LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Mariana Braescu – ” Ofelia si seara ”

PUBLICAM AICI O PROZA DIN VOLUMUL „IMI AMINTESC SI IMI IMAGINEZ ” ,APARUT IN ANUL 2005 , LA ED.CARPATHIA PRESS DIN BUCURESTI.CARTEA VA APAREA IN TRADUCERE FRANCEZA , IN 2007 , LA PARIS .
___________________________________________________
 MARIANA BRAESCU

OFELIA ŞI SEARA

Şi de-atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tînără, încremenită în tinereţe pe veci…Dar noi nu ştiam. Ne apropiam cu sfială de casa tăcută închizînd în ogive limpezimea grea a cristalurilor din ferestrele în care nu apărea niciodată măcar o umbră. Izolată de noi şi de lume, casa cea mai pustie dintr-un întreg oraş ne fascina totodată înconjurată de un zid mai înalt ca un om înalt. Cînd ne lipeam obrazul de ferecătura grea de metal a porţii, ochiul nostru desluşea cu uimire curtea acoperită împărţită egal în dale albe şi negre ca o uriaşă tablă de şah. Şi chiar era o uriaşă tablă de şah, dar noi nu ştiam. Peste casa şi curtea pustie, croncăneau către iarnă ciori negre îngrijorate. După-amiezile toamnei putrezeau leneş destrămînd prin vitralii o lumină galbenă, vinovată. Verile încingeau nemilos dogoarea necruţătoare a unui cuptor uriaş şi doar primăverile îndrăzneau delicat să înalţe pe ziduri flamura verde a unei iedere neaşteptat de statornice. Ştiam că e o casă pustie şi totuşi o simţeam fremătînd cu nelinişte ca un trup omenesc în care slab, dar mai bate, o inimă. Ca o inimă care încă mai bate cînd liniştea străzii şi a nopţii se lasă atît de grea încît te temi că se sparge, de după vitraliile cu desen hieratic se desluşea în răstimpuri bătaia pendulului din perete. Unsprezece. Doar această oră bătea şi numai noaptea orologiul bătu şi noaptea se înfiora îndelung la auzul celor unsprezece semnale ca şi cum ele ar fi numărat atent secundele unui trup încă viu şi mai ales ultima, care era doar şoptită, şi mai sfioasă decît răsuflarea.

Cîte o minge rătăcită din întîmplare ne dădea prilejul să ne apropiem de casă şi să ne lipim obrazul de fierul rece al porţii. Nu surprindeam niciodată vreo mişcare şi niciodată n-aveam să auzim măcar pentru o clipă foşnirea uşoară a perdelelor de mătasă. Era Casa Artistului, ştiam toţi, dar povestea lui nimeni încă n-o aflase. Povestea lui ciudată am aflat-o într-o zi la fel de ciudată…

Era o zi ca şi acum, la sfîrşitul toamnei… Treceam ca de atîtea ori prin faţa casei şi ca de atîtea ori am atins cu mîna în joacă, mînerul înalt, al porţii zăvorîte. Dar, ca niciodată, mînerul a coborît scîrţîind încet, ca o tuse înecată şi, spre uimirea mea fără margini, poarta a început să alunece lin, deschizîndu-se. Mi-era cumplit de teamă, dar curiozitatea, care era şi mai mare, mă ţintuise pe loc. O curte acoperită, împărţită în pătrate albe şi negre, aşa cum doar o zărisem altădată, prin împletitura metalică, părea pustie. Dar curtea nu era pustie şi nu era nici casa şi de undeva, din umbra întunecată a unei odăi, am auzit:

– Vino!

Îngheţasem de spaimă dar îndemnul s-a repetat şi-am auzit şi mai desluşit:

– Vino!

Am înaintat. O femeie tînără şi una bătrînă, îmbrăcate la fel, se uitau dincolo de mine pierdute, cine ştie, undeva departe. ŞI-atunci am auzit pentru a treia oară, şi mai apropiat:

– Vino!

Era un glas de bărbat şi nu ştiu de ce dar mi-am dat seama că era obosit. Nu-l vedeam dar simţeam că se apropie după cum bastonul izbea înfundat în covoarele grele în care paşii se pierdeau înghiţiţi fără nici un ecou. Şi-abia a ajuns în dreptul meu şi l-am văzut şi mi s-a părut că şi femeile au avut amîndouă o uşoară, imperceptibilă, tresărire. El era. Şi-n noaptea aceea, pe care ştiu că n-am s-o uit niciodată, am rămas pe loc, ascultînd acea cutremurătoare poveste pînă cînd, pînă cînd am fost sigură că o să se-ntîmple la fel cum s-a-ntîmplat cu Ofelia. Şi pentru că pe el nu puteam să-l opresc şi, mai ales, nu puteam să-i opresc povestirea, am fugit. Căci nu tot aşa ar fi trebuit să fac şi atunci?… Şi astăzi Ofelia ar fi rămas la fel: o frumoasă şi blondă fecioară… Dar cu Ofelia s-a întîmplat altfel.

De Ofelia noi n-am fi ştiut niciodată şi n-ar fi ştiut nimeni dacă n-ar fi fost poloneza aceea bătrînă, micşorată de ani pînă la statura unui copil firav, de şcoală. O vedeam dimineaţa cum iese din casă, gîrbovită, dar cu pasul harnic, mărunt, cu părul alb strîns în coc răsucit, ca o mică cocoaşă, în spinare. Se întorcea peste cîteva ore cu acelaşi mers egal, vrednic, întotdeauna preocupat. Bătrîna poloneză era în oraş un personaj! Şi atîtea istorii, adeseori palpitante, se povesteau despre paraşutarea ei la noi, în timpul invaziei Poloniei. Aşa au fost salvate şi ea şi prietena ei, căci fără prietenă n-a vrut să plece. Şi mai era şi o căţeluşă care o muşcase pe prietenă în ajun şi-atunci au luat cu ele căţeluşa, să se vadă dacă e turbată sau nu. Pe o prietenă o chema Ofelia…

– Ofelia e atît de gingaşă…

Bătrîna povestea despre Ofelia ca despre o zînă şi nimeni nu putea să înţeleagă. Erau prietene de demult, din copilărie, nu se despărţiseră nici în şcoală şi nici măcar războiul nu le despărţise, căci iată, erau împreună. Dar bătrîna vorbea despre Ofelia, ca despre o fiinţă de basm! Pînă şi căţeluşa îmbătrînise şi-şi ispăşise vechea vină slujindu-le cu credinţă şi-acuma abia se tîra prin cameră, în urma bătrînei şi doar Ofelia rămăsese în povestiri, atît de tînără şi frumoasă! Ofelia nu cobora niciodată treptele casei îmbrăcată-n verdeaţă şi niciodată nimeni nu o văzuse măcar umbrind perdeaua unui tainic geam!

Poloneza bătrînă, care, de bătrînă ce era, îşi pierduse şi numele, rămînea singura legătură cu lumea încît începusem şi noi să ne temem că Ofelia este numai închipuire. Şi totuşi… Cînd intram, rar, dar intram, chemaţi de poloneză în salonul violet, scufundat totdeauna în umbra şi răcoarea storurilor coborîte, de undeva din casă, de sus, se auzea, dulce, şoapta unui pian neînchipuit de trist. Am fi urcat iute în spirala roşie din lemn de cireş a scării dar privirea tulbure a bătrînei ne oprea ferm ca şi cum chiar sub pleoapele lăsate vinovat peste ochi ne ghicea teribila nerăbdare. De emoţie mîngîiam cu dosul palmei mătasea elegantă a pernelor moi, violete, din salonul englezesc rămas dinainte de război şi mătasea tare, lucioasă, ţipa scurt sub mîngîierile noastre stîngace; şi asta ne înfiora. Mîncam pe tăcute dulceaţa de nuci din farfurioarele fumurii, de cristal, beam apă, mulţumeam. Parcă şi pianul tăcea. Degeaba ne încordam auzul să nu pierdem de sus nici un sunet. Dar nu, nici o şoaptă, nici un foşnet nu venea din camerele de la etaj. Plecam. Dar odată, ei, bine, odată, eu n-am mai ieşit împreună cu ceilalţi; m-am ascuns în vestibul, după draperia largă, ca o cortină, şi cînd am auzit din bucătărie zgomotul farfurioarelor puse la spălat, m-am întors cu paşi pisiceşti. O lumină difuză lustruia spirala roşie de cireş ispitindu-mă. În cîţiva paşi mă şi aflam de-acum sus, în capul scării. Inima-mi bătea nebuneşte căci acolo, sus, auzeam deja o foşnire uşoară ca de frunziş veşted. Am mai făcut un pas, încă unul, şi m-am oprit în faţa glaswantului cu ochiuri mici de cristal. Vedeam tot. Ei bine, Ofelia exista.

– Eram un om tînăr…

Începuse povestea. Artistul şi-aprindea atent pipa şi-n clipa care-a urmat, odaia se legăna în mirosul parfumat de tutun care mie, şi atunci ca şi acum, îmi dă ameţeli.

– Eram un om tînăr…

Tînăr. Bogat. Talentat. Toată viaţa îi stătea la picioare. Era în Paris de cîţiva ani buni, terminase Belle-Artele, avusese succes în expoziţii, îşi făcuse prieteni, iubite. Colinda bistrourile şi oraşul cu un grup vesel, artişti şi midinete cu capetele înfierbîntate de succes ori doar de iluzii. Erau pe cheiurile Senei un grup vesel şi tînăr. Boema. O ţigancă tînără şi blondă avea să le ghicească la toţi. Ultimul-lui. Îi trase mîna spre ea, se aplecă să citească şi apoi îl fixă cu ochii negri, strălucitori:

– Boierule, nu e bine ce văd.

Dar grupul era vesel şi boierul n-avea nici o grijă.

– Boierule! îl fixă iar ţiganca cea blondă. Într-o zi, o ţigancă o să-ţi ghicească în palmă şi tu ai să faci după ea o ţigancă din piatră şi ţiganca asta din piatră o să fie nenorocirea ta, boierule…

Grupul era vesel, nu voia să ştie de nenorociri şi în clipa următoare o ridicară pe sus şi-o aruncară în Sena. Era desigur o glumă. Nici Sena nu era mare, era un an secetos, alături se scăldau copii şi bărbaţi tineri care-au şi scos-o pe ţigancă la mal. Apa curgea netezindu-i părul, îi dezveli fruntea, fustele se lipiră ude de trup şiroind pe asfalt… Sculptorul scotoci după un bănuţ de aur s-o plătească pe ţigancă pentru baia neprevăzută. Dar cînd ridică ochii rămase aşa, cu mîna întinsă, ca un milog. Dintre fustele creţe de mătase, acum ude şi lipite de trup, ieşea o statuie drapată în falduri. Fruntea netedă şi bombată, sînii tari, mijloc subţire, coapsele lungi şi puternice.

– O Mariană! strigă sculptorul surprins. O Mariană!

Parisul era în plin concurs pentru statuia Republicii Franceze, şi iată modelul!

Aşa a ajuns sculptorul să-i facă statuia. A luat-o la atelier pe ţigancă, i-a dat acolo o cameră, haine, bani; lucra zi şi noapte. Un imbold niciodată întîlnit îl făcea să uite de prieteni şi oboseală. După cîteva săptămîni de schiţe, statuia începuse să iasă din blocul de marmură albă aşa de uşor de parcă singură se elibera cu bucurie din încleştarea de veacuri a pietrei. Pe ţigancă, artistul nebun nici nu o vedea. El vedea doar atît: statuia, Mariana, şi statuia se descleşta cu bucurie din blocul de piatră la simpla lui chemare. Degeaba băteau în uşa atelierului artişti, prieteni şi midinete. Uşa rămînea zăvorîtă toată vara, pînă spre toamnă, cînd, într-un tîrziu de noapte, statuia fu gata. Şi-n ora aceea tîrzie, cînd frunzele doar se-auzeau mînate de vînt pe trotuare, sculptorul văzu pentru prima dată că-n faţa lui stau două statui, doua Mariane. În perete, pendulul bătu rar, şi sculptorul numără unsprezece bătăi, şi simţi o inexplicabilă groază ca şi cum număra secundele vieţii sale din urmă. Şi-abia în clipa aceea îşi dădu seama că e îndrăgostit. Nu s-ar fi putut despărţi de niciuna din cele două Mariane. Tot Parisul artelor frumoase se perindă o zi şi o noapte în atelierul lui şi statuia şi fata făcură laolaltă valuri valuri de gelozie şi admiraţie. Într-adevăr, statuia era o minune şi o minune ca asta nu se mai văzuse de mult. Poate doar anticii să mai fi fost însufleţiţi de atîta har. Şi, ca să nu se departă de nici una dintre statuile sale, sculptorul împachetă la repezeală şi părăsi fără regrete Parisul ca să ajungă acasă în cîteva zile şi să se instaleze definitiv în casa în care mă aflam şi eu acum şi care-l aşteptase pustie atîta timp. Se uita mut de admiraţie şi de spaimă şi chiar şi acum pe ţigancă tot ascunsă o ţinea, de teamă. O iubea nebuneşte… Şi ea-l iubea. Ar fi trăit fericit dar…

– După un timp, mi-am dat seama că nu mai pot lucra.

Aici artistul tuşi, îşi răsuci fularul alb, de mătase, şi-l aruncă peste umăr cu neglijenţă.

– După un timp mi-am dat seama că nu mai pot lucra…

Într-adevăr, statuia era atît de perfectă, o culme a artei. Pînă şi gîndul de a pune mîna pe daltă ori pe mapa de schiţe îl obosea şi mîna cădea obosită, aproape înaintea gîndului. În curtea mare, cu dale pătrate, albe şi negre, cele două Mariane îl fascinau, înnebunindu-l. Atunci a început să bea. Să aibă coşmaruri. Nu mai putea ţine în mînă dalta ori creionul. Prea multa lui fericire avea în ea, încă de la început, sîmburele dezastrului. O iubea şi o ura pe ţigancă în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate.

– Tu eşti vinovată!

Dar ţiganca blondă, fierbinte, îl primea în braţele ei pătimaşe, făcîndu-l cel mai fericit dintre toţi fericiţii şi cel mai nefericit totodată. Pe zi ce trecea îşi dădea seama că dacă nu se eliberează de ţigancă, ca artist nu mai avea nici o scăpare. De gîndul acesta ucigaş se îmbătă mai tare ca de alcool şi veni acasă cu ochii tulburi şi roşii şi era mai pornit ca un taur într-o arenă. Şi cînd pe întuneric lovi, mai avu vreme să scrîşnească ca un nebun:

– Tu eşti vinovată!

Dar ţiganca nu se clinti şi de sub lovitură, ciudat!, se auzi scrîşnet de piatră. Şi în perete, pendulul se auzi tragic, numărînd rar, unsprezece bătăi. Cînd tîrziu artistul s-a trezit din leşin, care a fost lung şi adînc ca o moarte, el n-a mai fost niciodată ca înainte. Era acum om bătrîn. Şi statuia îl fixa cu privirile îndurerate iar ţiganca încremenise pe veci. Şi de atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tinereţe, pe veci. Şi de atunci pendula avea să bată doar atît, înainte de miezul nopţii cu un ceas…

Odaia era acum plină de fumul alb, povestea şi tutunul parfumat mă ameţiseră şi totuşi, mi-am dat seama, acele lungi, ca nişte suliţe se îndreptară sigur către ora fatală! Şi dintr-o dată mi-am amintit de Ofelia.

… Ei bine, Ofelia exista! Era acolo, în faţa mea. O fată înaltă, subţire şi blondă, cu păr luminos ca mătasea, îmbrăcată într-un vestmînt alb şi lung, ca un voal. Stătea cu spatele spre mine şi nu mă vedea, dar o oglindă ovală, în faţa ei, pe perete, îi înrăma chipul blond ca de înger şi mi-l trimitea mie ca-ntr-un medalion. Dar aceeaşi oglindă – vicleană! – avea să mă prindă şi pe mine şi-n clipa aceea Ofelia a scos un ţipăt ascuţit şi la ţipătul acela am încremenit, căci, dintr-odată, oglinda cu chipul Ofeliei s-a umplut cu zeci şi sute de mici crăpături şi o plasă grea i-a împăienjenit chipul frumos ca de înger. Dar nu, oglinda nu s-a spart, căci Ofelia s-a întors către mine şi-am văzut că chipul ei era bătrîn şi zbîrcit, brăzdat, şi Ofelia era mai bătrînă decît prietena ei, poloneza bătrînă, şi din părul acela blond şi strălucitor ca mătasea nu mai rămăsese decît o cînepă veştedă şi chiar şi vestmîntul nu mai era decît un giulgiu alb, ca de mort. Degeaba am fugit îngrozită, era prea tîrziu, şi nici nu cred c-ajunsesem să cobor toată spirala sîngerie a scării, c-am auzit cum Ofelia s-a prăbuşit şi-a murit.

Iar acum, cînd vedeam cum aleargă în casa pustie, spre ultima oră a nopţii, acele lungi, ca nişte săgeţi ucigaşe, din pendulul odăii, am fost sigură că şi aici, în Casa Artistului, se va întîmpla ce s-a-ntîmplat cu Ofelia. Şi pentru că nu puteam să opresc povestirea şi pentru că arcul tîrziu al nopţii încordase deja săgeţile lui ucigaşe, am sărit în picioare şi-am traversat în fugă curtea mare, cu dale pătrate, trăgînd după mine privirea încremenită în tinereţe a ţigăncii tinere şi răceala de piatră a statuii bătrîne care încă îmbătrînea. Şi cînd am trecut şi de poarta de fier, s-a auzit desluşit pendulul, măsurînd atent, în unsprezece bătăi, ultimele secunde ale unui trup ce de-acum nu mai era viu.