~Adrian Botez: „Pantagruel şi Arhanghelul (in memoriam Dumitru Pricop – 1943-2007)“

L-am cunoscut de când am venit în Vrancea…în 1978…Dar de apropiat sufleteşte, m-am apropiat de el abia după anul 1997-1998, când am intrat, prin debut editorial (după ce aşteptasem, ani cu carul, încăpăţânat degeaba – pe alte meleaguri… alte vremuri…) în breasla scriitorilor vrânceni…Dintre cei care s-au dus pe Calea fără de Întoarcere – el, „patriarhul” poeţilor Vrancei, Mitică Pricop, precum şi alt plecat dintre noi, zburat, şi el, drept spre ceruri, scriitorul şi jurnalistul Corneliu Fotea, mi-au dat binecuvântarea, atunci…şi Mitică mi-a spus, cu vocea lui de stentor, în plină sală, la Adjud: „De acum, o să te chinuiască blestemul scrisului, până la moarte…Nu mai ai scăpare! Deci – fii binevenit, printre cei chinuiţi de iad, încă din viaţă!” Ştia el bine ce ştia – şi nu-l lăsa inima să nu le spună adevărul, ca un medic, unor canceroşi metastatici – în faţă! Ori Poetul este erou – ori…la loc comanda! „Poezia nu-i făcută pentru muieri…” – îmi şoptea, cu un zâmbet complice, adesea…dar tot el slăvea femeia, cu delicateţe şi sublimitate: „Nu există, în toată istoria lumii, vreun om mare, în spatele căruia să nu se fi aflat vreo femeie vrednică!”

…Degeaba unii vor să „încetăţenească” ideea că Mitică Pricop a avut numai duşmani: Mitică Pricop, la fel ca orice om, a avut şi prieteni, şi duşmani – şi, mai ales, din păcate (ceea ce-i mai rău decât toate!)…indiferenţi. Degeaba toate dicţionarele te cuprind între coperţile lor – când copiii satului unde te-ai născut, şi cei ai ţării care te-a visat, nu te citesc…nu se închină, cu sufletul şi memoria, la poeziile tale… – cum nici părinţii lor.Departe mai sunt vremurile când Aedul era sol (respectat şi ascultat extatic) al zeilor…

…Era îngenuncheat-recunoscător Poeţilor mari şi vechi, majoritatea duşi dintre noi… – duşi încă de pe când Mitică mai era printre noi… – Poeţilor pe care-i avusese drept icoane…(„Le sărut mânurile şi acum, în amintire…” – obişnuia să zică). Pe puţini poeţi de azi îi mai lasă  luciferismul, ignoranţa şi orbirea – să-şi recunoască datoriile de Duh…

…De priceput, pe fiecare nu-l poţi pricepe decât atât cât te duce mintea şi cât te-a lăsat Dumnezeu de, să-i zicem aşa, cu un termen mai pretenţios…”intuitiv”…Nimeni nu poate să cunoască pe nimeni, decât atâta cât i-a lăsat Dumnezeu putere. Uneori – de fapt, cel mai des – nici omul respectiv nu se poate cunoaşte pe sine. Nici măcar dacă este Poet…

Nu-i cazul lui Mitică. El era, dincolo de tristeţile lui, mascate sub snoave şi poante, un om de o luciditate tăioasă, necruţător şi cu sine, şi cu ceilalţi. Era la curent cu toate cabalele şi reţelele de interese, din lumea complicată şi ciudată a scriitorilor români. Când, râzând de sine şi autocondamnându-se pentru câte slăbiciuni omeneşti avea, îţi spunea, în auzul altora: „Băi, ştii cum mă cheamă pe mine, cine-s eu?! Eu îs…Miticălosul!” – se uita, adânc scrutător, la toţi cei din jur, ca şi cum ar fi zis: „Ei, dar voi ce faceţi?! Sunteţi în stare să vă vedeţi bârna din ochi?… – că, uite, eu mi-o văd şi mi-o recunosc…”

Avea, dincolo de toate glumele lui, o stare febrilă, de continuă tensiune interioară şi de exasperare. Ochii i se mişcau, dureros, neîncrezător, plini de o suferinţă, numai de el ştiută şi stăpânită, acolo, în adâncuri…chiar dacă se roteau, apoi, ageri, aproape înspăimântaţi, rotirea era pentru a-şi da seama dacă şi alţii din jur zăriseră arătarea oribilă, care-l înfiorase pe el…Era împăcat cu Moartea, dar în veşnică sfadă/competiţie cu Moartea! Nu era o contradicţie! Era o dispută de autoritate metafizică, o gâlceavă nesfârşită pentru întâietatea de crezanie, în faţa Lui Dumnezeu: „Oare pe tine, Moarteo, te va asculta şi crede Dumnezeu, când voi veni acolo, sus –  ori pe mine?!” – sau, cum scria, mereu crucificat „între credinţă şi tăgadă”: „Tot vine Moartea. Ea ştie că e timpul/ Să rătăcesc, sălbatec, prin boscheţi,/Gândind la timpuri sumbre, imperfecte – /De-aceea mi-s antenele defecte/Şi duc doar masca altei tinereţi,/Unde mi-am fost şi sângele şi nimbul”.

Mulţi i-au contestat, uneori cu vehemenţă, cultura. Eu pot sta martor că Mitică Pricop nu avea o cultură riguros sistematizată – dar era uimitor câte lucruri, de mare profunzime a selecţiei informaţiei şi a meditaţiei, „dădea dintr-însul”…Ceea ce uimea era că Mitică reţinea, din toate faptele lumii, exact ceea ce era pilduitor, adică esenţial…Şi avea o memorie de elefant! Recita Esenin  – ca-ntr-un delir dureros…Se identifica cel mai bine cu acest înger boem. Chiar când lumea zicea, aproape cu voce tare: „Mitică e beat cui!” – Mitică, de fapt, mima beţia şi se-apleca la urechea mea, zicând: „Vezi cât de proşti îs ăştia? Ei îs mai beţi ca mine, dar eu sunt domn şi nu le spun…”.

…În ultimii ani, juca un teatru ciudat: pe oricine voia el să necăjească, dar nu cu răutate (că nici nu era capabil de răutate! ) – îl numea, după un strigăt artificial de vesel: „bolşevic”…”Tu eşti un bolşevic…dă-l încolo, că-i un boşevic, nu  vezi?” – şi sfârşea, la ureche: „Măi, eu mi-s cel dintâi bolşevic…”

Mitică Pricop ura, sau cel puţin voia să poată urî (era incapabil de ură statornică, înverşunată…doar posomorală şi ochi dojenitori…)…MINCIUNA ŞI HOŢIA. LĂCOMIA PROSTEASCĂ, DRĂCEASCĂ! Dar şi SCANDALUL, NEIUBIREA, NEPACEA DINTRE OAMENI…! La o sărbătoare a Poeţilor, fiind cam pe la spartul târgului/chefului… – ne-am strâns vreo 10-12 oameni (poeţi, deh…) la două mese unite, mai mici (pe celelalte se făcea curăţenia de final…). Unul dintre noi a propus, şi toţi am acceptat, să nu ne despărţim, înainte de a scrie, fiecare, câte o strofă…un poem continuat, ca amintire…Că doar de pe urma poeţilor, ce să rămână, decât poezia…?!Ei, şi ne-am apucat, cu râvnă, să ne clădim…castelul din Spania…poemul continuat… – până ce (se putea altfel?), la un cap de masă, a izbucnit scânteia unui pui de sfadă, pe criterii de… acord gramatical…chipurile. Cât pe ce să se lase cu gâtuială…Şi Mitică, cu ochii perfect limpezi – a început, parcă, un bocet fără sfârşit: „Măăi, măiii, oameni deştepţi sunteţi voi?! De asta am venit noi aici?! Dacă ne era de sfadă, n-aveam neveste pe acasă?! Măăăi, măiii…De ce nu ştiţi voi să trăiţi viaţa asta, că-i atâta de curvă şi de scurtă?! Împăcaţi-vă, oamenii lui Dumnezeu, daţi-vă mâna, oamenii lui Dumnezeu…Oameni buni, veniţi-vă în fire…ce naiba”… – şi se ruga, cu ochii, de la locul lui, încotro nu se mai uita nimeni, dintre cei înfierbântaţi…

Din pricina stomacului, eu nu băusem decât apă minerală…dar am fost cutremurat, când l-am văzut pe acest om enorm (şi la propriu, şi la figurat!), câtă sete cumplită de pace şi de linişte, şi de viaţă autentică avea…a avut – de când îl ştiam eu, cel puţin.

…Când vorbea la ocazii festive, întâi bulucea cuvintele, de emoţie gâfâită – se stăpânea printr-o glumă grăbită, dar potrivită – apoi devenea tot mai furtunos şi mai elocvent. Efuziuni lirice, urmate de catilinare…De obicei, finalul îl tăia, scurt. Chiar morocănos.

…Mulţi i-au văzut numai burta pantagruelică („Habar n-aveţi voi cu câte vagoane de vin m-am muncit eu s-o umplu – şi vinu-i sfânt, că-i sângele lui Hristos…”) – …puţini i-au pipăit şi aripile…Mulţi i-au ascultat vorbele de duh, puţini au auzit şi vuietul şi chinul urieşesc al înălţării zborului spre Paradis, din spatele vorbelor…Mitică avea aripi atât de lungi şi de grele, că, de-ar fi fost mai puţin orbi, surzi şi fuduli, sute de oameni, dintre noi, şi-ar fi putut croi, din aripile lui, aripi pentru ei… – căci el lăsase uşa deschisă la Paradis…Poezia Lui Mitică Pricop, din ultima vreme – era una a furiei, a sfidării, a neputinţei şi a bocetului în surdină…dar, mereu, era Poezia unei stranii vibraţii de văzduh, cum nu produc decât cei care, în secret, îl văd şi con-vorbesc, pe Limba Mistică a Cerului, cu Dumnezeul din Lumină…

…Aşa a fost el, Mitică: în primul rând şi înainte de toate, un mare Poet, venit din MUNTE…din Negrileştii Vrancei – un credincios viu şi demn, smerit DOAR ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU ŞI A MINUNII VIEŢII, adică în sufletul său şi privind dealurile ca pe munţi, şi orice văzduh, precum ar fi privit direct în Empireu… – niciodată un habotnic… – apoi, un răzvrătit împotriva tuturor celor cu drag de putere lumească, iluzorie – deci a celor păcăliţi de dracul – ţanţoşi şi fuduli, tocmai pentru că-s păcăliţi…! – a celor care nu ştiu să trăiască, ci doar să fure viaţa şi liniştea şi dreptatea altora…Era grozav de tăios, necruţător, neiertător… – „gură mare”, „balcanic”, ziceau unii… – „tăios şi lucid, cât o lumină de Arhanghel”, zic eu… – dar, apoi, îşi pleca fruntea, uman…şi gemea…nu mai avea lacrimi, să plângă toată năpasta, bulucită peste capul acestui Neam, de-o istorie întreagă, dar acutizată în ultimii ani: „Dar dacă-nghite gura cuvintele bolnave / Trist cimitir de ţară în dreptul nimănui / Acolo – joc mai tulbur acordurile grave / Ale căderii noastre în găurile şui”. Neam în care el, Poetul, se născuse pentru a fi Hrist, dar înălţimi şi înălţări, măreţii golgotice  – nu mai sunt posibile, azi… – …totul este scăzut, totul este …de vânzare, prostituat…sfinţii sunt de mâncare… – tare puţini, tot mai puţini pot vedea MINUNILE, tot mai mulţi se împacă întru degradare/degenerare a Duhului: „Acum sunt trist precum un vârf de deal/Pe care nici un Crist nu şi-l doreşte/Căci crucea lui nu are ideal/Iar răstignitul e un fel de…peşte”…

Mitică, cel cu un Suflet pe măsura trupului…ba, mai mult: pe măsura Munţilor, de unde s-a fost scoborât, uimit, spre nemernicia şi necurăţia noastră… nu se teme de lumea în care s-a dus…Acolo, în lumea Dreptei Măsuri – va redeveni, din părelnicul Pantagruel – Arhanghel, fulgerând priviri curate, la poala Celui Răstignit ca Om şi Dumnezeu, Biruitor Deplin asupra tuturor felurilor de moarte…în primul rând, asupra Morţii Sufletului.  

SONET PENTRU SATANA BOGĂŢIEI

lui Mitică Pricop – in memoriam

Amuşinând putoarea bogăţiei, ce să zic,

Devin, pe zi ce trece, tot mai bolşevic!

Nici dihor, sconx – nu-i mai scârbos de trăsnitor,

Cât e bogatul blestemat de Ziditor! 

Mama şi-ar vinde-o-n piaţă, de prăsilă,

Chiar şi Satan are privirea mai umilă!

Cu mâna mea te-aş nimici, vătaf de legi,

Prin care numai tu pe tine te-nţelegi! 

Cosmosul ţi-ai năimit să te slujească –

Iar omenirea – scaldă nefirească:

În ea să-ţi răzgâi râile şi lepra, 

Să te întinzi pe hoituri cât e stepa!

„Nemuritor” fudul, fără obraz –

Nu bănui…:  „azi” ţi-e pus funest zăgaz…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ