~Gheorghe Neagu: „Manolică“

Pe Manolică Ştirbu, vremurile îl făcuseră deosebit de important. Un pic de noroc şi de muncă îl făcuseră din absolventul şcolii profesionale, candidatul şcolii de miliţie.

Reuşita a fost mai mult o problemă de dosar. Bucuria familiei proaspătului absolvent al şcolii de subofiţeri, a fost şi mai mare, când abia ajuns subofiţer, Manolică a devenit candidat al scolii de ofiţeri. Diferenţele de la cursurile liceale intensive fuseseră trecute fără probleme, ca la toţi cursanţii unor astfel de forme de şcolarizare. În numai câţiva ani, proaspătul absolvent al şcolii profesionale, al şcolii de subofiţeri, al liceului, al şcolii de ofiţeri se trezi bărbat stăpân pe sine, în uniforma frumoasă a locotenenţilor. Şi pentru că avea calităţi deosebite în automobilistică, Manolică fuseseră trecut pentru stagiu, la circulaţie. Intransigenţa lui devenise proverbială. Curând în judeţul Vrancea, maşinile erau mai mult decât curate şi liniştite. Competenţa locotenentului Ştirbu, era un element decisiv în limitarea vitezomaniei, a transporturilor frauduloase, a încălcărilor de tot felul ale normelor de circulaţie.

Aflat la punctul de control Tişiţa, Manolică Ştirbu văzu cum dinspre Panciu, traversă cu greutate calea ferată o Dacie 1300 cu număr de Galaţi, cu eşapamentul aproape târându-se, automobilul se apropia ca o gâscă îndopată, de punctul de control.

Manolică o simţi de departe nefiind în regulă. Întotdeauna încărcătura excesivă a portbagajelor, dădeau de gol pe afaceriştii care mai îndrăzneau să rişte. Aşa reuşise Manolică să descopere carnea de viţel tăiat şi dosit pentru speculă, pe care cei de la Străoane încă mai obişnuiau s-o facă. Şi tot aşa scoase locotenentul transportul ilegal de distilat sustras din podgoriile Vrâncene, spre a fi vândut în judeţele învecinate.

Bucurându-se că a mai dat peste un infractor, Manolică îi făcu semn să oprească. Politicos, se prezintă:

― Sunt locotenentul Manolică Ştirbu de la controlul circulaţiei. Bună ziua. Actele la control, vă rog. Din maşină, cinci persoane îndoliate îşi îndreptară privirile neliniştite spre el, confirmându-i bănuiala.

Manolică privi superficial permisul şi certificatul de înmatriculare, iar buletinul nici măcar nu-l deschise.

― Semnalizaţi stânga, vă rog, spuse el cu o politeţe rece, stăpân pe sine. De fiecare dată reuşea să-şi ascundă emoţiile bucuriei, care un succes dinainte scontat, l-ar fi făcut pe altul să se trădeze.

― Şi, dreapta, vă rog, adaugă trecând în spatele maşinii.

Conducătorul auto semnalizează întocmai. Toate părea în regulă.

― Aveţi roată de rezervă? întreabă el.

― Desigur, confirmă cetăţeanul cu capul scos pe gemul coborât al portierei.

― Vă rog să mi-o prezentaţi, ceru impetuos şi calm locotenentul.

Spre surprinderea lui, cetăţeanul coborî liniştit.

Deschise calm şi cu siguranţă portbagajul. În interior o duzină de bidoane de plastic, mari şi mici, având o capacitate de aproape 200 de litri, justificau lăsarea exagerată a maşinii.

― Ce aveţi în bidoane? întreabă Manolică.

― Apă, tovarăşe locotenent.

― Apă, da?

― Sigur. Dar ce credeţi?

― Să vedem, zise locotenentul deşurubând capacul unui bidon.

Apoi mai înainte ca cetăţeanul să schiţeze un gest, locotenentul duse dopul la nas, plin cu lichidul incolor. Îl miroşi. Nu simţi nimic suspect. Duse dopul la buze. Gustul era de apă totuşi.

― Tovarăşe locotenent nu… apucase să spună gălăţeanul înainte ca locotenentul să soarbă din dop. Dar Manolică se prefăcu a nu-l auzi. Sorbise cu mişcări repezi nervos. Apoi contrariat desfăcu capacul altui bidon. Aceleaşi mişcări, aceeaşi viteză şi aceeaşi constatare. În toate era apă spre disperarea locotenentului şi groaza şoferului rămas interzis. Din când în când acesta mai reuşea să îngăime o negaţie, pe care Manolică nu i-o lua în consideraţie.

― Ce mama dracului căraţi apă? Ce, la Galaţi nu aveţi? Zise Manolică exasperat de înfrângere, cu cerul gurii metalizat de gustul apei.

― Ba avem tovarăşe locotenent, dar obiceiul e obicei, zise gălăţeanul cu tonul sfârşit.

― Ce obicei cetăţene, ce obicei.

― Păi să vedeţi, se codea gălăţeanul. Dar nu-mi faceţi nimic.

― De ce să-ţi fac ?! zise Manolică.

― Vă spun, dar vă rog ţineţi cont că am încercat să vă opresc.

― Spune odată omule nu mă mai fierbe atâta!

― Păi să vedeţi, mi-a murit mama.

― Şi cei cu asta?

― Păi este, cum să nu fie?

― Spune odată!

― Dacă mă tot întrerupeţi…

― Bine, bine, a murit a murit mama dvs. Condoleanţele mele!

― Vă mulţumesc, zise gălăţeanul mai liniştit. Apoi luându-şi parcă inima în dinţi continuă: La noi în sat, părinţii sunt îngropaţi în cimitirul străvechi. Dacă acest lucru nu e posibil se aduce măcar cenuşa soţului său soţiei şi se îngroapă alături de mormintele familiei. Ori mama mea n-a vrut să fie incinerată. A trăit rău cu tatăl meu. De aceea a şi plecat de mai multe ori de la noi. A stat la o soră de-a noastră măritată la Panciu. Iar la moartea tatei nici n-a vrut să vină. Ori obiceiul satului spune ca apa din scăldătoarea mortului să fie dusă şi să stropească mormântul soţului legitim. Iar noi tocmai asta avem în bidoane. Ochii locotenentului stăteau gata să iasă din orbite. Convulsii repetate îi congestionară faţa.

― Eu am vrut să vă opresc, dar dvs. N-aţi vrut, mai reuşi să spună gălăţeanul, înainte de a vedea cum Manolică, lăsând actele să cadă pe asfaltul şoselei, voma.

Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, locotenentul icnea prelung sufocându-se.

Înspăimântat, gălăţeanul culese la iuţeală actele din praful drumului, îndreptându-se grăbit spre maşină. Mai privi odată la locotenent încercând să se convingă că-l lasă să plece. Neprimind nici un semn, demară. Cei din maşină priveau în urma lor prin parbriz, aşteptându-se să fie opriţi. Dar nimic. Îşi continuară îndoliaţi drumul, pierzându-l pe locotenent din vedere. 

GHEORGHE NEAGU