~Ioan Barbu: „Eminescu să-i judece pe netrebnici“

• Poetul Cezar Ivănescu, calomniat prin oribile şi dezgustătoare ştiri fără temei real

Trăim într-un timp de veritabil clan literar, de dezorientare şi de totală negare valorilor. Mă las, fără să vreau, invadat de un gând amar. Îmi amintesc de furibundele atacuri dezlănţuite împotriva Poetului Naţional, decretat de unii drept „reacţionar” sau „precursor al fascismului”. Campania de negare, de demolare a marilor noastre valori, în frunte cu Mihai Eminescu, suveranul acestora, nu-i nouă la noi; dar, în anii din urmă, ea a căpătat o virulenţă neobişnuită. Atacându-l pe Eminescu, s-a atacat, s-a culpabilizat, s-a negat – cu o violenţă ieşită din comun – tot ceea ce acest greu încercat pământ a avut mai sfânt, mai de preţ şi mai nobil. „Sfântului Eminescu” i s-au smuls, cu furie, aripile de arhanghel al neamului şi coroana de rege al poeziei, călcate în picioare de aceia care, slujind interese străine nouă, vor să inculce ideea că neamul românilor nu-i nici pe departe un neam ales, ci un neam al nevolniciei, bun să poarte nu cununa eroului – la care-i dă dreptul istoria sa şi strălucirile ei –, ci jugul sclavei. Neagra campanie nu s-a oprit la Luceafărul poeziei noastre, ci a cuprins, într-un penibil, dar extrem de tenace efort de demolare, toate vârfurile spiritualităţii şi geniului naţional, de la Mihail Sadoveanu,Tudor Arghezi, George Călinescu, la Nichita Stănescu, Marin Preda şi Marin Sorescu.

În ultima vreme,  epigoni ai zilelor noastre,  nişte netrebnici care încearcă să ne smulgă din faţa altarelor şi să ne zvârle în haos şi anarhie politică şi literară, sub pretextul denunţării unui inventat  „colaboraţionalism” cu securitatea, îl atacă pe Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai mari poeţi contemporani, după opinia mea şi a multora, cel mai mare. Autorul incomparabilului volum ROD (ed. Albatros, 1985, colecţia „Cele mai frumoase poezii”; anul trecut, la Iaşi, mi le-a dăruit traduse în engleză, cu autograf, eu trăind atunci una dintre cele mai fericite momente din viaţă)  este acum pus la index, sub pulpana calomniei, prin acuze fără cel mai mărunt temei.

L-am urmărit, cu mare admiraţie, mai serile trecute, pe postul de televiziune B1. O apariţie demnă şi o pledoarie, în apărare, marcată de un reflex al poeziei sale înalte. Din fiecare vorbă a sa ţâşneau flăcările adevărului imaculat, ca şi sentimentul impunător al învingătorului. Ca în poeziile sale, adevărate perle: într-o noapte am murire, / ! într-o noapte am murit, / fără teamă de orbire / pre Domnul l-am întâlnit, / fără teamă de orbire / pre Domnul l-am întâlnit! // sufletu-mi vârtej ca hăul / stătea gol în faţa lui, / spune-mi, Doamne, care-i Răul / tot Răul Pământului? / spune-mi, Doamne, care-i Răul, / tot Răul Pământului? // ! dacă tot murim cu totul, / înviem apoi de tot? / spune-mi, Doamne, care-i rodul / încarnării noastre-n Tot? spune-mi, Doamne, care-i rodul / încarnării noastre-n Tot? // nu suntem doar un nimica / mai uşor ca negura? / numai groază-ne şi frica / poartă Sfânta Vergura? / numai groază-ne şi frică / poarta Sfânta Vergura? // ! dacă ne-ai zidit, zidire / Doamne, Tu, cu mână ta ! // o iubire doar iubire / sufletul mi-l lumina, / o iubire doar iubire / sufletul mi-l lumina, // o lumina cu aroma / ca unul mirabil mac / pântece-matern-pleroma, / leacul neaflat în veac, pântece-matern-pleroma, / leacul neaflat în veac! (Doina – Melodie fără sfârşit, din vol. „Efebul de la Marathon, ed. Minerva, 2002)

Vom da la o parte, cu legitimă silă, aceste purulente excrescenţe parazitare ce vor să înflorească pe corpul operei de-o viaţă a poetului Cezar Ivănescu, ca să ne umplem de mândria că el, intrând de tânăr în jugul triumfalului car al valorilor româneşti, a fost şi este înţeles, admirat şi salutat de marea majoritate a românilor iubitori ai poeziei şi adevărului, atât de orgolioşi (pe drept orgolioşi!) cu valorile lor,  precum Eminescu,  Alecsandri, Goga, Ion Barbu, Blaga, Arghezi, Miron Paraschivescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Geo Dumitrescu, Marin Sorescu – şi toată pleiada de mari poeţi ai neamului până la Cezar Ivănescu, laureat, în 1999, cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, astăzi atacat mârlăneşte  de negustorii de cerneală.

Cretinismul  întrupat la noi, în anii din urmă, printr-un dezechilibru intelectual, îl lăsam judecăţii geniului nostru tutelar. Poetul Nepereche este singurul chemat să-i judece pe netrebnici…

IOAN BARBU

Scriitor („Curierul de Vâlcea”, nr. 5166/ 8 februarie 2008)