Al. Florin Ţene: „Nostalgia istoriei” în opera lui Mihai Sadoveanu

„Suflu de epopee”, scria Petru Comarnescu în „Revista Fundaţiilor”, nr. 8, din 1945 (pag. 358), „are povestirea „Fraţii Jderi” numai pentru cã epicul se îmbinã aici cu liricul, dar mai ale pentru cã totul este închegat pe un plan de mãreţie fantasticã”. Caracteristicã dominantã a operei sadoveniene de inspiraţie istoricã, fiindcã acesta reînvie istoria într-o concepţie originalã, convingãtoare prin amãnunte şi claritate provenitã din „mãreţia fantasticã”.

Cercetând cronici şi opere de erudiţie autorul „Fraţilor Jderi” a recreat istoria, folosindu-se de legende şi balade, dupã ce a fost impresionat de relicvele mânãs-tirilor, cetãţilor, a inscripţiilor, dar şi de scrierile cronicarilor. De fapt, autorul reactualizeazã trecutul istoric al Moldovei folosindu-se de personaje autentice preluate din cronici şi documentele vremii dar introducând în povestiri şi romane nenumãrate fi-guri create de fantezia sa. Istorice sadoveniene emanã vibraţii lirice, dar ne îndeamnã şi la o interpretare esteticã, având un plus de sensibilitate, inclusiv „raţiunea inimii”.

Din pãcate, unii elevi, profesori şi cineaşti (vezi: Sergiu Nicolaescu) au interpretat ca adevãr aceastã ficţionalizare a istoriei, şi, de aici, nu a fost decât un pas spre mitologizare. Încât multe manuale de istorie, şi chiar Nicolae Iorga, au abordat istoria din acest punct de vedere. Fenomen ce-l regãsim şi astãzi. Evocarea figurilor istorice din romanele sadoveniene s-a fãcut prin construcţia unei ambianţe istorice provenite din cadrul natural şi cel folcloric.

În „Un prieten al nostru” Sadoveanu scria: „Nu sunt realitãţi numai clãdirile de piatrã şi petecile de hârtie; mitul pãstreazã eternitãţii ramura sufletului generaţiilor.”. Talentul sadovenian „construieşte trecutul în imagini vii, scriitorul înţelegând şi cu inima”, (Const. Ciopraga, „Mihai Sadoveanu”, Editura „Tineretului”, Bucu-reşti, 1968), face ca în atmosfera povestirilor şi romanelor istorice sã rãmânã mai întotdeauna ceva abscons, sub vãlul misterului aflându-se practic imaginaţia viitorului cititor. În paginile romanelor se contu-reazã diferite personaje, unele scãldate în lumina înţeleaptã a mãştii şocului. Sub pana sadovenianã istoria în-seamnã un trecut încãrcat de confruntãri, de înfrãţire cu truditorii brazdelor şi de un destin cãlãuzit de rãnile acestuia. „Sadoveanu este un apãrãtor neobosit al valorilor trecutului, fie cã este vorba de formele de civilizaţie arhaicã, fie cã este vorba de producţiile geniului anonim popular (…)” (Al. Piru – „Varia. Studii şi observaţii critice”, II, Editura „Eminescu”, 1973).

Cronicile lui Grigore Ure-che, M. Costin, Ion Neculce, cãrţile populare „Esopia”, „Sindipa” şi „Alexandria” sunt o parte din modelele lui Sadoveanu, scoţând din ele lecţii de moralã, pilde de eroism, toate înglobându-se într-un spirit de umanism şi „nostalgie a istoriei”. Cititorul romanelor istorice a acestui bard astãzi nu este sincopat de limba pe care autorul o pune în comunicarea dintre eroii sãi, Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Nicoarã Potcoavã sau Duca-vodã.  Aceştia trãiesc aievea în opera sadovenianã. De aici provine şi eroarea unor fãuritori de manuale şcolare care iau ca adevãr istoric „plãsmuirile” sadoveniene. Vina nu este a acestui mare scriitor, care spunea cã „adevãrata artã presupune simpatii” („Un prieten al nostru”), ci a celor care voit (Nicolae Iorga) au acceptat acest „adevãr istoric” din lipsa informaţiei ştiinţifice care trebuia sã vinã dinspre istorici. Dar, şi aceştia s-au complãcut sã mitologizeze istoria în folosul conjuncturilor politice.

Paginile vibrante din „Şoi-mii” (1904) cuprind evenimente din cronicile moldove-neşti, inclusiv din monografia lui B. P. Haşdeu despre Ion Vodã cel Cumplit, Sadoveanu injectând o fantã romanticã şi eroi puşi în situaţii spectaculoase. Povestirea este un adevãrat poem „cu apariţii stilizate romantice” (C. Ciopraga), fapt care duce spre: o nostalgie a vremurilor de demult, un dor de trecut, poftã de aventurã.

Mihai Sadoveanu a apãrut într-un moment când, în frunte cu Nicolae Iorga, se rescria istoria unei ţãri, ce-şi cãuta ori-ginile pentru a-şi justifica prezentul. În acest context, avea nevoie de un trecut pe mãsurã. Astfel, s-a ajuns la mitologizarea istoriei noastre. În acest context, istoria ficţionalizatã din opera lui Sadoveanu a fost binevenitã. Era vremea când revoluţia industrialã alunga de „pe faţa pãmântului idila veche”, (M. Ralea), a mediului patriarhal şi semiarhaic. România îşi cãuta identitatea. O componentã esenţialã a acesteia era trecutul, adicã istoria acestor ţinuturi. Poves-tirile istorice ale lui Sadoveanu au venit la momentul oportun. Ele au contribuit la formarea unei noi conştiinţe despre „ceea ce am fost”. Era perioada când la Paris se construia metroul (1890), în timp ce noi încercam sã ne definim ca naţiune.