LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~”Dora-Dor. Ou le chemin entre les deux portes” de Antonia Iliescu

SINDROMUL ATHANOR”

Să fi fost pe la începutul toamnei trecute când, printr-o întâmplare ce nu pot să mi-o explic, am citit câteva povestiri stranii ce aparţineau unei scriitoare despre care nu mai auzisem până atunci şi care, aşa cum mi-am dat seama comparând versiunile paralele, se exprimă cu tot atâta virtuozitate în româneşte şi în franţuzeşte. Erau, în orice caz, nişte „alcătuiri” neobişnuite şi le spun astfel fiindcă nu erau nici „povestire” şi nici „fabulaţie” şi, până la urmă, nici nu făceau parte din categoriile de naraţie cunoscută. O combinaţie de reverie şi amintire şi de eseu „trairist” încerca să comunice un fel de „existenţă fantastică” ce se observă pretutindeni în literatura pe care autoarea o adunase într-un singur volum anterior, intitulat, la fel de bizar, „Curcubeul cu oameni”. Alte câteva producţii ar fi trebuit să constituie, într-o perspectivă indefinită, o altă carte – ori poate mai multe – şi ceea ce mi s-a părut uimitor era aspectul senin al acestei creaţii care nu îşi stabilise nici un fel de proiect de manifestare, fiind parcă absentă din istorie precum natura. Dar totul arată opera unui scriitor adevarat ce îşi va găsi curând şi „locul” şi „calea potrivită”. Căci prea puţin stăruitoarea operă literară aparţinand Antoniei Iliescu (n. 1953, Bucureşti, România) începu abia mai de curând a se impune în literatura română, de unde scriitoarea provine, exprimându-se acum într-un fel care va uimi cu siguranţă pe cititorul occidental, căruia îi va da, fără de nici o îndoială, o impresie „de altă dimensiune” decât ceea ce cunoaşte în chip obişnuit. Această „întârziere” în a se exprima cantitativ este, însă, aparentă şi traduce, la drept vorbind, o alcătuire de creator „inactual”, precum – păstrând proporţiile – sculptorul Brâncuşi, şi care, deci, aparţine unui fel de „specific” ce trebuie observat şi înţeles spre a putea să fie apreciat aşa cum se cuvine. Căci acolo, în acea realitate paralelă, înainte de a fi operă constituită, creaţia este „opera ce se exercită asupra celui ce urmează a crea”, fiind, deci, un gen de perfecţionism moral şi de inginerie sufletească şi o transmisiune de „duh ocult” ce stăpâneşte sufletul care îi este consubstanţial. Aceasta ar fi, înainte de toate, şi „compoziţia sufletească” de unde izvoreşte creaţia Antoniei Iliescu, care nu-i doar „scriitor” ci şi desenator, moralist şi muzician, dar practicând un gen de muzică în manieră de „folkist” ce se aseamană cu poezia braziliană de bossa-nove, cu Jobim şi cu Vinicius de Moraes prin lirismul de cuvinte îmbinate cu sunete de legănari astrale. „Muzicalismul” îi defineşte, de fapt, literatura printr-o componentă care, pornind din „romanitate”, are izvor îndepartat în arhaicul strămoşilor geţi, care îşi cântau legile odinioara şi se defineau prin „fenomenul Choral”. „Arhaică”, într-un sens ce îl evocă pretutindeni pe C.G. Jung, este neobişnuitul „roman rapsodic” ce se intiltuleaza „Dora-Dor. Entre deux portes”, unde însuşi titlul ni se înfăţişează într-un chip de emblemă cu un conţinut ocult. „Jungianismul” traduce, de fapt, un fel de „originism” neobişnuit, unde „ţara arhaică” încearcă a se identifica într-o geografie a memoriei şi însemnează „locul paradiziac al originii” iar dublul quasi-androgin („animus” şi „anima”) îşi capată echivalentul în intraductibilul românesc „dor-dora”, un sentiment nedesluşit ce, poate, îşi mai află asemănare numai în portughezul „saudade”. Aceasta este, însă, expresia unei „europenităţi sublunare” care, pornind de demult, dintr-o „Urheimat”, dintr-o „patrie a începuturilor”, se desfăşoară pe dedesuptul realităţilor văzute, prin alchimie, „steinerism”, romantism german oniric, „lakisti” şi până la Magritte, Tanguy şi Chagall. Însăşi „filosofia operei” evocă la tot pasul această tradiţie eretică. Aici apar deopotrivă „mojarul” şi „opera în roşu”, „serafinii” şi „visele”, „hârtiile amestecate şi amintirile încâlcite” în căutarea sensurilor, înşiruirile de timpuri şi de cicluri laolaltă cu sufletul imperisabil şi veşnic, „sincronicităţile”, adică „acele bizare coincidenţe care ne transformă viaţa”, doctrina „darului mistic” ca un potir cu conţinut enigmatic şi sacral, „sala magică”, efluviile astrale şi chiar şi misterioasa „regresiune a făinei până la boaba de grâu” ce traduce, poate, nu doar „piatra filosofala” ci un principiu de „nucleu originar”. Stilul însuşi se urmează cu aceiaşi muzicalitate de proustianism ocult, aşa cum se alcătuieşte din adaosuri afective şi din emoţie navalnică în căutare de expresie dibuită. Căci, de fapt, scriitoarea întrebuinţează cuvintele ca pe niste materii fluide în mişcarea indefinită şi secretă, orânduită de tipare inaccesibile în vastul „athanor” ce imita Creaţia. Proza ei arhaică aparţine altui timp dar, fără de îndoială, unui timp paralel ce nu întâlneşte decât incidental şi nesemnificativ istoria cunoscută.

_____________

Antonia Iliescu – ” DORA – DOR. Le chemin entre deux portes “, editia franceza(ed.Kogaion Editions,2006)

 

Anunțuri