LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

IOSIF BĂCILĂ: „ÎN ALMĂJ, S-A NĂSCUT ÎN MINE DORINŢA DE A DEVENI SCRIITOR…” -de vorbă cu scriitorul Ion Marin Almăjan

– Cu toate că viaţa v-a îndepărtat (geografic) de Valea Almăjului, în sufletul dumneavoastră şi în scrieri acest ţinut este o prezenţă permanentă. Pentru mai tinerii noştri cititori v-am ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să purtaţi Almăjul în inimă, cuget, cât şi în cuvânt?

Mai întâi de toate, Almăjul este cerul de deasupra capului din clipa în care am deschis ochii şi m-am trezit în această lume. Almăj sunt pădurile ce străjuiesc de jur-împrejur Valea, depresiunea, sau cum doriţi să-i spuneţi, Almăj sunt dealurile, la vremea copilăriei mele înţesate de pomi fructiferi ca nişte soldaţi din k.uk. „ţvauiunţvanţig Răgăment”, Nera însoţită în curgerea ei netulburată de şirul de sălcii, anini, goruni, până la furtunoasa Dunăre. Almăj este în primul rând casa bătrână de peste o sută de ani populată de miei, purcei, vaci, paseri, îndulcită de făpturile binecuvântate ale bunicilor Călin şi Sofia, ale părinţilor mei Icoana şi Petru. În 1984, cred, în timpul când Ceauşescu se pornise să „sistematizeze” satele României, am publicat în revista „Luceafărul un eseu cu titlul „Satul meu e patria mea” ca semn al protestului meu faţă de monstruoasa acţiune de demolare a satului românesc, a patriei mele. Almăj înseamnă şezătorile de altădată ţinute în nopţile de iarnă unde am auzit povestea lui Arghir şi a preafrumoasei Elene, a lui Goangă şi Târlica, a haiducului Adam Neamţu, alte şi alte poveşti şi povestiri cu haiduci, cu moroni, cu pricolici, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Almăj este glasul tărăgănat al trompetei (oarnei) lui Plearcă ce vălurea peste dealuri şi peste sat în serile de vară, muind în nostalgie şi dor cine ştie ce cântare de jale venită de peste veacuri. Duminicile şi în zilele de sărbători tălăzuiau peste sat, peste dealuri, până-departe, cântările „trocilor”, ale fanfarei lui… Aurel Moroniu. Când auzeau toba bubuind, se isca în sângele meu de copil un vârtej căruia nu ştiam cum să-i aduc alinare. În Almăj, în copilărie, s-a născut în mine dorinţa, greu de explicat acum, de a deveni scriitor. Când eram întrebat, mai mult formal, cum obişnuiesc adulţii să întrebe, „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”, eu răspundeam: „Scriitor”.

De ce şi când aţi adăugat numelui dumneavoastră – Ion Marin – un cognomen (după spusele lingviştilor) Almăjan?

– Cognomenul acesta în italiană înseamnă prenume. Alecsandri zice despre Pene? Curcanul şi ai lui că şi-au transformat porecla în renume. Astfel am replicat de fiecare dată când mi-a fost pusă la îndoială autenticitatea numelui, mai ales de oameni ai locului. Ce anume e acesta, doar şi noi suntem almăjeni? s-au prefăcut miraţi ei. Păi, da, le ziceam, veţi fiind voi almăjeni, dar Almăjan sunt doar eu, întrucât mi-am câştigat dreptul la acest nume cu trudă, poate şi cu talent, dar mai ales cu mare credinţă în rostul meu pe pământ. În 1963, în revista „Scrisul bănăţean” am semnat povestirea mea de debut „Moartea hulubului” cu numele de Ion Marin Almăjanu. Cred că am mai publicat, mai înainte, şi într-o culegere a Casei Regionale a Creaţiei Populare, dar să zicem că apariţia din „Scrisul bănăţean” a fost botezul. Mai târziu, prin „Buletinul oficial”, am legalizat numele. Haşdeu vorbeşte despre vitejia nobililor almăjeni. În înscrisurile din secolele XV-XVI apar chiar nobili ce se cheamă Almăjanu. Şi ca un lucru mai amuzant, eu mă bucur între fraţii şi surorile mele de respect. După o bună tradiţie almăjană, mi se zice dumneata, nu tu. Într-o zi am aflat că în familia unuia din nepoţi mi se spune nu uica Ion, ci uica Almăjanu. Lucru ce m-a intrigat şi m-a amuzat totodată.

La apariţia romanului în afara gloriei, avându-1 ca personaj central pe mentorul generaţiei de la 1848, revoluţionarul şi filosoful Eftimie Murgu, critica literară s-a exprimat la superlativ în ceea ce priveşte, calitatea, originalitatea şi maturitatea scriiturii. După atâtea cărţi publicate (povestiri, nuvele, eseuri, romane) – unele traduse şi în străinătate – de ce aţi ales pe Eftimie Murgu ca personaj literar? Ce v-a apropiat de acest cărturar remarcabil, personalitate de primă mărime a timpului lui, intrată poate în mit?

– Iniţial m-a intrigat poziţia pe care a avut-o, şi din păcate încă o mai are, istoriografia română faţă de Murgu, pe care din necunoaştere şi din rea înţelegere îl tratează cu măsură mică, doar ca pe un participant la Revoluţia de la 1848. Apoi au fost istorici, în special ardeleni, care l-au acuzat pe Murgu de felonie, de pactizare cu revoluţia maghiară şi cu revoluţionarii maghiari care, aşa cum se ştie, au fost, în cea mai mare parte, duşmani ai cauzei româneşti. Lucruri inexacte pe care Silviu Dragomir şi Nicolae Iorga le-au transmis chiar şi contemporanilor. În romanul meu am ambiţionat să dovedesc contrariul. Murgu a fost un mare român, care a visat să readune în albia ei firească Daco-România. Lucru ce nu se putea realiza alături de Casa de Habsburg care aşa cum se ştie ne-a tratat ca pe un neam de robi, ci împreună cu duhul veacului adică alături de himerele, intenţiile lui Murgu, faptele sale la vedere şi cele ascunse. Încet şi cu mare dificultate i-am descifrat şi caracterul de bronz, cum se exprimă unii din contemporanii săi. Sunt lucruri pe care le avem comune, el şi eu, altele care ne sunt diferite. Primul lucru comun şi cel mai important ar fi pământul din care ne tragem şi credinţa în idealurile creştine şi ale neamului nostru. Mă refer la cele pe care le-au avut românii secolelor XIX şi XX şi nu la cele ale românilor din secolul XXI.

Care sunt stările de suflet ale artistului creator înainte de a porni un proiect (a începe să scrie o nouă carte) şi care sunt cele de după apariţia cărţii?

– Spaima, disperarea neputinţei începutului, furia, hotărârea momentană de a arunca totul la coş şi de a renunţa definitiv la scris, jalea şi cu suspinarea, aceasta este măcar în ceea ce mă priveşte, starea de început. După ce am pus punct cărţii vine o mare uşurare, o fericită stare de libertate, nu mai porţi nimic în spate, eşti liber să trăieşti, să te bucuri de viaţă, de lumea din afară. Dar starea de beatitudine nu durează. Urmează iarăşi spaima, îndoielile legate de valoarea textului, de ceea ce vor spune criticii, cititorii. Sunt deci într-o continuă alarmă, într-o perpetuă nelinişte şi nesiguranţă, chiar dacă, aşa cum spuneaţi, am scris destule cărţi şi unele dintre ele au fost apreciate. Dubito ergo sum!

– Dincolo de învrăjbirile din lumea literară, aţi reuşit să aveţi legături de prietenie cu oameni de cultură, scriitori, artişti din Banat, din ţară, chiar de dincolo de fruntariile româneşti. Cum aţi reuşit, cine sunt ei?

– Prima condiţie a relaţie umane bune, trainice, este, după opinia mea, respectul reciproc, comuniunea de idealuri (revin la acest termen!), generozitatea fraternă. I-am iubit şi preţuit pe cei de dinaintea mea. Aşa se explică relaţiile bune, calde, pe care le-am avut cu poetul şi istoricul Grigore Popiţi, cu poetul Dorian Grozdan, cu criticul literar Nicolae Ţirioi, cu poetul în grai Marius Munteanu, cu prozatorul Ion Florian Panduru, cu poetul N. D. Pârvu, cu poeţii Alexandru Jebeleanu, Damian Ureche, Eugen Dorcescu, Octavian Doclin, Ioan Alexandru, Alexandru Andriţoi, Alexandru Căprariu, Iosif Băcilă, cu prof. univ. dr. Ion Neaţă, cu caricaturistul Neboişa Roşiei (Nero), cu istoricul şi poetul Florin Medeleţ, cu criticii literari Alexandru Ruja, Cornel Ungureanu, Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, cu prozatorii Mircea Şerbănescu, Laurenţiu Cerneţ, Ion Jurca Rovina, Măria Pongracz Popescu, Eugen Banciu, cu poetul italian Rolando Certa, cu poetul grec Febo Delfi, cu actorul Vladimir Jurăscu, cu pictorii Simion Lucaciu, Vasile Pintea, cu sculptorul Victor Gaga, cu muzicienii Nicolae Ursu, Dimitrie Stan, Ion Românu, Nicolae Boboc şi aş putea continua astfel, adunând multe nume ale literaturii şi culturii române, dar şi ale altor culturi. Sunt din acest punct de vedere un om bogat.

– Ştim că unui scriitor îi este dificil să spună că are o carte preferată, pentru că toate îi sunt dragi, dar puteţi să ne mărturisiţi că sufletul vi se îndreaptă spre una din operele pe care le-aţi scris?

– Pentru mine lucrurile nu stau întocmai cum le-aţi descris. Am o vedere lucidă asupra cărţilor pe care le-am publicat. Ştiu că nu sunt toate egale valoric. Unele sunt mai de început, mai stângace, mai nerealizate artistic, altele mai bune. Deşi argumentul cu începutul nu se justifică în cazul cărţii de debut, Sunt dator cu o durere, care mi se pare la fel de bună, de incitantă, şi astăzi. Acolo, tânărul de 30 de ani a ambiţionat şi eu zic că a reuşit să atace toate marile teme ale României timpului său. Deşi nu mă consider un disident, în acea carte s-au ascuns multe din marile dureri ale românilor pe care, din păcate, critica literară nu le-a zărit sau n-a vrut s-o facă. Dar să răspund la întrebare, consider că mai aproape de pretenţiile mele artistice şi de sufletul meu sunt: întoarcerea spre asfinţituri, Mătuşa mea Măria Theresia şi În afara gloriei.

– Ion Marin Almăjan, scriitorul, a fost de-a lungul anilor şi editor (director al Editurii Facla), ziarist, şef adjunct de redacţie, conducător al unei instituţii deconcentrate (Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a jud. Timiş). Cu voia sau fără voia unora, dv., prin tot ce aţi făcut, aţi avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea culturii şi literaturii Banatului, implicit a ţării. Care din aceste funcţii vi s-au potrivit mai bine, a fost pe măsura calităţilor cu care v-au înzestrat părinţii şi Pronia cerească?

– Este cea mai grea întrebare din toate câte mi le-aţi pus. Normal ar fi să răspund: nu ştiu, să judece contemporanii şi urmaşii. N-ar trebui însă să mă bizui pe recunoaşterea acestora. Contemporanii mei, cu nobile excepţii, au început să uite, unii, iar alţii nici nu vor să audă de, să zicem, Editura „Facla” şi meritele ei in dezvoltarea culturii şi literaturii Banatului şi nu doar ale Banatului, într-un timp deosebit de greu şi destul de lung. Am să lepăd fireasca modestie şi am să afirm cu argumente irefutabile că „Facla”, cel puţin în cei zece ani când i-am fost conducător, a avut un merit uriaş în recuperarea moştenirii culturale a zonei (Banat, Crişana, Bihor, Ardeal, Mehedinţi) în promovarea talentelor literare, tinere sau afirmate deja, din acelaşi teritoriu, în aducerea la lumina zilei a cercetărilor savanţilor din centrele universitare respective. Am tradus din literatura lumii opere de primă mărime, am propus la rându-ne traduceri în alte limbi ale unor scriitori români contemporani, am creat punţi între cultura noastră şi cultura altor neamuri din Europa şi de pe alte zări. Deceniul meu la „Facla” a lăsat o urmă pe care nimeni n-o poate şterge. Că este aşa am să vă ilustrez cu un exemplu recent. Cineva, un profesor universitar, a scris o monografie a Timişoarei. Printre instituţiile mari de cultură ale Timişoarei, dânsul a omis, cu buna ştiinţă sau dintr-o eroare, dar mie mi se pare că intenţionat, numele „Faclei”. Numai că la bibliografie lucrările fundamentale referitoare la istoria Banatului şi a Timişoarei au fost cele publicate de „Facla”. Astfel că ruşinea a rămas a domnului profesor. Bătălia pe care am dus-o cu condeiul are, la rându-i, cred, meritele ei: Am intervievat mari personalităţi din lumea artistică, culturală, din ţară şi de peste hotare, venite la Timişoara în răstimpul 1965-2000. Am sărit în apărarea unor scriitori bătrâni, puşi la index de fostul regim comunist, creându-le statutul ce le putea permite să reintre în circuit. Am înfiinţat suplimentul Paralela 45 pe lângă ziarul Renaşterea bănăţeană, dându-i profilul unei adevărate reviste culturale, imediat după 1990, când în România ura făcea ravagii, conaţionalii fiind preocupaţi cei mai mulţi de politică, iar cei deştepţi de spolierea avuţiei naţionale în avantajul propriu. Ajuns vremelnic la conducerea Direcţiei de Cultură, mi-am dorit să scot un „cântec de lebădă” în deplină consonanţă cu celelalte cântece ale mele de până atunci. Dar „lebăda” s-a izbit de minciuna şi ticăloşia mai-marilor politichiei şi administraţiei. Nu şi-a frânt gâtul, dar nici n-a finalizat o viaţă şi o carieră cu ceea ce şi-ar fi dorit. A lăsat în urmă şi aici câteva urme, sper rezistente, înaintea vremurilor.

Urmează nu peste mult timp să intrăm în Uniunea Europeană. Credeţi că pe plan spiritual (cultural, artistic, literar) suntem noi, românii, departe de Europa sau dimpotrivă?

– Nici vorbă! Între cultura şi arta română şi cea din celelalte ţări ale Europei nu există deosebiri decât cele care ţin de specificitate. De altfel în toţi anii de după război, cultura română a fost în permanentă legătură cu culturile celorlalte ţări. Diferenţele sunt în altă parte, mult mai adânci şi mai tragice. Mi-e frică de ceea ce va urma pentru neamul meu în confruntarea violentă cu men­talitatea europeană şi cu realităţile, cu legile economice ale Uniunii Europene. Niciodată în istoria lor, românii nu au fost puşi în situaţia să suporte un asemenea şoc, să renunţe total la habitudini, tradiţii, chiar comportamente arhaice, unele din ele neigienice. Dacă vom supravieţui, înseamnă că s-a produs marea minune a mileniului.

Aţi fost elev al Şcolii din Dalboşeţ, al Gimnaziului din Bozovici, aţi revenit înspre locurile natale de atâtea ori, nu de puţine daţi aţi participat la manifestări culturale organizate la Liceul „Eftimie Murgu”. Ce impresie v-au făcut această instituţie culturală şi de învăţământ din Valea Almăjului, dascălii şi elevii ei?

– Dacă acest liceu n-ar fi fost înfiinţat, peste Valea noastră ar fi fost încă multă negură. Rolul lui a fost şi este imens în pregătirea tinerilor din Ţara Almăjului în vederea intrării lor în instituţiile de învăţământ superior, dar şi în „intrarea lor în viaţă”, cum se spune. Din păcate nu sunt multe asemenea centre iradiante de cultură, în zonă, cum este acest liceu. Mă exprim astfel, ca să fiu elegant şi să nu supăr pe nimeni. Căci, să recunoaştem, sunt puţine şcoli în Vale în care licăreşte cultura, cămine culturale şi mai puţine. Primarii, nici că s-ar putea vorbi. Primarii au „alte preocupări”, mult mai „grele”, nu să se ocupe cu „fleacuri”. Aşa că Liceul, fie binecuvântat, arde şi luminează. Îi doresc să lumineze şi atunci când unii dintre marii săi dascăli nu vor mai fi la catedră!

La început de mileniu, ce aţi transmite tinerilor almăjeni şi nealmăjeni, elevi şi studenţi, cititori ai revistei noastre?

În ideea, puţin fantastă cred eu, tinerii cititori ai revistei Almăjana vor fi interesaţi de gândurile unui scriitor şi ale unui om de cultură aflat în pragul bătrâneţii, le voi spune că fiecare generaţie se crede şi trebuie să se creadă „buricul lumii”. Altfel n-ar izbuti să fie la rândul ei creatoare de valori materiale, culturale şi morale atât de necesare umanităţii ca să-şi continue evoluţia. Dar le-aş „crici” să nu uite de unde au plecat, indiferent în ce capăt de lume s-ar afla. De unde au plecat înseamnă ţinutul, ţara, dar şi familia, limba, datinile, credinţa. Cine face altfel, acela îşi merită soarta şi pe acela îl plâng chiar şi dincolo de mormânt…

A consemnat IOSIF BĂCILĂ

septembrie 2006

Ion Marin Almăjan

Scriitor

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

NOTE BIOGRAFICE

Data şi locul naşterii: 16 noiembrie 1940, comuna Dalboşeţ, judeţul Caraş-severin.

Studii: Şcolile elementare în Dalboşeţ şi Bozovici, judeţul Caraş-Severin, Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia româno-germană.

Activitatea profesională: 01.01.1966-13.10.1979 ziarul „Drapelul roşu” (redactor, şef secţie culturală, redactor şef adjunct), 13 octombrie 1979 – mai 1989 director al Editurii Facla din Timişoara, mai 1989-1991 şef de secţie culturală, publicist comentator la ziarul „Renaşterea bănăţeană” din Timişoara. Din 28 februarie 2001 până în 2005 director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş.

Lucrări publicate: Sunt dator cu o durere (volum de povestiri, Editura Eminescu din Bucureşti 1970), Spune-mi, unde duce acest drum? (roman, Editura Eminescu din Bucureşti, 1972), Neîmpăcaţi în mânie (roman, Editura Eminescu, 1974), Sentimentul puterii (roman, Editura Eminescu, 1976), Tornada (roman, Editura Facla din Timişoara, 1984), în afara gloriei (roman, Editura Renaşterea bănăţeană, Timişoara, 1994), Vremea hahalelelor (eseuri politice, Editura Augusta din Timişoara, 1998), Requiem per una regina (Editura Impegno 80, Mazara del Vallo, Italia, 1984), Tornada (Editura Makedonska Kniga, Macedonia, Iugoslavia, 1982), 10 prozatori români contemporani (Editura Narodna Kultura, Sofia, 1975), Mătuşa mea Maria Theresia (povestiri, Editura Augusta, 2003), Ţara Almăjului (îngrijire ediţie, studiu monografic, Editura Mirton, 2004), Emil Petrovici „Folclor din Valea Almăjului” (îngrijire ediţie, Editura Waldpress, Timişoara 2005), În afara gloriei (ediţie îmbunătăţită şi adăugită, Editura Excelsior Art, 2006), Poeţi romeni contemporanei (ediţie îngrijită de Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu şi Ion Marin Almăjan, Editura Impego 80, Mazara del Vallo, Italia, 1986 – traducerea Viorica Bălteanu). Povestiri publicate în revistele din Grecia, Malta, Italia, Germania etc.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Premii obţinute: Premiul de Excelenţă al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, Ordinul Meritul Cultural, cls. a IV-a, Ordinul Serviciu Credincios în rang de Cavaler, Persona Maxima al Bibliotecii Judeţene Reşiţa – Caraş-Severin, Placheta de cetăţean de onoare al oraşului Mazara del Vallo, Sicilia, Italia, Titlul de cetăţean de onoare al comunei Dalboşeţ, judeţul Caraş-Severin, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara pentru cartea Mătuşa mea Măria Theresia, Premiul de excelenţă pentru întreaga operă şi pentru cartea Mătuşa mea Măria Theresia acordat de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Bucureşti, 2006.

Anunțuri