare, cu o simbolistica a culorilor (vegetale) uneori uitata, alteori nestiuta, dar care ar putea deveni subiect de atractie turistica. ROSUL, care predomina in dungile fotei si in covoarele maramuresene, reprezinta regnul animal, e forta vitala, semnifica bogatia si dragostea. Purpura e culoarea purtata de imparatii bizantini si de patricienii romani. Dar predomina in arta populara si culoarea GALBENA, acel galben solar, simbol de tinerete, putere si forta, ca aurul imparatesc. Nu lipseste ALBASTRUL jupiterian, pentru vechii egipteni, culoarea adevarului. VERDELE, atat de prezent in arta traditionala locala e culoarea mediatoare a vegetatiei, a apei regeneratoare, iar ALBUL, cel al iilor imaculate, brodate e atribuit tot soarelui, fiind o sinteza limita, simbol al trecerii dintre doua momente. Totul trebuie privit ca un spectacol. Si daca vei veni, calatorule, pe aceste meleaguri, nu lua gesticulatia morarului care macina in fata portii, ca un gest patetic, ci ca o initiere intr-un sistem de semne, cu puterea eliberarii cantului, cu mutatiile gestului artistic si ritmului din dans. Si daca Pamantul e caracterizat de patrat prin simbol este pentru ca soarele ii fixeaza axele, datorita punctelor extreme ale traiectoriilor sale, divizate in 4 anotimpuri. Este un complex de semne simbolice si rituale ce defineste o civilizatie: cea maramuresana.

ELISABETA IOSIF

 

 

SCENARIUL SI AMAGIREA

Intr-o marturisire nelinistitoare, la Rimini, invitat de Il Movimento “Comunione e Liberazione”, (am participat acolo la “Meeting”-ul din 1992, “un incontro cristiano” ), Eugen Ionescu e convins ca suntem o economie inchisa, traim in ea: inca mai precis, ne mancam unii pe altii. E ceva aci de la Thomas Hobbes citire, filosoful cinic englez: razboiul tuturor impotriva tuturor (curios cum revine astazi in joc autorul “Leviathanului”, in “economia politicii”, de exemplu, la F.H. Hayek, la J.M.Buchanan etc.). Eugen Ionescu e insa pe dimensiunea tragica. Universul intreg se macina, in picatura de apa sub microscop vezi celule cum se ucid una pe cealalta, arborele falnic infigandu-si radacina in sol produce catastrofe, nimiceste lumi intregi sub tentaculele lui. Faci, om uituc, un pas inainte si cad in musuroaiele lor miliarde de ganganii strivite, pasul fiecaruia dintre noi asasineaza. Stim ca, mereu, cu noi este razboiul, si asta parca ne consoleaza: e o lege inexorabila. Stim, tulburati de data aceasta, dramatizati, panicati etc. ca suntem prinsi in clestele nasterii si mortii, supravietuim uitand. Dar sa mai si fim (se intreaba scriitorul si ganditorul) siliti sa ucidem si sa fim la randu-ne ucisi? E inacceptabil! E inadmisibil, dar se intampla – si inca des, prea des.

Aceasta insemna, constata Eugen Ionescu, ca suntem pusi sa facem lucruri pe care nu le intelegem, de care nu suntem raspunzatori: poate suntem jucaria cuiva, cineva e in spate si joaca in carca noastra? Spiritul, natura, istoria demonstreaza, cu expresiile lor, existenta acestui joc – unul, probabil, aflat in ignoranta noastra.

Indeobste societatea romaneasca postdecembrista o simtim ca fiind in stapanirea lui, nimic din ceea ce am facut si facem nu ne iese, toate se intorc impotriva noastra. Are din nou dreptate Eugen Ionescu: facem, spunea el, revolutie, instalam si instauram justitia, dar, la capat, constatam ca am instalat nedreptatea, inca o data, schimbata, tirania. E simptomatic, acum, la romani, acest lucru, nu stiu daca e tot asa de presant si altundeva – este iar jocul acela incontrolabil, care insa ne controleaza? Lumea povesteste de manevre minutios premeditate si elaborate in secret, in culise; apar, ca mai demult, “ocultele”, oamenii vorbesc, iata, de asa-zisele “brain-trusturi”, un fel de centre de putere intelectuale – centre noocratice – care ne strunesc nemilos din umbra. (La George Orwell au mai aparut “Big Brother” si dezgustatoarea “Politie a Gandului”, eficienta, cum se stie, in comunism.) Dar daca acestea exista undeva, ele exista in scenarii. Oamenii vor sa se cunoasca pe ei insisi, sa se priceapa pe ei insisi cu mentalitatile lor intregi – adica fara a se dezlipi cumva de ele – si e mai comod, mai confortabil sa taifasuiesti despre cine stie ce sugestii tainice care te-au cuprins si-ti poruncesc; care te manipuleaza si te indreapta acolo unde tu nu vrei. Etc., etc. Exista insa mai degraba – pentru ca acesta te influenteaza cu adevarat, si-ti da pe nestiute, nestricandu-ti tihna, forma in care de multe ori te regasesti – un soi de “brain-trust” difuz, neprecizat, neinstitutionalizat, sa spunem o lume ca rumoare psiho-sociala: ea te invaluie si te izoleaza, te impinge din urma ca intr-o ceata, vorba poetului cunoscut, chiar catre scopuri pe care nu le-ai dorit, nu ti le-ai propus. Un Jaques Attali, ce a fost ministru socialist in Franta ( ne-a vizitat tara impreuna cu defunctul Mitterand ), dar care este si un ganditor vrednic de interes, vorbea la un moment dat, in “Zgomote”, de rumoarea economiei politice.

Revenind insa la cele de mai sus, putem conchide ca traim astazi o experienta stressanta? Romanii, restul lumii? Suportam mai curand o angoasa de influenta: ne-am nascut inselati, suntem gata inselati…

La aceasta nu exista nici o solutie. Decat amagindu-ne, cum credea Eugen Ionescu? Dar numai omului, si nu animalului, ii este data amagirea: “Numai in noi insine se afla ce este profund personal si ce e universal”>>>

A. I. BRUMARU

 

 

ANTOLOGIA “LUCEAFARUL” – DOUA POEME DE TEOFIL RACHITEANU

ALIZEUL DE DOR

Venea dinspre muntii usor, /Alizeul cel de Dor /Ca un suflu, ca o boare /De la Rai alinatoare, /Ca o pala de vint sfint /Vai si dealuri miresmind. /Sufletu-mi si inima /Tot in calea lui imi sta, /Ca mir sfint cadea roua / Si se lumina lumea…

(1988)

IN NESOMNUL GANDULUI

Jalea nalta-a marilor, /Golul departarilor, /Tinguirea lumilor /In noaptea genunilor – /In nesomnul gindului, /Greul necuvintului…

(1983)

“MODELUL CULTURAL ROMAN”

LECTIA DE UMANISM

Astazi, e la moda curentul postmodernist de sorginte americana cunoscut sub denumirea de political correctness. Il imbratiseaza cu intransigenta revolutionara, in numele unei imaculate moralitati “europeniste”, numerosi intelectuali „cu greutate”, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel catre lichele) ori Tudor Octavian si pana la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei si comilitonii sunt noii judecatori publici, multi dintre dansii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al caror cuvant se decid adesea destine politice sau culturale. Si pentru morti, si pentru vii. Asa s-a decis ca maresalul Ion Antonescu nu are ce cauta in spatiul public romanesc, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-Virgil Gheorghiu s. a. trebuie sanctionati drastic pentru simpatii de dreapta in tineretea lor, ca Noica a fost un „colaborationist” al regimului Ceausescu si trebuie respins ca filosof pentru ca a pariat pe national, gasind ca are relevanta filosofica un „sentiment romanesc al fiintei”, ba a mai si vazut in Eminescu „omul deplin al culturii romanesti” etc. Intr-un asemenea context, s-a „bucurat” de revolutionara „demitizare” si doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga (careia familia mea ii ureaza sanatate si ani buni la cei 85 de ani daruiti de Dumnezeu!). Si ea a fost „colaborationista” inraita si, in consecinta, opera domniei sale trebuie aruncata la cosul de gunoi al uitarii.

Cu siguranta, d-na Zoe Dumitrescu-Busulenga nu este o „revolutionara”. Inca Baudelaire ii impartea pe scriitori in „progresisti” si „sintetizatori”. Primii au in maini port-drapelul modelor, al experimentelor si sunt, fireste, iconoclasti si militanti. Ceilalti vin mai la urma, privesc lucrurile mai cu detasare si cu toleranta reala iar nu vorbita, ideologizata, cum o fac, de exemplu, „progresistii” postdecembristi. Acestia vorbesc despre „toleranta”, dar, in fapta, sunt de o intoleranta crasa. „Progresistii” (altadata comunisti cu avant, azi „europenisti” cu tot atata avant) ies la suprafata in momentele de criza, de „revolutie”, mediul lor ideal fiind turbulenta; „sintetizatorii” isi au locul si rostul lor in societati si culturi asezate, maturizate ca spirit critic. Dar sa ai luciditatea si seninatatea privirii critice in medii involburate e cu atat mai dificil. Ai nevoie sa fi cunoscut multe ca sa gasesti puterea creatiei sintetizatoare in vremuri nefiresti. Asta nu inseamna indiferenta sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere sa se comporte nefiresc inseamna mentalitate procustiana. Ioanide, eroul lui G. Calinescu, este profund ancorat in linistea pasionata a constructiei de case si de catedrale in vreme ce intreaga lume din jur se arata ravasita de volbura „deconstructiei” pasionale pe fondul distrugator al razboiului. Putini au inteles tainele structurii acestui personaj extraordinar si, de aceea, n-au priceput nici comportamentul, in mizeria istoriei, al lui G. Calinescu insusi. Nu ma mira ca si el a fost acuzat de „colaborationism”, uitandu-se ca a mentinut, cu geniul sau, cultura romana in albia umanismului de adancime, distonand cu superficialitatea mutilanta a proletcultismului. Or, asta a facut si Zoe Dumitrescu-Busulenga, in vremuri jubilative pentru „progresisti” ca Sorin Toma, Ov. S. Crohmalniceanu, I. Vitner, Dan Desliu sau Ileana Vrancea. O recunosc unanim fostii studenti ai doamnei Zoe. O recunoaste pana si un acuzator postdecembrist ca d-l Gabriel Liiceanu, in dedicatiile pe cartile daruite profesoarei inainte de 1989, in care preciza ca in anii studentiei i-a „hranit pasiunea pentru bine si frumos”, iar nu pentru cultura mincinoasa, mutilatoare, impusa de ideologii marxist-leninisti. Oare e putin lucru? Nici vorba! Si atunci unde este impostura? In umanitatea de profunzimi spirituale sau in vicleniile versatilismului acuzator?

Alex. Stefanescu a scris un text splendid pe aceasta tema, in deplina cunostinta de cauza. In 1966, student fiind, a fost anchetat de securitate in urma unui denunt (si tineti seama ca faptele se petrecea in perioada „dezghetului” ideologic!) facut de un coleg, George Radu Serafim. Lucrurile au mers atat de departe, incat s-a pus problema nu numai a excluderii din U.T.C., dar si din facultate. In sedinta decisiva, acuzatiile oficiale, sustinute de conformisti, au devenit fulminante prin rechizitoriul denuntatorului. D-na Zoe Dumitrescu-Busulenga se afla in prezidiu si avea cuvantul decisiv. Isi aminteste Alex. Stefanescu: „Prelegerile sale de literatura universala nu erau niciodata prezentari neutre ale unor autori si opere, ci emotionante lectii de umanism. Dar – imi spunea cu ironie amara in sinea mea – principiile nobile enuntate ex cathedra nu sunt aplicabile in viata de zi cu zi. Ma inselam si eram nedrept. Chiar in clipa aceea, Zoe Dumitrescu-Busulenga l-a fulgerat cu privirea pe George Radu Serafim si l-a admonestat cu dispret:

– Dumneata iti depasesti atributiile! Stefanescu este un student eminent si soarta lui o hotaram noi, profesorii sai, nu dumneata.

Nu eram un student eminent. Dar profesoara mea a facut aceasta afirmatie ca sa pastreze discutia in raza competentei sale profesionale”. (Zoe Dumitrescu-Busulenga a spus nu securitatii, in Omagiu. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga la 80 de ani, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 2001, p. 149).

La deliberare, punctul de vedere al profesoarei s-a impus. Un astfel de comportament a fost constanta personalitatii Zoei Dumitrescu-Busulenga. Dar dupa 1989, in umanismul lor ciudat, unii au uitat lectiile de umanism ale profesoarei. Precum Gabriel Liiceanu si altii, care au preluat ceva din rechizitoriul lui George Radu Serafim. Cand a propus – isi aminteste iarasi Alex. Stefanescu – unei reviste de prestigiu un articol despre Zoe Dumitrescu-Busulenga, cineva din redactie „a strambat din nas”. Iar, in aceeasi seara, la televizor, l-a vazut pe George Radu Serafim, ramas tot „revolutionar” dupa 1989, „tunand si fulgerand impotriva securitatii…” Extraordinar, nu?!

THEODOR CODREANU

“PILDE SI IMAGINI”

PASII LUI DUMNEZEU

Intr-o noapte, un om a visat ca strabatea o plaja impreuna cu Dumnezeu. La fiecare pas apareau pe cer imagini din viata lui. Si, cu fiecare imagine, pe nisip apareau doua randuri de urme: un rand lasat de pasii lui, altul lasat de pasii lui Dumnezeu. Omul privi pasii de pe nisip si observa ceva ciudat. Vazu ca adeseori pe nisip aparea doar un singur rand de urme, iar celalalt disparea. Si asta se petrecea tocmai in momentele cele mai grele ale vietii lui. Descoperirea aceasta l-a tulburat cumplit si, plangand, L-a intrebat pe Dumnezeu, Care-l insotea: “– Doamne, mi-ai spus ca de vreme ce m-am hotarat sa Te urmez, vei merge cu mine pana la capat! Dar, uite, tocmai in clipele cele mai grele din viata mea vad un singur rand de urme, ceea ce inseamna ca Tu tocmai atunci m-ai parasit!” Si Dumnezeu i-a raspuns: “– Copilul meu drag! Eu te iubesc si nu te-am parasit nici chiar in momentele cele mai cumplite ale vietii tale. Acolo unde vezi un singur sir de urme, sa stii ca te-am purtat in brate… iar urmele ce le vezi, ale Mele sunt!”>>>

Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU-BARDA

REVISTA REVISTELOR:

“PANZA DE FAPTE MARI”

Primim la redactie cateva reviste remarcabile, care apar in Romania si ilustreaza tocmai diversitatea de puncte de vedere, reprimata astazi nu doar de stapanirea de la Bucuresti. Ele sunt “Eminescu”, editata cu grija si efortul lui Nicolae Danciu Petniceanu la Mehadia, “Almajana”, opera de pret a lui Iosif Bacila in Tara Almasului, “Dor de Dor”, o revista “localista” initiata si dezvoltata cu sacrificii enorme de scriitorul Marin Toma, “Portal Maiastra”, trimestrialul de cultura “pandura” creat la Tg. Jiu de prof. dr. Z. Carlugea (o revista nu numai a spiritului “pandur” ci si a stratului brancusian), “Suflet Nou”, un lunar satesc editat la Comlosu-Mic, in Banat, de catre Traian Galetaru, “Helis”, admirabila monografie de cultura de Sud si de Campie a Baraganului, editata de Gheorghe Dobre, “Sud” unde un manunchi de scriitori ai Campiei afirma un “spirit al Locului” care in sine are universalitate, “Caligraf”, din Teleorman, “Povestea Vorbei” de la Ramnicu Valcea, “Curierul” valcean al lui Ioan Barbu; dar cate nu sunt! Multimea acestor reviste, din care am citat aici doar pe cele primite recent, ne arata ca “panza de fapte mari” este tesuta si va fi greu sa se destrame, oricat de insistenta va fi si in viitor “viziunea neo-monopolista” actuala, pe care insa o cunoastem din istorie, am depasit-o de multe ori si nu ne temem de ea. Stiri despre “presa culturala si cetateneasca” traditionalista vor fi publicate in “Revista Luceafarul” intotdeauna si cu cea mai mare solidaritate.

REVISTA ARGES, condusa cu abnegatie si pricepere de eseistul Jean Dumitrascu, impresioneaza la fiecare aparitie prin editorialele directorului ei ca si prin rubrica uimitor de inteligenta, echilibrata si profunda (de reflectii libere) a prozatorului Radu Aldulescu. Cel mai recent numar primit la redactie (septembrie 2006) cuprinde si un remarcabil “studiu de caz” despre Dan Desliu (semnat de Dumitru Augustin Doman), o evocare biografica de Mariana Senila-Vasiliu, comentarii despre carti de istorie moderna si “recenta” de George Sipos si Catalin Grigore. Ingenioasa (dar in traditia publicatiei), in fiecare numar o “cartica de poezie”, artizanala, in felul inaugurat de aceasta revista acum cateva zeci de ani; este, si acum ca si atunci, o forma de “actiune editoriala alternativa” care, indiferent ca este artizanala sau nu, are insemnatate pentru ca exista.

“SUD”, o revista “eroica”, tiparita insa, cu exactitate de metronom, interesanta si intotdeauna bogata in continut este editata la Bolintin Vale de un grup de scriitori, entuziasti ai traditiilor din Vlasca, Dambovita si Giurgiu. Animat de C. Carbarau, cel care a facut posibila aceasta publicatie regionala, “Grupul Bolintinean” a cooptat de curand si pe experimentatul “facator de jurnale” Florentin Popescu care astazi indruma acest mensual care conteaza in presa culturala de azi. Rezulta ca “Sud” se impune pas cu pas si reuseste sa adune semnaturi de valoare si sa impuna in mod continuu o reflectie “localista” si “regionalista” care, astazi, este mai europeana decat “europeismul” slugarnic al atator creoli depe Dambovita.

“CUGET LIBER”, revista Liceului “Gh. Magheru” din Tg-Jiu, laureata si ea, in anul 2005, cu o distinctie ARP, isi pastreaza si in nr. 34/2006 aceiasi tinuta culturala solida si directia fireasca pe care a imprimat-o multumita directorului ei ing. Dumitru Bunoiu. Revista ramane la tipologia ei de “antologie pedagogica de texte de folos” care pune impreuna creatii ale autorilor importanti, “material regional si local”, incercari de “tinere condeie”, totul intr-o solidaritate de obiective cu sens colectiv care impresioneaza. Din acest numar remarcam, intre multe altele, articole si studii semnate de prof. C. A. Protopopescu, autor al monografiei “localiste” a orasului Strehaia (un alt laureat ARP) si de Ioan Nicolae Cenda, din Oravita. O mentiune speciala pentru eseurile de admirabila concentrare intelectuala, pe teme contemporane, semnate de George Mirea, criticul literar atat de putin prezent astazi in “dezbaterea zilei”, un nume important, insa, a carui valoare se va vedea cu timpul.

“DOR DE DOR” revista editata cu eforturi mari dar cu tenacitate si eroism – la Dor-Marunt – de scriitorul Marin Toma adauga, in numarul 15/septembrie 2006, alte cateva remarcabile documente de creatie importanta, precum sunt grupajele de poeme semnate de Radu Carneci, Ion Gaghii si George Lixandru. Publicistica pe tema culturala, apartinand lui Nicolae Rotaru Miron Tic, Marin Toma ca si interviul cu istoricul literar Ion Rotaru (dintre acestia – multi fiind laureati ai premiilor ARP) completeaza un numar bogat, gandit cu echilibru si cu convingerea ca trebuie lasate “sa infloreasca o mie de flori”.

“HELIS” – La Slobozia s-a infiintat cu mai multi ani in urma prin efortul unui grup de intelectuali din partea locului avand ca initiator pe scriitorul Gheorghe Dobre, una din cele mai active si puternice organizatii culturale cu functiune regionala. “Helis” editeaza si o foarte interesanta revista lunara care, pe langa foarte interesante creatii literare, publica exceptionale documente, analize si sinteze de “istorie locala” dedicate unui teritoriu plin de relicve cum este “Helis”, locul stravechii capitale a regelui dac Dromihete. Revista ar merita o difuzare mai larga, aducand astfel si mesajul ei atasat traditiei, un mesaj exemplar.

“CARTEA LA CARE LUCREZ”

Initiem aici si o rubrica despre “carti in pregatire”, la care ne-am gandit datorita faptului ca astazi nu se cunoaste nimic despre “ce lucreaza scriitorii” si ce urmeaza sa publice ei. Santierul scriitoricesc este ignorat pe nedrept, ca o dovada a faptului ca “viata literara” este deficitara in sensul dialogului de idei. Ne puteti scrie, deci, despre proiectele si ideile de creatie sau despre cartile care abia stepata sa vada lumina tiparului.

THEODOR DAMIAN: Am in pregatire un volum de versuri (al noulea) la care inca nu am un titlu definitiv. Posibil “Asa cum ingerii curg” sau “Isihia, Isihia”. Contine un lung poem scris asta vara cat am stat la Muenchen pentru o operatie dificila.

DUMITRU MANOLACHE: Dosarul “Tablitele de plumb de la Sinaia” constituie un subiect captivant. Abordandu-l intr-o ampla ancheta, publicata in cotidianul “Gardianul”, am avut prilejul sa constat ca povestea lor este sumar cunoscuta. De aceea, mi-am propus sa fac investigatii pentru a afla tulburatoarea lor poveste. Treptat, am avut surpriza sa descopar ca subiectul este ocultat de mai bine de un secol. De aceea, interesul meu a crescut. E drept, domnul Romalo a deschis drumul acestei cercetari. Dar, impreuna cu Aurora Petan, singurul specialist care a abordat subiectul cu profesionalim, sper sa aducem informatii inedite despre acest misterios ansamblu.

ION BELDEANU: Lucrez in aceasta perioada la BUCOVINA CARE NE DOARE, o suita de insemnari vizand situatia romanilor din Nordul Bucovinei, care se va constitui in cea de a treia si ultima parte a trilogiei cu titlul mentionat. De retinut ca acest al treilea volum (al suitei amintite) a fost abandonat in toamna anului 2002, cand oficialitatile Ucrainei au hotarat sa-mi ridice dreptul de a-i mai trece hotarele declarandu-ma persoana indezirabila (non grata) pentru o perioada de cinci ani. Recent am reluat suita de texte scrise pana la interdictia mentionata, decis sa finalizez acest ultim volum care va incerca sa explice celor interesati, si in primul rand cititorilor, atitudinea oficialitatilor ucrainene atunci cand considera ca cele ce se scriu despre ele nu trebuie sa devina informatii publice. Partea din textele in cauza includ, intre altele, documentarul “Indezirabil pentru Ucraina”, aparut in martie 2004 in revista “Viata Romaneasca”, precum si o suita de insemnari gazduite de ziarul (romanesc) “Arcasul” din Cernauti. Cartea, ce urmeaza a fi incheiata in aceasta primavara, sper sa apara (dupa discutia avuta cu dl. Cezar Ivanescu, directorul institutiei) la Editura Junimea din Iasi, acolo unde au vazut lumina tiparului si celelalte doua volume (anterioare).

ELENA BACIU-CALUGARU: As vrea sa anunt ca lucrez la o noua carte “Focul”. Ca si in celelalte romane “Din nou Cain”, “Aripa franta” dar si cartea speciala, numita de preotul profesor Theodor Damian din NewYork “o biserica a romanilor”, “Am fost in tara cu fagi-Bucovina” sunt preocupata de neamul meu in mijlocul altor neamuri in diferite timpuri istorice… bineinteles nu lipseste dragostea prietenia si devotamentul oamenilor pentru cunoastere si frumos. Asa cum spune Shakespeare in “Hamlet”, parafrazez, “nimic nu a creat Dumnezeu ceva mai frumos ca omul”.

______________________________________________________________________________________

Colaborarea la revista on-line”LUCEAFARUL” este deschisa oricarui scriitor roman,indiferent de locul unde se afla,de genul practicat si de „palmaresul”profesional. Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail

luceafarul.romanesc@gmail.com

Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti, cu caractere „Arial”, la marimea de 12 pixeli.Pot fi insotite de fotografia personala,imagine clara,in jpg.. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor colegiului editorial sau redactional si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit.

Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania,orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie,despre lansari de carti noi sau despre „manifestari si festivaluri”literare si culturale vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita.

Proiectele editoriale ale diferitelor edituri, indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza,vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta.Organizatiile,asociatiile sau grupurile scriitoricesti sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.

 

Anunțuri

Decembrie 14, 2006 Posted by | beletristica | Comentarii închise la serie noua,nr.1/Decembrie 2006