~ Dumitru Bălăeţ: „Plângerea Îngerilor”

Plângerea Îngerilor

Pentru ce pleoape lăsate nu mai dezvăluiţi

calda voastră întunecime? La învrăjbit hotar

şezum şi plan sem, un râu mai rece despărţind

lumina de întunericul cel fără nume,

 

Şi noi vă chemăm să deschideţi portaluri de imn

şi nu mai vreţi când Orion săgetează

zăpezile amintirii, când ghirlande rătăcitoare

trimite cerul către Pământ şi pe urme

încremenite din alte vecernii călătoresc

către noi razele Soarelui tău de pe munţii

de-apururi.

 

Vulturul fulgerând a cădere spre tăcerea

genunilor, în tatuaj de raze rămâne el

uimirii privirilor drepte.

 

Undeva, în adâncul zărilor dinspre noi,

s-aude un istm cum plânge prin înserare

şi murmurul golfului ce nu mai cunoaşte

clipa care se scaldă în Infinit

 

Doar păsările migratoare călători-vor mereu

peste lume după conturul vechilor continente,

 în vreun tufiş al edenului, frunza

în care vei sta, va fi recunoscută

prin cântec,

 

Trează asemenea ora grădinii cu îngeri,

iar aici printre noi şi pe mările lumii,

mereu căutându-te melopeea slujbelor.

 

Maica Latona

Uneori te văd pe zăpezi siderale plutind

de la hyperboreii rămaşi într-o fără de margine

amintire. Rochia ta de hermine nemuritoare

le învăluie, albe, colinele, şi dealurile,

şi munţii de-a pururi.

 

Când vii de-acolo pe drumuri înalte şi rare,

cu zarea albastră pe umeri, marile coridoare

de ceaţă neîncetat se deschid înainte-ţi

şi te lasă să treci, grea de taine şi de lumini,

pe curbura Pământului,

 

Fiul tău, Soarele, s-a născut într-o insulă

sfântă, se zice, de pe nemărginitele-ţi drumuri,

vegheatu-l-a ochiul tău cel adânc,

dăruitu-l-a ei cu iubirea de oameni

şi raze mai multe pe cărările cele lungi

ale cerului,

 

Apele de-nceput din marea străbună

l-au îmbăiat în şuvoaiele lor cu descântec

să-şi poarte sirepii spre asfinţit

şi de-acolo lebede albe să-i tragă corăbiile

înapoi, de cealaltă parte a lumii,

când tu lui Apollon din nou şi din nou,

ochiul de mamă ocrotitor i-l aduci,

în zbuciumul tău ne-ncetat de pe nemărginitele-ţi

drumuri.

 

Jertfa Berbecilor

Şi am urmat atunci drumul ochilor ei

către adânc, drept o poruncă prin vreme,

Luminate de raze viscerele dădeau zvon

ne-nţeles unor repetate ecouri, Până departe,

Jocuri, şi întreceri, şi cântece, aruncări de suliţi

în stele, Trophonius încărcat de florile

bucuriei pentru toate acela, îşi îndemna învăţăceii:

– Ciopliţi trepte mereu pe care să urce oamenii

din toate neamurile!

 

Şl, Doamne, cum s-au năzărit deodată

berbecii aceia acolo, din turmele Soarelui;

aleşi din aleşi, cu lână de aur erau;

pe marmoreenele trepte, coarnele lor închipuiau

capiteluri mai spnte pentru albe coloane,

– Drept simbol şi hrană pentru cel care

vor să meargă-nalnte, spus-au atunci

Iul Trophonius aug urli, îmbrăcându-l în mantia

celui ce-aduce prinoase zeului,

– Făgăduită nouă, oare, această adiere

din alte lumi?!

Apoi luă stiletul jertflrii, tăie. Tumult

de furtună şi flaute în pieptul său alungându-se.

– Seminţele din sufetele celor plecaţi, spuse el

apoi trist, să pe hrană zburătoarelor,

carnea sape dată mulţimilor ce-aşteaptă,

Iar mie, Iubirea eumenldelor şi aceste

picături mari de sânge pe omătul gândirii.

DUMITRU BĂLĂEŢ