~Anca Scarlat: „Farmecul fabulosului Eminescian“

Basmele lui Mihai Eminescu , au stilul subtil al scrierilor lui halucinante şi pline de idei. Poetul culege basme ca „Frumoasa lumii”, „Finul lui Dumnezeu”, „Borta vântului”, cu gândul probabil de a le versifica, aşa cum a făcut cu primul dintre acestea.

Publicat încă din anii studenţiei lui Mihai Eminescu, în revista „Convorbiri literare”(1870), basmul „Făt-Frumos din lacrimă” reuneşte caracteristicile prototipului folcloric prin originalitatea imprimată de către autor, având din loc în loc ceva gotic (castele cu arcuri înalte , viziuni lunare), deşi miezul este profund românesc. Ceea ce este original în basme , afirma încă din 1880 Eminescu , „e modul de a le spune , e acel grai românesc în care se îmbracă ele , sunt modificaţiunile locale, potrivite cu spiritul şi cu datinile noastre.” De aceea , desigur , şi în ciuda aparenţelor , Hasdeu punea printre exponenţii basmului popular , alături de Ispirescu , şi pe Creangă , de aceea un cercetător ca Jean Boutière putea să recunoască în protagonistii , oricât de fabuloşi ai basmelor lui Creangă , ţărani de la noi, cu deprinderile şi cu graiul autohton . Acest „mod de a spune”, despre care vorbea Eminescu , poate fi unul sau altul autentic popular , când expresia e stenografiată, mai corect magnetofonizată – şi Eminescu a fost un astfel de culegător – sau unul întru totul derivate , ori de câte ori povestitorul este un scriitor cu personalitate dominantă, un poet , un adevărat artist.

George Călinescu numea basmul „o oglindire …a vieţii în moduri fabuloase„. Acesta este o specie a epicii populare şi culte , în proză , de întindere medie , cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice. La acţiune participă personaje imaginare , înzestrate cu puteri supranaturale , ce reprezintă binele şi răul, pentru ca în final, acesta din urmă, să fie învins. Personajele au valori simbolice , iar realitatea este transfigurată în fabulos. În basmul cult , autorul îmbogăţeşte schema celui popular , în conformitate cu propria viziune artistică.

Tema basmului abordat este iniţierea unui tânăr şi rolul acesteia în lupta dintre bine şi rău. Opera păstrează în esenţă basmul popular , având originea în creaţia folclorică, iar fantasticul are influenţe germanice.

„Făt-frumos din lacrimă” debutează cu motivul împăratului fără succesor , întâlnit şi în alte creaţii, ( „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”) – o situaţie iniţială repetabilă , fixată într-un timp îndepărtat şi neprecizat. Astfel , în vremea veche trăia în suferinţă un cuplu împărătesc, din cauză că destinul se împotrivea să le ofere un moştenitor . Într-una din zile, pe când împărăteasa îndurerată se ruga la icoana Maicii Domnului , Sfânta Fecioară lăcrimă, iar lacrima ei este înghiţită de împărăteasă ,care, după nouă luni va naşte un prinţ pe nume , Făt – Frumos din lacrimă (motivul naşterii miraculoase). Asemenea tuturor eroilor din basme, şi Făt-Frumos creşte într-o lună cât alţii într-un an. Motivul călătoriei iniţiatice apare din nou şi în această operă, respectând schema narativă a basmului popular : ajuns la vremea bărbăţiei , pleacă în lume .

Echilibrul iniţial este tulburat de vrajba dintre tatăl lui Făt-frumos şi un împărat vecin, conflict care dura de peste cincizeci de ani. Acesta reprezintă motivul pentru care eroul se desparte de casă şi de familie – pentru a se lupta cu urmaşul împăratului vrăjmaş. Lucrurile nu decurg însă aşa cum gândea iniţial Făt-Frumos , el fiind întâmpinat cu ospitalitate şi veselie şi ,astfel , cei doi fii împărăteşti devin fraţi de cruce. În virtutea acestui legământ , Făt-Frumos îşi scapă fratele de cruce de Mama – pădurilor , care cerea jertfă de copii şi pe care acesta o învinge cu ajutorul fiicei acesteia, Ileana.

Eternul conflict dintre bine şi rău este păstrat şi de Eminescu, cu victoria acestuia din urmă. Şirul încercărilor la care este supus eroul nu se încheie aici. Rugat fiind de fiul împărătului vecin să i-o aducă pe fiica Genarului, Făt –Frumos îşi părăseşte iubita, pe Ileana şi va fi supus şi la alte probe. După ce este ajuns de mai multe ori de către Genar , în timp ce fugea cu fata acestuia ,eroul este prefăcut în râu ,fiind salvat de Dumnezeu şi de Sfântul Petre . Apoi se tocmeşte slugă la o babă , căreia îi va paşte iepele şi scapă de moartea făgăduită cu ajutorul împăratului ţânţarilor, al împăratului racilor (motivul animalelor năzdrăvane), dar şi de fata babei . La finalul timpului promis primeşte un cal (evident tot pe cel mai slăbănog ,dar în care baba pusese şapte inimi), din cei şapte , drept răsplată a muncii sale. Cu ajutorul acestuia va reuşi s-o răpească pe fiica Genarului şi s-o ducă fratelui său de cruce. . Urmărirea lui de către babă e o capodoperă de analiză a spaimei din vis.

Ajuns la împăratul vecin, Făt- Frumos o găseşte pe Ileana ,logodnica sa, care orbise din pricina lacrimilor vărsate pentru el. Fata se însănătoşeşte ,după care cei doi se căsătoresc.

Eminescu păstrează formula introductivă : „În vremea veche , pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului…„, asemănată clişeului „A fost odată”, lipsindu-i însă proiecţia în fabulos a basmului popular: „pe când se potcoveau purecii…”. Totodată autorul îi conferă o nuanţă filozofică ,oamenii fiind priviţi ca potenţial (posibilitate) – Aristotel. Mihai Eminescu are concepţia sa despre instituţiile automatice şi, în unele basme ne înfăţişează (într-o altă manieră decât Ion Creangă, care respectă tradiţia decorului aulic), sub orice haină , suflete de ţărani. Făt-Frumos poartă haine de păstor, cămeşă de borangic , brâu verde şi două fluiere, unul de doine şi altul de hore. Tablourile sunt de muzeu etnografic , evocarea unei astfel de lumi arhaice, în stihuri lipsite de orice manierism , presupune o sensibilitate aparte şi un studiu al folclorului excepţional.

Fantasticul ajunge la dimensiuni profunde ,fiind deosebit de acela al adevăratelor poveşti , dovadă scena cu strigoii , care ies din morminte „cu capete seci de oase , înveliţi cu lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint”, prin care se întrevăd ciolanele goale.

Sunt în „Făt-Frumos din lacrimă” pasaje descriptive , cadenţe stilistice şi infiltraţii cărturăreşti ce prefigurează arta tânărului prozator , care nu peste mult va scrie prestigioasele pagini ale nuvelei „Sărmanul Dionis”. Astfel portretul fiecărui personaj este conturat cu un limbaj tipic eminescian: împăratul era „întunecat şi gânditor ca miazănoaptea„, împărăteasa are faţa albă „ca marmura vie„, iar „părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi , şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului.” Mama – pădurilor este o apariţie înfricoşătoare tipic romantică: „Ochii ei –două nopţi turburi, gura ei- un hău căscat , dinţii ei – şiruri de pietre de mori„. Chipul Ilenei întruneşte toate trăsăturile fiinţei diafane din lirica de mai târziu: ” Haina ei albă părea un nor de raze şi umbre , iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca de ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lână ca argintul…”.

Motivele eminesciene – luna , lacul ,noaptea , paleta largă de culori ce îmbracă universul într-o vrajă aparte sunt întâlnite în pasajele descriptive : „Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri”. Un lac albastru e în „Călin –Nebunul ” , altul în „Miron şi frumoasa fără corp” , câte unul în „Făt-Frumos din lacrimă” şi în „Sărmanul Dionis”. Sunt reprezentări oarecum fireşţi din natură în care intră o anume predilecţie pentru apă : „O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lângă poartă.” Intensitatea splendidă a culorii deosebeşte basmul eminescian de cel popular, întrucât nu există doar o intensificare a ornamentelor fabuloase , ci şi o atitudine descriptivă , atentă la nuanţele expresiei . Şi totuşi poetul nu se abate de la direcţia populară , pe care însă o îmbogăţeşte, o dezvoltă – descrierea sălii de la curtea palatului: „înaltă , susţinută de stâlpi şi de arcuri , toate de aur , iar în mijlocul ei stătea o mândră masă , acoperită cu alb , talgerele toate săpate din câte un singur mărgăritar mare.”

Uneori elemetul acustic se asociază viziunii ,semnificaţia spirituală a tabloului reieşind din simbolismul lui : „Cerul încărunţi de nouri , vântul începu a geme şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei . Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor , apele păreau că latră , numai tunetul adânc ca un prooroc al pierzării.” Verbele îşi au rolul lor în aceste descrieri, totul fiind prezentat în mişcare: norii trec pe cerul albastru, fulgerele rup poala norilor etc.

Totodată Mihai Eminescu foloseşte ca mijloc al interiorizării tablourilor şi descrierilor comparaţii care reliefează şi subliniază o trăsătură observată , printr-una spirituală , sporind gradul de sensibilitate a viziunilor sale. Eroul, împreună cu fata răpită ” fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi„. Alteori „luna palidă trecea printre nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci.”

Parcă nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la o aşa de mare plasticitate, ca în locul unde, la glasul lui Făt-Frumos „văile şi munţii se nimiceau auzindu-I cântecele , apele îşi ridicau valurile mai sus , ca să-l asculte , izvoarele –şi tulburau adâncul , ca să-şi azvârle afară undele lor , iar vulturii , ce stau amuţiţi pe crestele seci şi sure ale stâncelor înalte , învăţau de la el ţipătul cel de plâns al jalei.” În timp ce scade consistenţa materială a aspectelor văzute , sporeşte expresia stărilor de profunzime morală. Eminescu utilizează frecvent termenii : „adânc, adâncime ,intensiv” : „… împărăteasa atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său” sau „în piepturile păstorilor încolţea un dor adânc , mai întunecos , mai mare – dorul voiniciei.”

Personajele au şi în acest basm valori simbolice, fiind înzestrate cu puteri supranaturale. Trăsături specifice lui Orfeu , personaj mitologic a cărui apariţie mai poate fi surprinsă şi în alte creaţii eminesciene, se regăsesc şi la Făt – Frumos , erou care porneşte la drum doinind şi horind şi care impresioneaza, prin cântecul de fluier, întreaga natură: „văile şi muntii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adâncul”. „
Protagonistul acestui basm capătă un alt contur ,specific eminescian, deosebit de cel al eroului din basmele populare. Încă din debutul operei acesta este pus în relaţie cu sacrul – el se naşte dintr-o lacrimă a Maicii Domnului, pe vremea când Dumnezeu încă umbla pe pământ. El pleacă de-acasă doinind tocmai pentru a restabili ordinea firească a lumii. Bun la suflet şi drept , se împacă cu împăratul vecin, tocmai pentru a pune capăt vrajbei ce dura de atâta vreme. Se luptă cu Mama – pădurilor, dovedindu-se curajos şi înzestrat cu puteri fabuloase.

Încercările de a o răpi pe fata Genarului constituie a doua etapă a iniţierii sale . Fiind surprins de acesta ,eroul este aruncat „în norii cei negri şi plini de furtună ai cerului”; Făt-Frumos este „botezat” cosmic , purificându-se prin transformarea în cenuşă şi apoi în izvor. Momentul în care se spală pe faţă în apa izvorului ,reprezintă contopirea cu fiinţa divină şi revenirea la condiţia umană. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea – aceea de a-şi face fericit fratele de cruce- devine sluga babei. Împăratul ţânţarilor şi cel al racilor îi răsplătesc bunătatea în momentele cele mai grele. Întoarcerea la împăratul vecin ,cu fata Genarului sugerează încă o dată loialitatea şi respectul faţă de legământul făcut.

Basmul „Făt-Frumos din lacrimă” realizează o sumă întreagă de „aplicaţii ” ale fantasticului eminescian , iar în tipologia uman – filosofică a eroului se pot intui însuşiri ale lui Archaeus eminescian – puterea sa de a se mişca într-un timp atemporal şi într-un spaţiu nedimensional, de a deţine supremul cifru cu privire la legea eternei treceri de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă , de a-i fi străină orice formă de asumare a conştiinţei limitelor cunoaşterii , inclusiv aceea a liniei care desparte visul de realitate. Făt-Frumos ca si Sărmanul Dionis satisfac aceeaşi viziune eminesciană a visului de zbor , călătoriei iniatice prin secole şi univers. Motivul „domei” eminesciene – mândru palat într-o „insulă de smarand” din fundul unui lac , prefigurând imaginea unui univers cu aceeaşi structură, a cercurilor concentrice .

Doctrina kantiano-schopenhaureană îşi face astfel prezenţa , absorbită întru totul de spiritualitatea dramatic- optimistă a eposului fabulos autohton , ambele făcând din acest basm o grandioasă alegorie a existenţei umane în şi prin cosmos. Fantasticul ei de esenţă rezidă tocmai în învestirea miraculozităţii folclorice cu darul de a se exprima însuşi miracolul cosmic al existenţei şi ,astfel, de a crea o realitate epică sieşi suficientă ca proiecţie metafizică .

„Poetul Eminescu a pus în umbră pe prozator . Făt –Frumos din lacrimă , Sărmanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu au fost de cele mai multe ori citite cu interesul de a se vedea cum unele din motivele sau mijloacele lirismului eminescian se prepară sau se regăsesc în ele… Proza lui Eminescu merită însă a fi citită pentru ea însăşi . Câteva din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de-a povesti au căzut din condeiul poetului.”¹ (¹Tudor Vianu – „Arta prozatorilor români”,Editura Albatros, Bucureşti, 1977, pag. 92)

ANCA SCARLAT