~Adrian Botez: „Eminescianismul lui Goga“

George Călinescu – care, deşi extrem de intuitiv, chiar vizionar, a făcut destule gafe critice… –  nu exagera cu nimic, de data aceasta, atunci când afirma, în Istoria literaturii române – de la origini până în prezent (1941) că : “În poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită, încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit, mai bine decât oricare, geniul poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă (…). Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu”(s.n.).

Ca şi Eminescu (mai târziu, şi Coşbuc!), Goga, prin poezia sa, este “portdrapelul” expresiei naţionale româneşti şi se identifică, organico-spiritual (ca-ntr-un fel de “manşon eteric”, care transcende individul-Poet şi-l întâlneşte, sintetic, cu colectivitatea-Neam) cu Neamul Metafizic Românesc – redând, astfel, Poetului, calitatea antică semi-divină de BARD/AED – după uimitoarea “reţetă” poetică a celui din Hordou: “Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi-amarul”…

Că este un poet al simplităţii geniale, orfice, dar şi profund vizionare, con-substanţial, fratern spiritual cu Doina eminesciană, stau mărturie poeme liturgico-psalmice, de tipul Noi, Oltul, La groapa lui Lae, De la noi, Profetul  – sau mirabila epopee ardelenesc-românească De demult…

De la Eminescu şi Goga, nimeni n-a mai scris, cu condeiul muiat în propriul lui sânge, direct pe inima românului… – inima fiecărui român devenind, prin miracol, Carte a Neamului (a reuşi să determini individul să transcendă, din egoismul său, până la entitatea sacră Neam, n-au izbutit, la noi, decât Doi Poeţi Sacri, ALEŞII LUI DUMNEZEU: Eminescu şi Goga…) – versuri de felul bocetului care trece, aiurind/doinind zeieşte, prin inima Inimii României – Ardealul: “La noi sunt codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă/La noi atâţia fluturi sunt/Şi-atâta jale-n casă” – aceste versuri pot deveni probă iniţiatică, pentru verificarea calităţii empatiei cuiva cu starea de a fi român…

Prin Goga, ROMÂNUL (ca şi la Eminescu, “român” având sensul/semnificaţia de “iniţiat în mari taine soteriologice terestre”!) a devenit “stegarul” Durerii Cosmice – durere cu propensiuni spre soteriologic: numai la Goga, lacrima creştină îşi redobândeşte (prin re-deşteptarea semnificaţiei stării de comuniune, de Neam-Cină de Taină!!! – altruismul creştin eliminând, ca semn suprem al ÎNVIERII!!! – egoismul păgân…) semantica implicată de Învierea Hristică, lacrima creştină devenind nu simbol al slăbiciunii/înfrângerii, ci prolog/”predoslovie” a Victoriei Mistice, al FORŢEI DE VICTORIE ÎN NUMELE LUI HRISTOS-DUMNEZEU (un Dumnezeu implicat în dinamica misticii COSMIC-TRICOLORE – galbenul Focului Vieţii+albastrul Închinării Rosturilor Vieţii către Cer + roşul Pătimirii Hristice Învietoare de Noi Rosturi, Celeste…= RE-ÎNVIEREA COSMICĂ!!!… – adică, Noul Manvantara, “scuturat” de toate “ponoasele vechiului”…):  “ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/Ursitei maştere şi rele,/Ci jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele(…)//Durerea lor înfricoşată/În inimă Tu mi-o coboară.//În suflet seamănă-mi furtună,/Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă/Pe strunele înfiorate;/Şi cum sub bolta lui aprinsă (s.n.), /În smalţ de fulgere albastre(s.n.),/Încheagă-şi glasul de aramă (s.n.)/Cântarea pătimirii noastre”. Numai “pătimirea întru orfic-hristic”, numai Cântecul Lacrimii/Lacrima  în Stare de Cântare Orfic-Soteriologică – poate aduce STAREA DE MÂNTUIRE.

Nu există, în toată poezia lumii terestre, o mai vastă deschidere cosmică spre Dumnezeiasca şi Mântuitoarea DURERE METANOICĂ/SOTERIOLOGICĂ, precum plecarea epopeică a ţăranului/jitar (“vechi căprar de cătănie”), RADU ROATĂ (“roata”-ouroboros fiind semnalul credinţei neînduplecate de nimic!, către Dumnezeu Re-Creatorul Lumii acesteia, pe care duhuri rele au spurcat-o …), “În sclipirea dimineţii, care rumeneşte satul,/ Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul”. Cine nu se simte cutremurat ACUM, la această plecare a lui Radu Roată, “la-mpăratul” (forţa spirituală cardinală a NĂDEJDII îl transfigurează pe bicisnicul împărat – terestru.. –  de la Viena, în Împăratul-Hristos – LUMINA LUMII!!!) – nu va mai avea prilej, în toată viaţa lui, să încerce sentimentul cutremurării, ca prefaţă a metanoiei…Tot aşa, nu va mai avea prilejul, cât trăieşte/vieţuieşte pe acest pământ, să simtă cosmica tragedie, care s-a produs, în Neamul Metafizic Românesc şi în Lumea Terestră, a dispariţiei/dizolvării acelei entităţi cu valenţe soteriologice, numită SAT, în care era posibilă mistica strângere la un loc, a “patru juzi din patru sate” (pe dimensionarea Cosmic-Simbolică a Crucii), cu “popa”-Hrist, care “moaie peană nouă-n călimară” …întru Nădejdea Noului (Logos-)Ierusalim, de după “cutremurarea” temeliilor acestei lumi, ajunse la Capătul de Jos al Axei ACESTEI Lumi-Creaţie…Această comuniune mistică, în noaptea Tainei Tansfigurării, prin Răbdare întru Durere – este echivalentul CELOR ŞAPTE/NOUĂ STÂLPI AI ÎNŢELEPCIUNII, datorită cărora se mai păstrează lumea/ciclul existenţial cosmic, dar şi datorită cărora va fi posibilă “sclipirea dimineţii” noului Ciclu-Manvantara, purificat prin păstrarea Nucleului-Logos Hristic: Credinţă-Nădejde-Iubire…

Orfismul Poetic, în misticul proces spiritual, numit de teologi Metanoia/Transfigurare,  va “întoarce pe dos” lumea, dintr-o CÂNTARE…va transforma Lacrima întru Cântec a Lui Dumnezeu – în Nou Destin al Neamului/Planetei Terra: “S-ar întuneca pământul,/C-ar veni, veni, ţigane,/Toate stelele s-asculte/Glasul strunei năzdrăvane.//Blând zâmbire-ar milostivul…/Iar din geana  lui de-argint/Lacrim-ar cădea-n adâncul/Norilor de mărgărint.//Ni s-ar stinge-atunci necazul/Ce de mult ne petrecea:/ Între stelele de pază/Am avea şi noi o stea”.

Iată, în viziunea lui Goga, cum ar fi posibilă adevărata “revoluţie” – REVOLUŢIA SPIRITUALĂ, în continuitatea GOLGOTEI (atenuată întru “mioriticul/orficul” specific românesc): “învârtejirea” stelelor/constelaţiilor (care, la Eminescu, se transforma în cataclism cosmic renovator de Manvantara: “Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”) – la Goga ia chipul TRANSFIGURĂRII COSMICE, PRIN LACRIMA “STÂRNITĂ” DE BENEFICA/DEMIURGICA LACRIMĂ A DUMNEZEULUI RE-ORFICIZAT…Sinea Cosmică (noiciană…) re-adusă în matca ei – MATCA MĂREŢIEI BUNĂTĂŢII/ECHILIBRULUI.DEMIURGIC. Iar cauza “cosmicei revoluţii paşnice”/transfigurării(aceasta nu înseamnă că Goga nu cunoaşte şi “viforul în care urlă/ Şi gem robiile de veacuri”…), într-o teandrie perfect ortodoxă, este “cântecul lui Lae” – Cântecul Metanoic al Poetului/Orfeu.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ