~Hanna Bota: 7 poeme de dragoste

DESPUIERE
mi-am sfâşiat veşmintele şi le-am
abandonat pe câmpiile tale aride.
sub ele tot veşminte erau,
atunci am sfâşiat încă o dată
şi încă,
şi încă… 
sub ele,
târziu,
am găsit doar o inimă,
fără braţe
fără coapse şi fără degete,
nici privire,
nici cuvinte,
toate ale tale erau demult,
împrumutate, credeam. 
doar o inimă
ce bătea ritmic
numele tău 

DESTIN
ne-am întins destinul
unul lângă altul
pe nisip.
nu era vară,
nu bătea valul mediteranei
în tâmple sau coastă
nici vântul ars de răsărit care aduce secetă.
ploua a iarnă, era frig
deşi îmi transpirase palma stângă. 
întinsesem destinul
într-un uriaş pat procustian
şi prea mici eram
ca dincolo să trecem,
şi eram prea lungi
ca neschilodiţi să rămânem.
caută şi vezi pentru că acum nu ştiu
dacă tălpile mi-au fost retezate,
gleznele,
genunchii,
sau fără cap am rămas?
ştiu doar că inima e la locul ei
şi bate tot mai clar
iubirea în nou destin.

SUPRATEMORAL
cred că înainte de tine m-am născut
altfel nu ţi-aş cânta
cântece de leagăn peste mormânt
să te adorm când pleoapele suflă a noapte, 
altfel la ce mi-ar folosi veacurile
care s-au strecurat între noi,
ele sunt doar ca să te pot alinta
cu hieroglife  desenate
pe pagini de piramide,
cu cruci în loc de jucăriile
preferate 
m-am născut înaite de mine
să pot pregăti
întretăierea celor două lumi
în tangentă cu prezenţa noastră,
să scriu istoria înainte
şi
după moarte

FERESTRE
mi-a fost dor dintotdeauna de tine
ca de-un acasă
simplu,
puternic,
îndepărtat.
asemenea unor ferestre spre altă lume,
rămase în memorie mari,
interzise,
cu flori de gheaţă iarna, prin care se
zăreau lupii flămânzi
cu flori sângerii de muşcată vara, asemenea buzelor mele 
atât de acasă,
pentru că atât de departe
iluzie neatinsă deşi
mângâiată adesea în nopţile
căutării de sine când o luam aiurea pe străzile
oraşului din piept 
mi-a fost dor de tine dintotdeauna,
aşa cum mi se făcea dor de mine
fără să ştiu unde să mă caut

CU TINE

sunt totdeauna cu tine
ascunsă în lumina de pe pleoapele stinse
când luna plină
se dezbracă în pragul
ferestrei tale prea transparente. 
în mâna ta stângă
când nesomnul
aduce primul bob de sudoare
pe care îl ştergi (fără succes)
de cearşaful mototolit
înainte ca vulcanul luminii să-şi azvârle dimineaţa 
în gândul refuzat sunt,
în necuvântul rostit
de teama trecerii în fapt,
în amânarea îmbrăţişării
până lumile ademenesc noi geneze 
sunt peste tot
de-aceea nu sunt 

 
DE LA ÎNCEPUT
pluteam într-un spaţiu anume
între cer si pământ
nu eram din ţărână 
nu eram din văzduh
aşa cum dimineaţa nu e
nici una, nici alta
eram clipa dintre întuneric şi răsărit,
drumul dintre umbră şi eclipsă. 
ştiam când veneai,
se apleca iarba sub tălpile tale.
desculţ,
câmpia număra paşii apropierii.
doar eu muream,
în fiecare zi de la început 

MAI

stăteam pe malul unui râu,
amândoi,
deşi stăteam pe acelaşi mal
(altul nici nu era)
ne despărţea râul. 
am fi chemat
unul pe altul întru iluminare,
adică să păşeşti tu în mine,
eu în tine,
dar
nu puteam inventa alt ţărm,
ne despărţea râul, definitiv. 
pentru că tu erai cer,
iar eu eram câmpie 
cerul şi iarba făcuseră nuntă,
albastrul apăsa verdele
uneori
verdele invada cerul,
în noi nuanţe s-au descoperit,
dar putem fi  sferă
doar în nopţi de sânziene 
poate dacă ar mai fi fost vreun mal
am fi putut construi punţi…* 
*erai apă curgătoare,
eram fântână,
adâncă şi neagră
în necunoscutul spre care
absorbeam pe cel însetat.
am dat apoi peste maluri.
curg
alături de tine (la început)
apoi tot mai mult amestecaţi.
s-a înnoptat peste fiinţare
şi luna măsoară misterul
cu metaforele lui Blaga
cine mai poate despărţi
venele mele de ale tale,
arborii mei de ai tăi,
suntem lac
doar împreună

HANNA BOTA