LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Gelu Voican Voiculescu :”Despre ezoterism ” (I-II)

SERIAL

CE ESTE EZOTERISMUL?” de GELU VOICAN VOICULESCU

Puţini cunosc că Gelu Voican Voiculescu este şi un scriitor cu preocupări în ce priveşte straturile enigmatice ale lumii şi dedicat unor analize eseistice de natură ezoterică. El este şi autorul unei cărţi despre Rene Guennon, apărută la începutul acestui deceniu, care a revelat o prezenţă culturală neobişnuită. Aflat în descendenţa unor Vasile Lovinescu sau Mihai Avramescu, eseistul merită urmărit citit cu interes. Publicăm acum, în câteva episoade, o încercare a autorului destinată explicării mecanismelor şi metodelor ezoterice.

I. În căutarea unei definiţii

Deoarece la întrebarea: ce este esoterismul? – un esoterist ar răspunde nerăspunzând (eventual cu degetul arătător întins spre depărtări…), mă încumet să încerc a o face eu, fără a avea pretenţia de a fi un esoterist sau vreun iniţiat…

Întrebarea e actuală, pentru că termenul de esoterism a căpătat o circulaţie din ce în ce mai mare, întrecută doar de nedumerirea şi de confuzia pe care le stârneşte.

Aşa cum presimţim câteodată o coincidenţă semnificativă într-o banală întâlnire fortuită, la fel bănuim în cuvîntul esoterism un tâlc deosebit, dar, atunci când vrem să-l explicităm, ne poticnim ca de un prag nevăzut.

Fiecare din noi are câte o accepţie proprie – mai mult sau mai puţin vagă – a sensului acestui termen, ce apare tot mai frecvent în limbajul uzual, ba ca adjectiv – esoteric, ba ca substantiv – esoterism.

Toate aceste felurite aproximaţii au în comun, o impresie tainică, oarecum fluă şi tenebroasă, în acelaşi timp.

Pentru cei mai informaţi asupra etimologiei sale (esoteros, în greaca antică însemna literal, mai lăuntric, mai interior), chiar şi sensul său figurat de inteligibilitate intrinsecă, de sens interior, n-ajută prea mult pentru înţelegerea conceptului ca atare. Cum să discernem între o comparaţie superficială şi o analogie profundă?

Cineva ar putea să ne întoarcă întrebarea, punându-ne faţă în faţă cu propria noastră interogaţie, ceea ce ar reprezenta deja un mic pas înainte, însemnând că sensul circulă înlăuntrul curiozităţii…

Trăim într-o vreme în care luminile se înfruntă cu întunecimile. Dar lumina orbeşte, iar bezna face ca toate să se confunde; rezultatul: – nu se vede nimic…

*

Dacă nu putem desluşi nici licăririle, nici umbrele, putem să ne încordăm auzul. Tăcerea naturii ar fi prima noastră experienţă a „realităţii”, de n-ar fi concomitentă cu aceea a barbariei oamenilor, care preferă această experienţă într’o lume ambiguă.

Întrega sforţare a lumii contemporane este o necontenită confruntare om contra om.

Lucrurile tac în obscuritate, iar oamenii se hărţuiesc neîncetat, dar, mai ales, inexplicabil. Lumea naturală vibrează, dând semne de neînţeles, în timp ce în lumea omenească, neobosind, călăii trudesc…

Periodic, ei se schimbă cu victimele, într-un infernal ciclu al răzbunării.

Neliniştea noastră întrebătoare e precum culoarea poamei pârguite, care nu arată trupului nostru hămesit, dacă e otrăvitoare…

Natura tace, spiritul tace, fiind numai ascultare. Omul caută – în tăcerea ce ar putea cuprinde o vorbă uitată – o experienţă ambiguă, tragică şi exaltantă totodată. Revoltat în faţa cumplitelor realităţi, confruntat cu mizeriile pe care le secretă societăţile îngreţoşate de consum, omul de azi presimte din murmurul lucrurilor o primordială nostalgie a unei analogii profunde. Ea diferă de amăgirile, de nălucirile şi de şarlataniile care închipuiesc, ca pe o laşă compensaţie, utopii despre societăţi ideale, despre paradisuri intangibile, despre un Absolut insesizabil…

Este cuprins de bănuiala că – odată cu mostruozităţile organizării, care, generalizând violenţa, au culminat prin totalitarism – barbaria umană modernă ar ascunde vreun limbaj secret despre cauze prime, necunoscute prin definiţie.

Alături de brutele inteligente din care se aleg tiranii, torţionarii şi violatorii, trebuie să coexiste tainic, purii, blajinii, îndrumătorii înţelepţi – oameni inteligenţi într-alt fel – total împliniţi, care veghează neîncetat, păzind o străveche Predanie nepieritoare.

Întrezărind ceea ce văzut altfel, l-ar putea orbi, omul contemporan ajunge s-atingă punctul extrem. Şi atunci, banala întrebare pomenită în titlu – ce este esoterismul? – induce o alta fundamentală: există o taină a lumii?

Oare cine nu s-a întrebat dacă ea există sau nu? Iar dacă da, cine sunt păstrătorii? Cum o putem împărtăşi? Cum ajungem la ea?

A ne întreba asupra tainei echivalează cu a ne întreba asupra noastră înşine.

Dar inteligenţa nu poate merge dincolo; se întoarce, revenind asupra ei înşişi, repliindu-se asupra propriilor limite. Ea poate însă, să-şi fixeze un temei, să-şi stabilească o temelie.

Omul care-şi pune întrebarea despre taina lumii, atinge umanitatea însăşi, dar o şi părăseşte repede: fie că renunţă la ea, tinzând în jos; fie că o depăşeşte, năzuind în sus. Statutul de om este însă, între sus şi jos, dar niciodată în sus sau în jos…

Esoterismul asta înseamnă: a merge până la capătul gândirii pentru a se găsi pe sine în centrul ei, iar apoi, din nou, a se avânta din acesta spre margini. De fapt, acest centru conţine tot ansamblul. (Dincoace şi dincolo, cis şi trans ajung să coincidă…)

Esoterismul residă până la urmă tocmai în întrebarea, dacă fiinţele au – fiecare şi toate laolaltă – vreun sens.

Taina nu e inaccesibilă, e în viaţă; ea trebuie străpunsă, ajungându-se finalmente ca să se şi vadă sensul acela. Este punctul de inflexiune în care se opreşte gândirea şi de unde începe meditaţia.

Esoterismul înseamnă tocmai atingerea în această viaţă, a unui alt tărîm, înseamnă a simţi în mijlocul său extremitatea, a accede aici şi acum, la realitatea primă şi deopotrivă, ultimă.

Începutul şi sfârşitul

Sunt a filei două feţe,

Vede’n capăt începutul

Cine ştie să le’nveţe.

(Mihai Eminescu, Glossă)

Fiind vorba de o tentativă şi nu de o tentaţie, este momentul să dăm un răspuns deocamdată provizoriu, la întrebarea noastră iniţială, precizând că într’o accepţie sumară, esoterismul se referă sub aspect teoretic, la o doctrină metafizică, care, secretă fiind, presupune organizaţii iniţiatice, utilizând drept limbaj simbolurile, puse în mişcare în cadrul unor rituri, iar sub aspect practic, – o serie de tehnici spirituale, rezervate unei comunităţi restrânse.

Fără a avea ambiţia de a degaja ideea generală şi abstractă de esoterism, putem să-l definim şi mai pe scurt, drept o învăţătură rezervată, în cadrul unui grup sau al unei şcoli, unor discipoli selcţionaţi după anumite criterii.

Nu putem încheia fără a preciza şi termenul de exoterism – un ansamblu de învăţături care se adresează înţelegerii tuturor, având un caracter public. Accesibilitatea se datorează şi unei prelucrări particulare, care atinge uneori perfecţiunea artistică.

În general, fiecare formă tradiţională, desprinsă din Tradiţia primordială, încă din epoca arhaică, are în componenţa sa un exoterism specific, care la rândul său, conţine un nucleu interior format din esoterismul corespunzător.

De aceea, este corect să se atribuie esoterismului câte un adjectiv particularizant (de pildă, esoterism iudaic, creştin sau islamic etc.) şi este impropriu a utiliza formule cu adjectivul esoteric (de pildă, iudaism esoteric, creştinism esoteric sau islamism esoteric etc.).

Deşi exoterismul are o sferă mai largă decât religia, în mod obişnuit, în uzul curent, se contrapune exoterismul religios, doctrinei esoterice, nu în sensul unui antagonism, ci, mai degrabă, al celui unui complementarism.

Esoterismul, detaşându-se de cultură, se exprimă printr’un limbaj propriu. Pe de altă parte, esoterismul presupune exoterismul, ca un pandant necesar. Relaţia nu e strict reciprocă, uneori, întâmplându-se ca exoterismul să nege esoterismul, în numele unei „sănătoase” raţionalităţi.

Afirmat ca un complement al esoterismului şi negat ca un contrariu al său, este interesant de văzut şi cum exoterismul redă esoterismul…

II. Între excesul de pedanterie filologică şi abuzul de erudiţie etimologică…

Introducând în discuţie şi noţiunea de exoterism, trebuie să deschidem o plicticoasă paranteză terminologică.

Totul a pornit de la două adjective din vocabularul filosofic al Greciei antice, exotericos (la Aristotel, sec. I a. H.) şi esotericos (la Andronicos din Rhodos, sec. I p. H.), referitoare la aspectele exterioare şi interioare ale învăţământului.

Aprofundând analiza lexicală critică, vom aminti că Aulus Gellius (sec. II p. H.) spune în Noctes Atticae (Nopţile atice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965), referindu-se la Aristotel, spunea că acesta preda două feluri de ştiinţe: exoterice (retorica, arta argumentării, ştiinţele politice) şi acroatice (dialectica, fizica, filosofia).

La Aristotel însuşi, găsim în scrierile sale expresia exoterikoi logoi = vorbiri exoterice, cu sensul de prelegeri publice, argumentări curente, lucrări de polularizare, şi expresia akroatikoi logoi = vorbiri acroatice, pentru elevi mai exersaţi, mai specializaţi ca pregătire.

Ammonios Saccas (sec. III p. H.) spunea în Prolegomene la cele zece categorii (Ed. Academiei, Bucureşti, 1968), că termenii aristotelici respectivi se refereau la calitatea celor cărora le erau adresate scrierile: textele exoterice au fost scrise pentru cei ce înţelegeau superficial lucrurile, iar cele acroatice au fost redactate pentru cei plini de râvnă şi cu adevăraţi îndreptăţiţi la filosofare, ele tratând numai anumite probleme şi adresându-se numai anumitor persoane.

Într-o carte foarte îndrăzneaţă pentru epoca apariţiei, Philosophia mirabilis (Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1974), Anton Dumitriu a adâncit analiza lexicală, introducând în discuţie, pe lângă acroatic, şi termenul acroamatic: acroates = auditor, cel care aude, auzitor, ascultător, acroama = ceea ce este auzit, de la verbul acroamai = a auzi, ambii termeni acoperind sensurile de auditor, de ascultător [de cineva], dar şi de cunoscător.

Filosofia acroatică sau acroamatică era expusă oral uni anumit auditor, nefiind destinată publicării, era adresată acelor ascultători, care prin receptivitate erau pregătiţi să primească învăţătura magistrului, căruia îi recunoşteau autoritatea intelectuală, era împărtăşită unor cunoscători, care urcaseră unele trepte ale cunoaşterii ştiinţifice, fiind apţi pentru o înţelegere filosofică superioară.

Aulus Gellius reproduce în Nopţile atice, un schimb de scrisori întrte Aristotel şi elevul său, Alexandru cel Mare (chiar dacă nu sunt strict autentice, ele valorifică totuşi o anumită tradiţie), în care magistrul îi spune împărătescului său discipol că, deşi textele acroatice au fost publicate, ele rămân ca şi nepublicate, fiindcă ele sunt inteligibile numai celor care au urmat lecţiile mele. Este vorba deci, de o învăţătură primită direct prin auz, într-o stare de ascultare, numai de cei care se află deja pe o anumită treaptă de cunoaştere.

Doctrinele ezoterice nu presupun un cod sau un cifru, ci doar cunoaşterea puterii de semnificaţie a numelor (ton onomaton dynamis), adică, a cuvintelor. Aceasta implică o capacitate intelectuală se pătrundere a energiilor semnificative ale verbului, performanţă proprie numai celor pregătiţi în mod special. Textele trebuiau înţelese în puterea cuvintelor, nu citite şi explicate din afară.

Aşa cum am arătat, termenul esoterikoi logoi e întâlnit la Andronicos din Rhodos (sec. I p. H.), ca sinonim cu akroatikoi logoi, folosit de Aristotel.

O dată cu neopitagorismul, se modifică profund conţinutul celor două adjective – exoteric şi ezoteric (exo = afară; eso = înăuntru) –, afirmându-se permanenţa unei doctrine sacre, transmisă în secret din timpuri imemoriale.

În secolele II-IV p. H., în urma formidabilului sincretism helenistic, la care s-au adăugat şi elemente de mistică iudaică, în Alexandria au înflorit şi au coexistat hermetismul, neoplatonismul, gnoza şi şcolile creştine influenţate de gnoză. Bineînţeles că din Antichitate, ezoterismul a continuat, fără s-aştepte ca să reintre cuvîntul în circulaţie: adjectivul ezoteric se regăseşte tocmai în 1742, într-o carte a unui autor masonic, La Tierce, apărută la Frankfurt pe Mayn. Abia în 1828, cuvântul ezoterism a intrat în patrimoniul lingvistic, derivând din adjectivul ezoteric, prin adăugarea sufixului-ism.

Lumea savantă de la Renaştere încoace, a acceptat unanim originea helenă a cuvântului. În mod curent, se făcea mereu referinţă la transmiterea unei ştiinţe străvechi, a unei tradiţii (cuvânt ce poartă în etimologia sa ideea de transmisie).

Curând însă, a apărut confuzia ezoterismului cu occultismul (din latină, occultus = ascuns), termen intrat în dicţionare în 1842.

Doctrine ezoterice sau ştiinţe occulte nu desemnează totuşi acelaşi lucru: ezoterismul are o autentică dimensiune spirituală, în timp ce occultismul se referă la o serie de practici îndoielnice, în căutarea unor „puteri”, în descendenţa vechii magii.

În anii ‘20 ai secolului al XX-lea, scrierile lui René Guénon clarifică decisiv distincţia între ezoterism şi occultism, acesta din urmă definit drept una din devierile hibride moderniste din cadrul neospiritualismului contemporan.

Cu toate astea, în 1950, un autor (deşi competent), Robert Amadou amestecă din nou noţiunile spunând că ezoterismul sau occultismul occidental, sunt un curent ramificat el însuşi din occultismul universal, iar în 1963, din Dicţionarul uzual Quillet-Flammarion, aflăm că occultismul este o doctrină ezoterică (…). Totuşi, René Guénon, prin demersul său exemplar, care a oferit un model de referinţă şi de influenţă persistentă, marcând generaţia unui Mircea Eliade sau a unui Henry Corbin, a confirmat că ştiinţa, rigoarea şi metoda nu sunt apanajul exclusiv al exegezei profane.

Encyclopaedia Universalis, începând din 1968, reia diferenţierea guénoniană.
Astăzi, ezoterismul se înscrie în termenii definiţiei pe care am dat-o la început, iar occultismul a rămas definitiv ataşat unui practicism dubios .

Anunțuri