~Teofil Răchiţeanu: „Muntele – un destin“

Dacă nu m aş fi născut în munţi, dacă n aş fi copilărit în munţi, dacă partea esenţială a vieţii mele de pînă acum n a ş fi trăit o în munţi. Planetele de melancolie – ultima mea carte de poesii – nu s ar fi scris. Muntele înseamnă pentru mine aproape totul. Din el şi prin el văd, simt şi în­ţeleg eu Lumea. Î n munţi trăind, mă simt apă, nor, viscol, molcom şuier al vîntului prin ce­tini, frunză ce cade, stea în amurg, răsărit şi apus însî ngerat de soare, lună despletită duios printre ramuri, dulce muzică de rîuri şi de ra­muri, copac care cade ucis de securile tăietori­lor, cerb fugărit de vîn ători, căzut istovit în marginea unei. ape; prin munţi umblînd mă simt Decebal fugărit de ostaşii Romei Imperia­le căzî nd, învins, la rădăcina unui copac spre a şi încredinţa, ca supremă jertfă, sufletul lui Zamolxis; sînt un Ştefan învins de pagini, rătă­cind prin văi în căutarea unui ultim reazem, a gîndului cel bun, a puterilor celor noi cu care să  şi biruiască, el, învinsul, duşmanii, un Rareş hăituit ca o fiară de potrivnicii săi prin singu rătăţ i pînă atunci neumblate; sînt Gelu voievod murind pe un ţărm de apă, neîmpăcat nu cu moartea ci cu gîndul de a şi vedea Ţara căzînd în robie; sînt pribeagul cu toate ale lui pustiite de tătari, cerînd Codrului, ca unui bun ş i ocrotitor Tată, mîngîiere şi alinare, puteri noi spre a lua iarăşi de la început totul; sînt Iancu cel supărat purtîndu şi prin văi jalea eşecului, dorul cel sfînt al mîntuirii neantului său, cel ca nimeni altul oropsit de Istorie; sînt pribeagul alungat din Cetate căutînd în singurătăţi pace şi alinare sufletului său ostenit; sînt ţărmul de apă pe care Dumnezeu şi Moartea î şi plîng, unul pe umărul celuilalt, osînda de a fi vecinici; sî nt prinţul cel tînăr căzînd, în zori, istovit, în hora Ielelor; învinsul sînt, în iubire, prin Valea Mîhnirilor lui – şi doar jeluindu se; sînt ecoul din urmă al celui din urmă muşatin; sînt Norul Melancoliei peste lume larg despletindu se; sînt Dorul însuşi, din pri­b egii întors şi plimbîndu se, întristat, pe sub păduri de fag însorite; sînt copilul naiv mergînd, în genunchi, spre capătul curcubeului spre a lua în stăpinire miraculoase comori – de cine, doamne făgăduite? – sînt Cerbul Vrăjit ucis de Vînător în marginea unei dumbrăvi; feciorul de împărat sînt, rătăcind, în nelume, în căutarea prinţesei pierdute, de dorul ei tînjind şi în sine adînc mistuindu se; pustnicul de la Moara lui Nenoroc sînt, înmărmurit în uitarea şi…

Oriunde m aş afla, în orice punct al spaţiu­lui, dacă n a ş avea în spatele meu munţii m aş simţi un nepunticios. Muntele este temelia fiinţei mele. Izvorul poeziei mele. Aici, în munţi, poezia se află în stare naturală, o simt în aer, în ape, în bătaia unui vînt, a unui gînd, a unui dor, de mine numai ştiut, în mine numai trăit, în mine numai durut. În peregrinările mele prin munţi, în ritmul paşilor se nasc rit­murile poemelor mele, cuvintele vin şi se aşea­ză în ordinea firească, murmurate, descîntate, îndelung îngînate, pe coala albă, fiecare la locul, parcă, hărăzit dinainte. Nu există plim­bare în munţi din care să nu mă întorc acasă cu un vers, cu o imagine, cu o idee din care să nu răsară, în cele din urmă, Poemul. Pentru mine, scrisul nu e un chin. cum am auzit pe cîte unii, cîteodată. Efortul, desigur, există, dar nu l conştientizez. Cînd închei u n poem nu mă simt niciodată obosit. Totul se topeşte într o unic  euforică stare care este, fără îndoială, Fe­ricirea. Fericirea Creaţiei, desigur…

Existenţ a mea ca poet o datorez Muntelui. Existenţ a, aproape în totalitate, a cărţilor mele de pî nă acum o datorez Muntelui, fiinţa cărţi­lor mele viitoare voi datora o – simt aceasta cu putere – Muntelui. Şi e firesc să fie aşa, căci însuşi neamul românesc Muntelui îşi da­torează existenţa. Pentru români, de a lungul Istoriei, Muntele a fost însuşi Destinul…

Planete de melancolie este, în intenţia mea, chipul, deocamdată, al Poesi ei. văzută, trăită şi simţită de dascălul de limbă şi istorie româ­nească ce, iată, sînt; chipul Poesiei, deocam­dată, sau stropul meu de suflet cu care mă adaug sufletului cel mare al Ţării.

Planete de melancolie e un fruct al munte­lui. Dar mă întorc şi spun: nu numai. Trăirile mele, viziunile mele generate de convieţuirea cu Muntele, n ar fi prins consistenţă fără, în prealabil, trecerea mea prin Istorie, prin Eminescu, prin nesfîrşitul şir de înaintaşi în ale scrisului, prin Cultură. În general, Sentimentul Muntelui, cu care m-am născut, n ar fi rever­berat decît prin osmoză cu cel al Istoriei, cu sentimentul românesc al Istoriei. Mă simt adînc înrădăcinat în Istorie, în acest spaţiu geografic, spaţiul unui anume suflet – Sufletul Carpatin a cărui parte mă simt. Oriunde în acest spaţiu mă aflu – dar cu deosebire la munte – am senzaţia că pe aceste locuri am mai umblat cîndva, într o altă existenţă. În, poate, mai multe alte existenţe. Poate de aceea locuri în care n am mai fost, pe care le calc pentru pri­ma oară, îmi par intime, cunoscute parcă de cî nd lumea. E sentimentul că fiind eu însumi, sînt, în acelaşi timp, altcineva, mai de mult trăitor pe aceste meleaguri, pe care îl continui, căruia îi trăiesc bucuriile, tristeţile şi mâhniri­le, înserările sale de gînd, de dor, care prin mine se continuă, spre un viitor mai adînc, în­depărtat, insondabil încă, spre o altă treaptă, a maides ăvîrşirii. În poesiile mele nu doar pe mine mă exprim, căci fiinţa mea e numai o parte, infinitesimală, din marea fiinţă care e Neamul Nostru şi care în mine, acum, cî ntă, visează, se tînguie sau se bucură. Dacă toate aces­tea nu se văd destul de limpede în Planete de melancolie, deşi asta mi a fost tot timpul în intenţie, totul se va nuanţa şi împlini sper, în Tărî mul de Rouă, următoarea mea carte, scrisă deja şi oferită unei edituri.

Argumentul suprem, deci, al Planetelor de melancolie rămîne Muntele; sau o viziune, din Munte, asupra Poesiei.

P.S. Spre a nu încheia încă, mulţumesc re­vistei Luceafărul pentru ideea acestei rubrici, pentru căldura cu care redactorii el îi întîm pină pe scriitorii aflaţi în afara marilor oraşe, cărora le pune la dispoziţie un spaţiu şi, iată, o tribună de unde să  şi facă auzite, şi ei, gîndurile.

TEOFIL RĂCHIŢEANU