NR. 5/2010

Cezarina Adamescu: „Boemul trist care surâde. Mircea Micu şi ale sale întâmplări cu scriitori“

Mircea Micu declara în Cuvânt înainte la „Întâmplări cu scriitori”, despre sine: „Autorul acestor rânduri şi al celor ce vor urma declară celor interesaţi, cu mâna pe inimă, că nu este afiliat la nici o grupare literară (în cazul în care ele ar exista!), deci nu este nici barbist, nici fănuşist, nici predist, nici jebelenist, nu este decât un simplu muritor căruia îi place să repete: <eu sunt ce n-am fost niciodată şi-un sfert din ce era să fiu!>

Iubesc scriitorii, îmi place să ştiu că ei există, nu-mi place să cred că aş putea exista fără ei, nu-mi pasă dacă cutare m-a bârfit şi a zis că n-am talent. Nu-mi pasă nici dacă altul m-a lăudat şi a zis că am talent!

Vorba unui critic profilat pe literatură universală: <Micu ăsta scrie de toate şi scrie bine. De asta eu cred că nu are nici un pic de talent!>

Iată un argument de care va trebui să ţin seama în viitor…”

Dar se pare că noi uităm, de cele mai multe ori că şi scriitorii sunt  „simpli muritori”, vorba Simonei de Beauvoire: „Toţi oamenii sunt muritori” – truism devenit unul din cele mai celebre romane despre metempsihoză ale secolului XX. >>>>

Eugen Dorcescu: „Poezia Valentinei Becart sau despre «neantul identificării»“

Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:

drumul

zace împietrit în tăcere

aşteptând răbdător – pasul şovăielnic…

anotimpurile

nu-şi pierd nici ritmul

şi nici farmecul împlinirii…

doar eu

mă poticnesc din când în când

ne-înţelegând

de ce – urcuşul e atât de greu

şi nopţile atât de adânci –

nici o stâncă

nu şi-a ferit privirea

când trăsnetul a lovit-o… >>>>

Dan Brudaşcu: „Carenţe sau omisiuni interesate?“

Analiza minuţioasă a evoluţiei literaturii române în sec. al XIX-lea şi XX va scoate în evidenţă existenţa unor aşa-zise „pete gri”, ceea ce înseamnă că, din păcate, cei interesaţi sunt puşi în situaţia de a nu găsi informaţia completă, competentă şi credibilă nici măcar în ceea ce priveşte marile nume ale culturii şi literaturii române.

Până de curând, pe de o parte datorită interdicţiilor impuse de comisarii ideologici şi politici ai vechiului regim, de inspiraţie sovietică, dar şi datorită unor vehemente proteste venite de peste hotare, românii nu au avut posibilitatea şi dreptul de a se bucura de tipărirea integrală a operei eminesciene, dar nici de clarificările ce se impuneau cu privire la biografia poetului. În absenţa unor texte credibile, a fost posibilă apariţia şi răspândirea unor teze fanteziste sau deformante, nu numai legate de data reală a naşterii poetului nostru naţional, ci şi în legătură cu motivele reale ale morţii acestuia. În legătură cu acest ultim aspect, în ultima perioadă s-a ajuns ca şi o serie de pescuitori în ape tulburi, de recunoscută orientare politică şi politicianistă, aflaţi în vădită criză de idei pentru soluţionarea situaţiei mai mult decât dramatice în care au adus ţara, se simt îndreptăţiţi să se pronunţe în această materie şi să dea verdicte în legătură cu asasinarea poetului nostru naţional, deşi nu au nici un fel de pregătire sau chemare în această materie. >>>>

Mihai Ogrinji: Recenzie „Artur Silvestri. Vocaţia Căii Singuratice“, Cleopatra Lorinţiu

Revista “România Pitorească”, nr. 456, decembrie 2009, pg. 27
Vasta şi variata operă pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca şi frenezia cu care s-a implicat în întemeierea unor sumedenii de zidiri spirituale, trădează, în mod sigur, o fabuloasă ardere, cu sufletul la gură, de a rosti cât mai repede şi cât mai mult cu putinţă mesajul pe care îl avea de îndeplinit în trecerea lui printre noi. lată, s-a şi scurs un an de când Artur Silvestri a plecat în noaptea de Sf. Andrei, apostolul chemat să fie şi „pescar de oameni”, şi încă nu ne vine să credem că tragedia chiar s-a întâmplat. Avea doar 11 lustri, o vârstă a deplinei puteri de creaţie, iar Artur Silvestri dăduse, de mai multă vreme, spectaculoasa probă de „Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii”. Şi scrie mai departe Cleopatra Lorinţiu, pe coperta a IV-a a cărţii „Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice”: „…a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi a creşte în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale”.

„Vocaţia Căii Singuratice” nu-i numai „un semn modest de neuitare şi preţuire”, cum cu modestie ne previne autoarea. Şi încă n-ar fi puţin nici aşa. Este, fără îndoială, un incintant eseu despre opera lui Artur Silvestri, o „lectură” subiectivă şi, uneori, insolită, care se metamorfozează într-o literatură de sine stătătoare, vie şi provocatoare, cu un erou care îşi trăieşte cărţile cu fervoare, în chip enciclopedic, mistuitor. Cleopatra Lorinţiu scoate la lumină cu sensibilitate, delicateţe, cu gingăşie chiar, „bijuterii ascunse între ierburile memoriei” – formulare plină ea însăşi de virtuţile unui excelent vers – făcând din recitirea cărţilor lui Artur Silvestri o ceremonie gravă. >>>>

Melania Cuc: „Meritrocaţia, bun naţional pierdut şi …regăsit“

Maestrul Corneliu  Leu face parte din spiţa intelectualilor de viţă veche, care nu se adapatează unui sistem anume, pentru a-şi susţine opera şi mai ales, pentru a lăsa senzaţia că viaţa unui intelectual pur-sânge ar trebui să fie trăită în turnul de fildeş.

Ajuns la vârsta de aur a creatorului, deşi domnia sa susţine că … a atins după un calendar al biologicului, vârsta care se potriveşte cu luna Decembrie, – scriitorul  nu abandonează masa de scris, nici cetatea şi  este mai atent la detalii decât oricând.

În vreme ce majoritatea intelectualităţii române, care  a mai rămas pe meterezele Patriei,-bieţi străjeri ca de operetă, înclinîndu-se dincotro bate vântul politicii, maestrul Corneliu Leu îşi continuă lucrarea dinlăuntrul Cetăţii, din  Agoră. Promotor al culturii naţionale contemporane, unic în felul său, implicat în editarea revistelor, clasice si electornice, de tiraj dar mai ales, de esenţă naţionalistă de  un bun simţ impecabil,- fără să fluture lozinci şi fără să facă valuri cu vorbe fără acoperire, scriitorul îşi face meseria de credinţă: scrie ceea ce simte! >>>>

Forin Contrea: „Portret în gri minor“

Nu l-am văzut de mult pe Marc, să tot fie vreo patru luni de-atunci, nici n-are deosebită importanţă ziua şi locul exact când, destul că arăta cam tras şi gălbejit la faţă, ca unul măcinat de-un rău interior. E drept că respingea energic orice părere a cuiva că el ar fi cumva bolnav. De fapt, părea preocupat; citeam în ochii lui ceva sticlos ce nu-mi plăcea defel, dar n-am băgat de seamă lucrul ăsta decât mult mai târziu când, îmi veneau în minte împrejurări puţin bizare legate de prezenţa sa.

Ningea intens. Prin ceaţa cenuşie, profilul său, cam descărnat, se profila pe ziduri, ca umbra vreunui personaj fugar, care-ţi rămâne apoi mult timp în amintire. Mi se părea atât de adâncit în sine, că  n-am mai vrut să-i tulbur voiajul interior, intersectat probabil, de lungi meandre prin subconştient. Curând trecu după un colţ de stradă şi dispăru-n mulţimea care se grăbea mişcându-se febril. >>>>

Al. Florin Ţene: „Peripeţiile eului în metafizic şi paradoxurile acestuia“

Autoevaloarea concretă, lucidă şi pertinentă a omului este necesară   în umanizarea şi emanciparea acestuia. O măsură reală  a potenţelor şi resurselor fiecare fiinţă omenească le poate oferi atunci când cunoaşterea de sine duce spre perfecţionare şi desăvârşire.

În acest context, căutând căi de depăşire a însingurării omului, când acesta este tot mai singur în atât de mulţi concitadini, Jaspers a început o examinare a „situaţiei spirituale a epocii noastre”, iar Sartre, la o analiză a „raţiunii dialectice” a istoriei omenirii. Unii filosofi care au abordat labirintul suferinţei umane n-au izbutit să releve  uriaşele tarii cu care este înzestrat omul pentru a înfrânge suferinţa, le sunt foarte greu, să descopere drumul către autenticitate umană; de aici pornesc  şi speculaţiile existenţialismului, cu cele trei ramuri ale lui: ateu, pesimist demobilizant şi cel credincios (aici intrând mai toate religiile lumii care cred într-o forţă divină). >>>>

Cezarina Adamescu: „Un fel de poveşti fabuloase, un fel de poeme şotron – Melania Cuc, vânătoare de şoim, tablete şotron“

Noile întâmplări sau întâmpinări ale Melaniei Cuc surprind peste măsură prin prin modul de abordare a enunţului poetic, fiind, aşa cum îşi subtitrează autoarea volumul, tablete şotron, neîncradrabile într-un gen fix. Sunt prozo-poeme sau texte poematice, cât se poate de interesante, mici confesiuni în care autoarea surprinde câte un tablou miniatural  în mişcare, apt să te scoată, fie şi pentru câteva clipe din absurdul cotidian şi să-ţi ofere  mireasma atât de discretă de tuberoze a sufletului feminin. Gustate ca nişte delicatese, tabletele şotron sunt concise, uneori laconice, dar pline de miez dulce-amărui, aşa cum îi stă bine unui sâmbure. Situate la limita realului cu fabulosul, aceste bijuterii literare pot fi purtate foarte bine lângă inimă ori în buzunăraşul secret cu minunăţii. Parcurgând filele, intri în lumea fabuloasă a Melaniei Cuc, aşa cum Alice pătrunde fără veste în Ţara Minunilor şi nimeni nu se miră de nimic. >>>>

Adrian Botez: „Din cartea profeţilor“

GREVA PROFETULUI

nu mai vreau să profeţesc nimic

nu vezi – vine noaptea – şi-mi cade

nasul în strachina cu

somn

ce-mi tot zici de

războaiele tale? – de parcă n-ai vedea că

nu mai prididesc cu atâtea

hărţuieli  – buşituri personale – unele

monumentale

* * *

acuş e vară – şi-i aşa de frig

de parcă Miezul Lumii

a-ngheţat >>>>

Traianus: „Predoslovie la intrarea în pridvorul eternităţii Poetului Victor Teleucă“

Alocuţiune rostită la Simposionul Victor Teleucă din 18 iunie 2010,la Iaşi

“Fiecare om are Decebalul său”, a scris Victor Teleucă, cel căruia nu i-au ajuns 25 de zile pînă la revederea cu împăratul din Sarmizegetusa.

E vorba de opera muzicală  DECEBAL, pusă pe note de compozitorul Theodor Zgureanu după libretul scris de poetul Ocniţei.Poetul argumentează necesitatea scrierii unui asemenea text prin”nevoia demonstrării că noi nu suntem veniţi de undeva ,de pe alte meleaguri şi în suflet nu purtăm imensităţi de stepe, ci spiritul montan al devenirii noastre pe nişte scări făcute din oasele strămoşilor noştri”.

Prin această lucrare de proporţii, poetul  demonstreză cu lux de amănunte imposibila moarte a lui Decebal şi faptul inatacabil că, în urma  întîmplării nunţii daco-romane ,” s-a născut o baladă–poporul roman”.

Ce vers voievodal, demn de gîndul şi mîna unui oştean de frunte al armiei limbii strămoşeşti! >>>>

Ana Capotă: „Comedia lirică în viziunea lui Mihail Sebastian“

Prima piesă,  Jocul de-a vacanţa, este scrisă într-un timp relativ scurt între  20 martie  1936 şi  29 august 1936. S-a spus despre  opera lui Sebastian că temele migrează în creaţia sa din romane în creaţia dramatică . In Jurnal găsim notată prima referire la piesă în data de 20 martie 1936:” Voi  încerca să scriu piesa de teatru la care mă gândesc de  câtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (până în replică de precis), astă-seară, în  timpul spectacolului de la ,, Regina Maria”. Cu amintirile  mele de la vila Wagner, cu oarecari teme reluate din  Renee, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş.”¹ Tot în Jurnal găsim mai multe variante de titluri pe care Sebastian le-a propus pentru piesa sa până la titlul definitiv: ,,Mă gândesc la  felurite titluri (Vacanţă e prea  şters) , ,,O zi cu soare”, Jocul de-a vacanţa”, ,,Jocul de-a fericirea”.²

Ştefan Valeriu este personajul  confesiv din Femei care migrează în teatru şi care propune persoanelor , care se află la statiunea Weber , un joc: ,,Se cheamă jocul de-a vacanţa. şi se mai cheamă jocul de-a uitarea. şi s-ar  mai putea chema  jocul de-a fericirea.”³ >>>>

Melania Cuc: „Tablete şotron, din volumul în lucru «Vânătoare cu şoim»“

Prin ochii mei speriaţi curg valuri de mentă strivită-n mojare de cupru coclit. Otrava asta-i ca un seu ce-mi unge pupila, tot rană verde şi în care şoimul cloceşte unul dintre cei doi sâni infertili ai pământului.

Tu eşti vântul, eu… un fel de planetă copilărindu-se, o neadaptată  pe cerul de unde o altă cometă frumoasă mă plezneşte din bici peste faţă.

Din locul tău plin cu ace de siguranţă, îmi zâmbeşti cu indiferenţă de infantă îmbrăcată în palton de molton şi guler de hermină sălbatică.

-Va fi iarăşi viscol roşu la galerie şi în leagănul răstignit peste degetele organistului! Îţi descriu deznodământul cu greşeli de ortografie pe o faţă de apă brodată cu alge bătrâne.

Lângă  noi, oceanul galactic este plin cu trunchiuri din arbori-gingobilloba şi delfinii ce se sinucid înghiţind pahare după pahare pline cu aer.

Psst! Trece înapoi cămila prin urechile acului cu care cos note la partitura  destinului.. >>>>

Cristina Nemeş: „Poeta Zorica Laţcu Teodosia sau Sacrul încarcerat“

Despre poeta  Zorica Latcu cunoastem putine date,din două motive:datorită faptului că a fost considerată o poetă minoră sau o colaboratoare”incidentală” a revistei ”Gândirea”si,un al doilea motiv,trecerea la „index”a operei sale poetice. Dacă tinem cont de perioada în care aceasta a debutat, ne dăm seama că motivele au fost de ordin politic si ideologic.

Datorită  faptului că poeta Zorica Latcu debutează si publică în paginile revistei

”Gândirea”,ea este trecută,alături de alti colaboratori ai revistei,în diferitele studii care analizează revista si doctrina  acesteia.

Însă dacă cercetăm cu atentie aceste studii vom observa că paginile destinate poetei sunt foarte modeste,din motivele precizate anterior.De asemenea,lirica sa este analizată superficial, dintr-un simplu motiv:în acea perioadă,a regimului comunist,era total interzis a crede în existenta lui Dumnezeu si,mai mult,de a vorbi despre Dumnezeu.

Astfel,dacă  luăm monumentala operă a lui D.Micu¹vedem cât de modest este acest capitol,în primul rând si,rândurile dedicate poetei,în al doilea rând. >>>>

Eugen Cojocaru: „Un poem pentru boem“

UN POEM PENTRU BOEM

(cântec ghiurghiuliu pentru prezent şi viitor)

Fericiri impare

slute

Adie un adio

Caii

Au

Oglinzi retrovizoare

Femeile reavene

Aşteaptă

În şoaptă…

Utopii şi agonii

Hâtrii satiri

Nutrii şi nuri

Frumuseţea

Ideea

Atârnă-n ţurţuri >>>>

Adriana Vidroiu Stanca: „Amintiri şi vârste“

AMINTIRI ŞI VÂRSTE

Tăcerea foşneşte fin pregătită să ţipe
Între splendoare şi pustiu atârnă ora ideală
Plouă albastru peste lume… Umede clipe…
Şi-o noapte cu păsări mi se zbate în cerneală.
* * *
Păşesc cu grijă printre amintiri şi vârste,
Chipuri de ametist mă însoţesc pe drum
Înaintez descoperind poteci înguste
Şi semne noi, ascunse, printre copaci de fum.
* * *
Bing- bang! Bing- bang!… ora, se rupe fierbinte
Realitatea, în clepsidra răsturnată, ţipă sec
Şi-ntr-un târziu, mă regăsesc pictând aceleaşi cuvinte
Ce-n timpi de plumb solemn mă însoţesc. >>>>

Angela Furtuna: „Anul Paul Celan, un mare poet al modernităţii“

(I) DESPRE ACTUALITATEA LUI PAUL CELAN – REFLECŢII ASUPRA IDENTITĂŢII, POETICII ŞI  POEZIEI

Meridianul celanian şi nivelul său de realitate – Istorie şi implozie individuală pe un traseu de identitate europeană – A trăi şi a scrie într-o limba şi o cultura care îşi rejectează deopotrivă omul şi, respectiv,  autorul – Catharsis poetic ca extaz al sinuciderii logice – Oroare existenţială şi perfecţiune estetică – Pentamorfozele artei poetice desemnate prin Shoah şi exilul în nefiinţă – Autonegare şi poieză în viziune transdisciplinară – Paul Celan, între real şi subceresc – Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate.

MOTO:

You Were My Death

You were my death: you I could hold

when all fell away from me.

Tenebrae We have drunk, Lord.

The blood and the image that was in the blood, Lord.

Pray, Lord.

We are near. >>>>

George Petrovai: „Albert Camus şi ipostaza scriitorului exilat în existenţă“

Emil Cioran era de părere că Franţa are o cultura care  face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s-a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într-o asemenea manieră decisivă, încât  – pentru a nu-şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, chiar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în chip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism…

În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi durabile şi eficiente: Că iubirea-i taină sfântă/ ce dezleagă şi-ndulceşte,/ ştim cu toţii şi ne-ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu-i trestie fragilă,/ zis-a Pascal gânditorul -/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu-azur îşi stinge dorul. >>>>

Daniel Mureşan: „Obiceiurile lui Dionisos“

Dionisos,

ajută-mă să  număr butoaiele cu vin,

unele sunt de la începuturile Geei,

ce-mi plac teascurile zdrobitoare,

axe din crom, toate a câte trei,

măreţ destin, mulţumită gura,

dar ce faci cu cizmele vechi,

cioturi, potcoave de cai prăpădiţi,

uite şi piua,

argintăria, hainele sparte

în genunchi şi-n coate,

ce-i trebuie unui rege pivnicer

strânsura? –

aşa au şi ceilalţi zei,

făurarul cel mare

de departe

ne întrece, e bunul obicei,

ne întâlnim zilnic cu Hefaistos fierarul,

nu ştim ce hotărâri vin, >>>>

Ana Capotă: „Dramaturgia interbelică“

Interbelicul a fost un loc al tuturor posibilităţilor, in care ne-ar plăcea să ne întoarcem, de dragul libertăţii : libertatea de a accepta  convenţiile burgheze sau de a le nega şi sfida,  libertatea de a avea o credinţă sau de a o batjocori, libertatea de a rămâne în ţară sau de a pleca din ea. Interbelicii sunt o generaţie activă, puternică, deşteaptă, capabilă să dea tot ce poate. În acest context, dramaturgia caută să devină o prezenţă efectivă in viaţa spirituală, explorând un univers amplu,  abordănd  dintr-o nouă perspectivă viaţa oamenilor şi problemele lor.

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă  un moment de referinţă in evoluţia prozei  şi poeziei românesti, proza câştigând atat prin prin lărgirea ariei tematice,  prin cuprinderea unor medii sociale cât mai variate, cât şi prin diversificarea formelor de expresie epică, a modalităţilor narative. Poezia se revitalizează sub pana unor autori precum : Lucian Blaga , Tudor Arghezi, Ion Barbu, poeţi  reprezentanţi ai modernismului, dar şi >>>>