LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Hanna Bota: „Identitate declinată sau un altfel de jurnal „

oct. 2006

 

Visătorul, accesând Google, căută pe internet drumul potrivit pentru a-şi atinge ţinta călătoriei visate deja de mai bine de patru ani, dar veşnic amânate din motive nici de el înţelese: KL Auschwitz-Birkenau.

 

De ce să vizitezi un astfel de loc dureros, întrebau prietenii, e sinistru, chiar horor, nişte sârmă ghimpată acolo împrejmuind clădiri goale din lemn sau cărămidă, fotografii ale groazei atârnând pe pereţi înfăţişând trupuri descărnate, vrei nişte scene de groază? te uiţi la un film şi gata, vrei barăci de lemn, du-te în Pata Rât si nu mai ai chef de excursii plătite în euro, călătoreşte în altă parte, sunt atâtea locuri frumoase pe pământ, iar Visătorului îi plăceau plajele întinse cu nisip fierbinte, apa turcoaz-albăstruie unindu-se la orizont cu apusul purpuriu, îi plăceau munţii, stâncile, insulele, lagunele, fluviile, iarba înaltă până la brâu presărată cu margarete, da, neapărat margarete, dar gardurile de sârmă ghimpată prin care trecuse cândva un curent electric de 250 de waţi însemna altceva! Visătorul, cum îi spunea şi numele, era totuşi doar un biet visător, iar durerile le simţea acut, până îl epuizau emoţional, însă ştia că are nevoie şi de experienţa aceasta! Toată suferinţa de pe pământ e suferinţă gratuită, durere izvorâtă pe degeaba, din care nu avea nimeni nimic de primit, chiar dacă pe moment unele guverne câştigau hegemonie zonală, ori aveau oarecare câştiguri economice, vremile veneau de hac încumetaţilor, doar rănile lăsau cicatrici durabile, caverne supurânde pe suprafaţa planetei şi în sufletele oamenilor pentru generaţii întregi. Auschwitzul e o bubă, care deşi pare închisă, a rămas să fie reprezentativă pentru tot ceea ce s-a întâmplat şi continuuă să se întâmple pe pământ. Unde să mergi să vezi urmele holocaustului roşu, uciderea sistematică a populaţiei în timpul supremaţiei comuniste? Ce a rămas din lagărele de exterminare ale lui Stalin? El nici măcar nu a avut nevoie de lagăre, Siberia şi minele erau lagărul natural unde au putut deveni lut milioanele de oameni fără să atragă atenţia Occidentului, fără ca la ora aceasta să mai existe o propagandă de dezvăluire a adevărului. Unde să vezi mormane de cadavre la Canalul Dunăre-Marea Neagră? te bucuri de apă, de vaporaşe şi câmpurile tăcute de alături. KL Auschwitz rămâne un cimitir unde să plângi morţii anonimi ai sistemelor dictatoriale.

 

Visătorul privi harta afişată pe ecranul calculatorului şi apăsă pe comanda print pentru listare, aşa îi va fi mai uşor şoferului să urmeze traseul: Cluj Napoca – Cracovia 756 km, via Miskolc, iar de-acolo doar 47 de km până în fabrica morţii.

 

Cracovia, un oraş vechi, fostă capitală a Poloniei pentru ani lungi, cu un iz medieval, acoperită în acest octombrie de o ceaţă ce-i vopsea turnurile vechilor biserici în alb lăptos; în cetăţuia sa îşi dorm somnul de veci regii poloni în sarcofage argintate, sub statui impunătoare.

 

Un hostel pentru gusturi studenţeşti oferea la preţul de 12 euro pe noapte şi mic dejun la discreţie o rezolvare pentru cei care, dacă nu doreau excursii în locuri sinistre, puteau alege viaţa boemă a nefăcutului nimic lângă halbele de bere poloneză, studenţi din toate tările, uniţi-vă! engleza ca limbă a casei venind de hac încurcării limbilor la Turnul Babel, buna dispoziţie în jurul mesei de poker umplea nopţile până înspre ziuă, încât micul dejun oferit în preţul cazării devenea prânz, adesea cină.

 

Visătorul întoarse spatele hostelului studenţesc şi o redescoperi, fără surprindere, pe Elya alături. Fusese pe acolo tot timpul, dar o simţi mai clar doar după ce vizită cartierul evreiesc, fostul ghetou din Cracovia. Se mai vedea sârma ghimpată pe gardul înalt din stâlpi de beton cu vârful încovoiat spre înăuntru, apoi urmele gloanţelor în tencuiala veche, unele clădiri arse, vopseaua scorojită, case nerenovate şi păstrate în starea aceasta doar pentru a conserva ororile ce-au potopit cartierul. Alături de astfel de clădiri se înghesuiau case mari, luxoase, restaurante, sinagogi cu însemne specifice, încă funcţionale, închise vizitatorilor în zile de Şabat, adică tot ce înseamnă un cartier evreiesc modern. În timp ce străbăteau străzile vechi (vizavi de sinagoga mică au descoperit şi un restaurant cu nume de Transylvania) Elya povesti despre ghetoul din Cluj din incinta Fabricii de Cărămidă, de pe actuala stradă Byron (ce ironică asociere), era foarte mare înghesuială, locuiau cu părinţii şi sora ei pe opt metri pătraţi, şi-au izolat locul cu un cerceaf mare, alb. Oamenii vorbeau între ei că vor fi duşi într-un oraş la periferia Ungariei, unde îşi vor putea construi locuinţe, ea se gândea că tatăl ei înţelept va ştii ce e de făcut, va lua legătura cu rudele, era sfârşitul lui mai 1944 când, într-o noapte, au fost încolonaţi spre gară şi înghesuiţi într-un vagon; aproape că s-a bucurat, va fi mai bine, dar a fost îngrozitoare călătoria în vagon, nu mai aveau mâncare, în ghetou li s-a împărţit nişte fasole, nu prea multă, dar o fierbeau şi cu oarecare economie, ajungea întregii familii, însă lipsa de aer din vagon, foamea, mirosul de urină care se intensifica pe măsura distanţei parcurse, la care se adăugau şi alte mirosuri, un copil mic murise, dar femeia nu voia s-o lase jos din braţe, treceau zile şi nopţi, mama avea febră, aveau voie să bea doar câte o gură de apă pe zi, tatăl lor, înţelept, ţinea totdeauna o sticlă de apă de rezervă, tatăl lor înţelept era…, Visătorul n-o mai auzea, i se frângeau cuvintele, erau foarte mulţi vizitatori la Auschwitz în acest octombrie, intrarea era gratuită, la fel fotografiatul fără flash sau filmatul, doar ghidul a costat 40 de euro pentru grup, plus filmul documentar 2 zloţi de persoană, o peliculă înregistrată de ruşi la eliberarea lagărului, cu imagini şocante surprinse înainte de a se fi muşamalizat totul.

 

…când au oprit în gara Auschwitzului, tatăl ei înţelept, auzi Visătorul vocea Elyei reluând, văzu printre scândurile vagonului soldaţi nemţi care le cereau să lase bagajele jos, repede, repede, s-a deschis şi uşa vagonului lor, aer, aer, era un soare strălucitor, vesel, era începutul lui iunie, tare mai era cald, tatăl lor, înţeleptul, le-a cerut să se îmbrace cu toate hainele pe care le aveau la ei ştiind că trebuie să renunţe la bagaje, fermoarul fustei mamei ei se agăţase şi ea tot încerca să-l închidă, se formaseră, la cererea soldaţilor, două coloane separate, bărbaţii într-o parte, femeile în vârstă şi copiii mici în altă parte, cei capabili de muncă au luat-o înainte, ceilalţi au rămas pe loc, sora ei îi şopti că salvase nişte fagure de miere şi lumânările pentru mama lor, pentru vineri seara când va începe Şabatul mama va putea rosti rugăciunea de binecuvântare, rol destinat femeii în ritualul respectiv, fata mai privi în urmă spre mama, dar îi întâlni privirea plină de reproş că au lăsat-o singură, vru să se întoarcă, dar soldatul n-o lăsă, pe tatăl lor înţelept nu îl mai vedeau în coloana de bărbaţi, se vor întâlni imediat, o să-i spună mai încolo de lumânările de Şabat, dar Şabatul cu mama binecuvântând nu a mai venit niciodată, nici pe tatăl lor înţelept nu l-au mai văzut, în acceaşi zi de iunie au plecat spre cer cu fumul coşurilor din crematoriu sau poate din rugul gropilor comune, asta au aflat mult mai târziu, de la cei din lagăr. Elya avea 18 ani atunci. În acest octombrie nu a vrut să intre în lagăr, a rămas afară, Visătorul a tot căutat-o printre clădiri, dar nu era, nici măcar nu i-a spus în care bloc, la ce etaj, pe care prici a dormit împreună cu sora ei pentru începutul anului groazei ce-a urmat.

 

Ghidul povestea arătând spre clădiri: iniţial aici a funcţionat o cazarmă poloneză, de aceea clădirile sunt bine construite, au două nivele…în timp ce intrau cu întregul grup în blocul 5 ghidul continuă, ciment pe jos, sobe de teracotă, şi arătând spre ele menţionă: sunt originale, nu recostruite, Visătorul se apropie de una şi, pentru că era o persoană kinestezică, le mângâie, avea nevoie să atingă ori de câte ori vedea ceva deosebit, atingea sticla vitrinelor în spatele cărora se aflau hăinuţe de copii mici, mormane de cufăre cu numele, adresa completă, ţara de provenienţă, data naşterii, uite o fetiţă pe care o chema Hannah, avea doar 3 ani în’45, aveau voie să transporte pentru fiecare persoană câte 25 de kg, oamenii urcau în vagoane păcăliţi, li se promitea o viaţă nouă, de aceea transportau ce aveau mai valoros, apoi erau jefuiţi, după ce o dată mai fuseseră jefuiţi la intrarea în ghetouri. Într-una din blocuri erau păstrate tone de păr uman. De ce erau oamenii tunşi, se lăsau tunşi? întrebă un student, după gazare, deţinuţi numiţi sondercomando, tundeau cadavrele, le luau bijuteriile, scoteau dinţii de aur, părul era folosit pentru ţesutul unor stofe rezistente, o stofă rigidă folosită pntru confecţionarea saltelelor sau ca întărituri pentru revere, etc, de ce tot părul acesta este cenuşiu? parcă toţi oamenii erau cărunţi, bătrâni, deşi uite sunt şi codiţe împletite, sigur a fost părul unor fetiţe, e totul cenuşiu, răspundea ghidul, pentru că în timpul gazării, din cauza asfixiei părul albea, intrau blonzi, bruneţi, şateni şi erau scoşi albiţi; aici sunt pantofi, munţi de pantofi, papuci cu pompon de Szeged, cizme cu toc, ghete cârpite de o mie de ori purtate de deţinuţi, saboţii de lagăr din lemn, papuci de casă din pâslă, săndăluţe de copii, sunt 43 000 de perechi spune ghidul, cum i-o fi numărat cineva că nici măcar nu erau perechi, dincolo obiecte de toaletă, periuţe de dinţi, pămătufuri, oglinjoare, cutii cu creme de pantofi, creme de mâini, uite un capac de Nivea, obiecte de uz casnic, strecurători, veselă, tacâmuri, sticle cu biberon pentru bebelaşi, munţi de obiecte, jucării, păpuşile parcă sunt vii atât de triste par, păpuşi fără ochi, şchioape, cu rochiţele murdare.

 

Blocul 11 a fost cel mai dur bloc, acolo se înşirau la subsol celulele în care s-a experimentat în’42 funcţionalitatea gazului Cyclon B, experiment care a durat 2 zile, până exterminatorii şi-au dat seama ce cantitate, la ce număr de victime şi cât timp e necesar pentru a ucide eficient în masă. În acel bloc erau camerele unde un complet de judecată în cadrul unor procese (care erau întotdeuna o mascaradă) rostea sentinţe de execuţie pentru deţinuţii politici polonezi, procese care se sfârşeau întotdeauna cu împuşcarea acestora în spaţiul dintre blocurile 10 şi 11(acestea aveau ferestrele oarbe, ca să nu se vadă ce se petrece afară, noaptea), acolo era zidul de execuţie, reconstruit la ora actuală. Celulele din pivniţe au servit în continuare ca celule de tortură. Unele prevăzute cu uşi de fier foarte joase, de aproximativ 40 cm de la podea, serveau pedepsitului tortura statului în picioare, după ce se târa înăuntru ca un câine, în patru labe, 4 deţinuţi în cuşcă ocupând un spaţiu de nici 1 metru pătrat pentru o noapte întreagă ca a doua zi să iasă pentru a merge la muncă forţată. Pentru ce puteau fi pedepsiţi? pentru lipsa unui nasture, când un deţinut nu avea cum să vadă ac şi aţă de când a plecat forţat de acasă, pedeapsă pentru o privire care nu era de bunăvoinţă, ci eventual de amărăciune, sau mai rău, de sfidare.

 

În unele celule ale deţinuţilor politici se murea prin înfometare, în altele prin lipsă de aer, nefiind prevăzute cu geam de aerisire, iar un număr de până la 40 de deţinuţi închişi în ele (într-un spaţiu de sub 20mp) mureau în câteva zile din lipsă de oxigen. Mai era blocul spital, un bloc la fel de sinistru ca cel anterior, care servea şi ca bloc de experimente pentru doctorul Mengele împreună cu echipa sa. Doctorul selecta personal transporturile hotărând cu o mişcare scurtă a braţului pasul la dreapta, viaţa, sau pasul la stânga, drumul camerelor de gazare. 60-70% din fiecare transport mergeau direct la moarte, doar copiii peste 12-14 ani şi adulţii până la 35-40 ani, capabili de muncă, erau cruţaţi, până la o selecţie viitoare.

 

Mai cumplit decât Auschwitzul, care era un KL (lagăr de concentrare) central, având în subordine în jur de 40 de lagăre mai mari sau mai mici, Birkenau era un lagăr uriaş construit special pentru acest scop în locul unui sătuc ai cărui locuitori au fost mutaţi. Blocurile din lemn, lungi ca nişte grajduri, cu priciuri pe trei nivele, unde nivelul de jos era adesea direct pe pământul mocirlos, plin de şoboşani mişunând nopţile, erau adesea neîncălzite, de unde atâta amar de lemne pentru încălzirea zecilor de barăci?, latrinele cu câte 180 de orificii, fără scurgere, curăţate manual, robinetele fără apă, lipsa posibilităţii de a spăla rufele murdare, tifosul gata să izbucnească în oricare moment, motiv suficient pentru a trimite întregul bloc la gazare, Kapo-uri violenţi, câinioşi, fericiţi să maltrateze, să bată, să ţină deţinuţii în frig, în zăpadă ore în şir, să ucidă nou-născuţii în găleata din baracă, Birkenau, un lagăr prevăzut cu 4 camere de gazare şi tot atâtea crematorii fiecare cu câte 4 cuptoare, însemna iadul construit sistematic.

 

În camerele de gazare şi în faţa cuptoarelor nu se vorbeşte, acolo sunt locuri în care vizitatorii tac şi ţin un moment de reculegere, prea mulţi oameni au murit în locul acela mic, ca să poţi să treci indiferent sau curios sau apatic. Acolo poţi trece doar cu ochii în doliu! Uneori în lacrimi! Poate cu o undă de revoltă, poate cu stupoare în faţa lipsei de atitudine ce-a persistat şi încă persistă.

 

Ce-a învăţat omenirea? Au trecut 60 de ani şi lecţia a rămas neînvăţată. Atâtea Auschwitzuri în miniatură în casele oamenilor, în mijlocul războaielor, în suburbiile marilor oraşe, în penitenciarele sistemelor dictatoriale şi încă nu e voie să vorbeşti despre ele, intoleranţa, discriminarea au făcut paşi mari, în fosta Iugoslavie rănile supurează încă, în marea Rusie cîte focare s-au stins? Ce se întâmplă cu adevărat în Irak, în Gaza, în Liban? Dar ţările comuniste ce ascund în pivniţele penitenciarelor lor?

 

Visătorul a regăsit-o pe Elya la poartă. Reuşise să scape împreună cu sora ei care avea la eliberare 30 kg. Au fost îmbarcate într-un tren, dar conductorul, la înţelegere cu deţinuţii, contra promisiunii de salvare a propriei vieţi, ştiindu-se poate vinovat, a tot plimbat trenul înainte şi înapoi până i-au ajuns americanii din urmă. Inscripţia care îi întâmpina şi care mai e şi azi la intrarea în fostul KL Auschwitz Arbeit macht frei a fost lăsată în urmă, numărul tatuat pe mână încet s-a şters, dar amintirile sunt încă extrem de vii, parcă prea vii!

 

Şi Visătorul eram eu. Am văzut, am suferit, am tras concluzii, am fotografiat, am tradus fiecare cuvânt al ghidului ca grupul de elevi şi studenţi să nu piardă nici o informaţie, turiştii români sunt foarte rari acolo, dar clujenii ştiu că peste 15 000 de evrei au fost deportaţi în timpul ocupaţiei hortyste din Cluj. O hartă mare în primul bloc arată deportările din toată Europa, inclusiv de la noi.

Elya are peste 80 de ani şi m-a învăţat că nu cei puternici supravieţuiesc, ci totul atârnă de vreme şi de împrejurări, vorba înţeleptului Solomon.

Anunțuri