Ion Marin Almăjan: „Sunt ortodox şi iubesc Ortodoxia. Un gând smerit în pragul Sfintelor Paşte”

Printre cele dintâi învăţături pe care bunicul meu, crâsnic, până la moartea sa prematură, al Bisericii Ortodoxe din Dalboşeţ mi le-a dat , a fost să-mi arate  bobul de grâu şi, imaginat pe o faţetă a acestuia, chipul lui Dumnezeu .Din acel moment,ori de câte ori am avut în palmă bobul de grâu,am simţit un fior, o cutremurare lăuntrică, gândindu-mă că aş putea simţi atingerea lui Dumnezeu. Mai apoi, când am văzut că înainte de a tăia pâinea, bunicul face semnul crucii pe spatele ei ,am reţinut, pentru câte zile voi trăi, preţul spiritual, nu doar material, al  pâinii .

Alături de bunicul meu am păşit pentru prima dată pragul Bisericii ,copleşit de scenele cu sfinţi, martiri , evanghelişti, arhangheli , cu Fecioara cu Pruncul, cu Mântuitorul şi Sfânta Treime, într-o misterioasă, dulce, învăluitoare protecţie asupra copilului neştiutor şi temător .Glasul preotului bătrân care botezase , cununase şi dusese la groapă câteva generaţii de săteni, răsunase  parcă venit de pe un alt tărâm, rostind cuvântul lui Dumnezeu .Îl completau vocile coriştilor, cea a bunicului şi le purtau pe toate în slavă clopotele .Şi astfel, vecinicia se pogora, se logodea , prin Biserică, cu pământescul, cu fiinţa umană, cu timpul trecător, cu firul de iarbă.

Sărbătoarea Sfintelor Paşte trecea întreaga comună printr-o uriaşă febră .Febra curăţirii prin post, a primenirii odăilor, casei,hainelor, oboarelor, animalelor şi  a drumului ce trecea prin faţă .În seara Învierii, coboram sute de lămpaşe aprinse ( în vremea aceea  nici un sat din Ţara Almăjului nu era electrificat ) spre Biserică a cărei avlie ( curte ) era înţesată de oameni .Întregul alai, cu preotul în frunte, pornea să ocolească comuna şi să anunţe fericita şi marea veste a Învierii Domnului Isus Christos .La fiecare casă erau aşternute pe pervazurile  ferestrelor deschise  procoviţe înflorate, cusute la război,ghivece cu flori, lămpi de petrol şi lămpaşe aprinse .Pivele ( treascurile )  bubuiau, vestind Învierea Mântuitorului.

Bunicul mi-a arătat cristelniţa în care am fost botezat în numele Tatălui , al Fiului şi al sfântului Duh .Acolo s-a produs momentul ieşirii mele din păgânism şi al intrării pe poarta binecuvântată a Bisericii apostoleşti  .În lungul vieţii am fost  ispitit să-mi părăsesc Biserica în schimbul unor avantaje .Alţii m-au ameninţat cu  pedepse, cu pierderea slujbei .Şi unora şi altora le-am întors spatele .Dacă i-aş fi ascultat aş fi trădat memoria bunicului, a tuturor celor care au fost înaintea lui, din neamul meu .O singură dată am simţit şarpele îndoielii şi al unei revolte trădătoare. .Ajunsesem, cu mari dificultăţi, la Istambul .Primul gând l-am îndreptat spre Catedrala Ortodoxiei, Sfânta Sofia .Înfrigurat am păşit spre ea, urmărind cu privirile clopotniţele semeţe ce străluceau de departe .În faţa porţilor copleşitoare, înalte încât putea să treacă prin ele cal şi călăreţ ( Şi aşa se spune că s-a şi întâmplat. Cuceritorul Constantinopolului, în semn de regească trufie, a intrat cu calul în marea şi sfânta Biserică a ghiaurilor, umilind-o şi batjocorind-o în acest fel , dând o lecţie creştinilor dezbinaţi, ce şi-au trădat cauza.) m-am simţit copleşit de vină şi de jale .Sentimente care nu m-au părăsit  mult timp . Şi astăzi, când transcriu aceste gânduri, le simt reînviate, cu aceeaşi forţă .Bolţile grandioase,imperiale,altădată împodobite cu picturi  fascinante au fost zugrăvite cu var. Pe alocuri, ca jalea şi umilirea  să fie mult mai adânci, biruitorii au dat la o parte varul ca să vadă creştinătatea ce a pierdut, cât de mare este puterea osmană .Mai mult chiar, pancarte uriaşe, grosolan concepute, pe care au fost scrise versuri din Coran, atârnă de acele bolţi .M-am întrebat şi continui să mă întreb de ce nu este posibil ca Sfânta Sofia să fie redată creştinătăţii ortodoxe , restituindu-i-se şi măreţia de odinioară .Câştigul Turciei ar fi uriaş în plan material dar şi moral, dacă ar face acest gest, dar şi al nostru, al tuturor ortodocşilor, pentru care acest monument al credinţei,după opinia mea mai semeţ şi mai frumos decât San Pietro, ar constitui mantia sub care ne-am adăposti gândul şi speranţele pentru veşnicie.

Acum, gândurile mele se îndreaptă spre toţi credincioşii, dorindu-le sănătatea minţii şi trupului, puterea de a nu se lăsa copleşiţi de chemările de sirenă ale Necredinţei , indiferent de chipurile sub care ea se ascunde. Christos a Înviat ! Paşte fericit !

Ion Marin Almăjan