~Adrian Botez: Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuţei: Cartea iniţierii totale

Credem a fi de prisos să stăruim asupra realităţii că Sadoveanu a fost şeful Masoneriei româneşti interbelice şi că Masoneria(de toate culorile) este obsedată de simboluri şi simbolistică¹. În special, simbolurile cifrelor  –  numerologia… Iar numele pe care masonii îl dau divinităţii este „MARELE ARHITECT”. Din pricina acestui aspect, tot ce li s-a spus şi li se spune elevilor sau studenţilor(trecuţi şi actuali) despre asemănarea cărţii lui Sadoveanu cu 1001 de nopţi ori Decameronul lui Boccaccio ar trebui privit (dar, din păcate, n-a prea fost şi nu e aşa  – dovadă comentariile critice de tot felul, de la Ibrăileanu la G.Călinescu şi N.Manolescu  –  comentarii care rămân, în general, la nivelul „ambientalului” povestirilor sadoveniene…²)sub semnul rezervei: o paralelă între aceste 3 opere este rezonabilă, doar în măsura în care corespunde unor tentative de accedere la mesajele divine. Cifra 10, dintotdeauna (cel puţin de la orfico-pitagoreici încoace) este simbolul creaţiei divine(1=numărul divinităţii, iar cercul O simbolizează lumea creată).

      Cartea basmelor arabe, în aceaşi măsură cu cartea renascentistă  – trimit la „divinitatea dezvăluită”(1001=a-divinitatea privită în oglindă, adică „culcată” în noaptea-somnul umanităţii  – 10-01, b-„divinitatea celor trei lumi”  –  celestă, terestră şi nocturn-subpământeană, privindu-şi chipul „din partea opusă divinităţii”  – omul… ;   la fel, Decameronul trimiţând la Cetatea-de-sub-Ciumă, adică Cetatea în care Logos-ul Divin devine Logos-ul crizei ontologic-umane).La Sadoveanu, se pare  –  divinitatea este”învăluită”  –  şi doar printr-un proces de iniţiere a cititorului, prin Logos-ul Cărţii  –  acesta poate deveni părtaş la mistica revelaţie-dezvăluire-întru-taină(iniţiere)…

      Fireşte, prima întrebare este: de ce sunt, în Hanu Ancuţei, doar 9 povestiri-relevanţe ale coerenţei expresive a Logos-ului? Răspunsul, cel puţin deocamdată, este că, de fapt, sunt 10  –  dar a 10-a, adică povestirea mereu promisă de comisul Ioniţă(„o istorie cum n-am mai auzit”, „cu mult mai minunată şi înfricoşată”  –  creând o tensiune supranarativă  –  premiză a sugestiei transcenderii Logos-ului), este interzisă pentru urechile omeneşti(orice taină divină este letală pentru neiniţiat!): a 10-a povestire(Mitul Celest), care va fi chiar Logos-ul Esenţial, se va desfăşura(sau revela!)numai pentru iniţiaţii trecuţi, prin somnul-moarte iniţiatică  –  în lumea cealaltă. Numită(din Evul Mediu) şi „lumea pe dos„!

      Evident, pentru Creaţie –  este necesară iniţierea în Mitul Creaţiei Cosmice   –  adică întru Marele Arhitect  –  avându-l, ca mesager terestru, pe MANOLE  –  şi întru jertfa necesară dăinuirii, întru eternitate, a Creaţiei: ANA-An[c]a-An[cuţ]a(de observat obsesia masonului fruntaş Sadoveanu, pentru motivul Marelui Arhitect: spre exemplu, comisul Manole, succedat de Manoluţ, sau prezenţa”ziditoare” a lui Ştefan Meşter  –  paredrul muntean-Sudic al lui Ştefan-cel-Nordic, în Fraţii Jderi, sau Kesarion Breb, Brebul[CASTOR]-Meşter-Maestru, rex et pontifex, în Muntele Sacru-Kogaion, din Creanga de aur etc.). Hanul lui Sadoveanu nu este Cetatea-de sub-Ciumă  –  nu este expresia emergenţei Crizei Cosmice a Creaţiei  –  dimpotrivă, este expresia unui Logos în expansiune creatoare, conţinând doar semnele conflictualităţii benefice, între feţele polare ale Lumii  –  ca izvor al dinamismului creator, sub semnele complementare ale lui Apollon şi Dionysos  – sau, poate, sub semnul celor două feţe ale lui Dionysos: de-creatorul lumii învechite şi restauratorul lumii purificate:”(…)acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi bielşug la viţa de vie(…)apoi într-devăr, Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos…” Nimic tragic în ridicarea-război-confruntare ritualică(Împărat-Iniţiat contra/sau întru[?] Limbă   –  şi Alb-Iniţiat contra/sau întru[?] Păgân=paganus, al satului), nici măcar dramatic  –  ci doar „pentru împlinirea zodiilor”. Creaţia Manolică-Han „cloceşte” ZBORUL INIŢIATIC  –  înapoi către Paradis.

      Şi dacă avem de-a face cu „lumea pe dos”, unde oare se poate frânge lumea şi răsuci pe Axa cosmică, înspre sinele esenţial, în  Cetatea Logos-ului  –  decât nu în locul unde stă Jertfa ANA-ANCUŢA  –  LOCUL CENTRAL AL CONSTRUCŢIEI-LOGOS(„Şi Ancuţa cealaltă şedea, ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii” – locul-identitate şi funcţie sacrală, este neschimbat: Ana-Ancuţa stă la Intrarea Lumii şi se identifică cu Axa Lumii  – axa de simetrie a Lumii!) ? Adică, la mijloc de 9 –  la nivelul 5(de unde se oferă perspectiva simetrică[4-1-4  –  cifra 4 conformând Crucea Firii, în mijlocul căreia este Hristosul-Autosacrificial, Început şi Sfârşit  –  marcat, aparent, prin paredru feminin-Ana, în realitate, prin  citire: identitatea divină  –  A al începutului şi A al sfârşitului  –  între α şi ω fiind N, care corespunde dubletului sintetic al ascensiunii-descensiunii, al săgeţii soarelui vizibil şi a soarelui invizibil-întors etc.]- asupra Lumii-Logos-Creaţie?Răsucirea înseamnă spiralare, deci permanenta dublare-oglindire a Sinelei Divin în Creaţia Sa: Cealaltă Ancuţă(de fapt, mereu aceeaşi, dar pururi oglindită, în Creaţie). Şi atunci, povestirile, prin titlurile lor, vor fi citite în următoarea succesiune: ascendent  –  1–Iapa lui Vodă, 2-Haralambie, 3- Balaurul, 4-Fântâna dintre plopi  –  5-CEALALTĂ ANCUŢĂ  –  apoi, aparent descendent, dinspre centrul mitului oglindit – Cealaltă Ancuţă, răsucit dinspre sfârşit, către Centrul Comun Cosmic  –  în realitate, reluând ascendenţa, pe „celălalt versant”-lume: 4–Istorisirea Zahariei Fântânarul, 3-Orb Sărac, 2-Negustor lipscan, 1-Judeţ al sărmanilor. (Povestirile numărul 4, atât din seria din stânga, Fântâna dintre plopi, cât şi cea din seria din dreapta, Istorisirea Zahariei Fântânarul   –  pun în comun FÂNTÂNA  –  simbolul „răzbirii” pe cealaltă lume. Iapa lui Vodă şi Istorisirea Zahariei Fântânarul , alfa şi omega terestre, povestirile ce se întâlnesc abia în vârful ascensiunii Logos-ului, au în comun nu doar initium-ul COLOANĂ-I, ci şi, mai ales, pe V ODĂ-ZONA DIVINĂ-ZBORUL DIVIN, cu ambele aripi actualizate-activate). Această succesiune, însă  –  atenţie! –  e valabilă doar petru a doua lectură a textului !  –  lectura sintetică, iniţiatică, prin TITLURI! Ne întoarcem, însă, pentru prima lectură, a Ordinii Succesive şi Continue  –  lectură care începe cu indicarea treptei de ascensiune iniţiatică şi a coloanei de foc a iniţierii(„H„-treapta scării, de la prima literă a titlului cărţii  –  Hanu Ancuţei, şi”I„, de la titlul primei povestiri, Iapa lui Vodă)  –  şi sfârşeşte cu ultima literă a alfabetului umano-românesc  –  „Z„, iniţiala numelui celui care refuză să mai pângărească verbul divin  – ZAHARIA-AL-FÂNTÂNII(fântâna=locul de trecere pe lumea cealaltă), călăuza tăcută(şi, oarecum, nevăzută  –  căci omul terestru nu poate concepe ceva în lipsa comunicării sensibile…) spre lumea cealaltă, care lasă „dezmăţul” discursului terestru pe seama Femeii(liţa Salomia  –  purtând încă, în numele ei, forma Şarpelui  –  ispită trecută şi înţelepciune viitoare ³). De fapt, prin topos-ul mitic final(adică, din a 9-a povestire-viuziune încă terestră)  –  Poiana lui SAS   –  se trimite, în fapt, la cei doi Zalmoxis, Fraţii-Zei Călăreţi Pe Un Singur Cal(în definitiv, cele două naturi ale lui Zalmoxis-Umbra lui Hristos: umană şi divină, [sub]terestră şi celestă etc.).Fiinţa Primordială.

      I-A se observa că începutul stă sub semnul PRIMULUI CĂLĂREŢ-comisul Ioniţă(Ioannis=dăruit de Dumnezeu, al lui Dumnezeu, devenit proprietate a celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine), stând sub semnul lui „Alixandru Machidon”-Cuceritorul Magic al Lumii  –  care Ioniţă, în final, se va îmbrăţişa întru somnul-moarte iniţiatică, cu AL DOILEA CĂLĂREŢ – căpitanul de mazâli⁴ Neculai Isac(Nicolae=nike+laos=popor al victoriei):”Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Necului sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”. Contopirea sacră a celor doi Fraţi-Călăreţi Zalmoxieni!

      Neauzita POVESTE-ISTORIE SACRĂ este, de fapt, însuşi SĂRUTUL, adică PACEA-ÎMPĂCARE DINTRE LUMI (şi naturi sacre)   –  după ce, prin efortul comun şi extrem-spiritual(„grea muncă”), Demonul a fost exorcizat, prin nechezul CALULUI SACRU-SOLAR: „Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului(…)Calul l-a adulmecat [pe demon], dând strigăt(…).  Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor(…)am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă(…)”. [„Calul e iapă!”, vor spune unii: da, adică (re)născătoare potenţială de Logos Solar…].

      Către ce-cine tinde comisul Ioniţă? Către VODĂ  –  adică, starea de INIŢIAT. „Vodă”-identitatea regal-sacrală(Monarhul Ascuns, al lui Guénon⁵) se ascunde, într-o primă instanţă, sub masca „boierului mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită”(densificat solar). Şi când îl va afla, dincolo de Poarta Curţii, ca revelaţie a identităţii sacrale(„atuncea mi-a năvălit sângele în ochi şi mi s-au împainjinit vederile”  –  se prefigurează motivul ORBULUI VIZIONAR  –  ORB SĂRAC  –  şi apoi”am intrat într-o lumină mare”, din care ridică „ca-ntr-un fulger privirea”  –  şi CUNOAŞTE  –  ORBIND SACRAL: „”ş-am cunoscut pe boierul de la han (…) pe loc am înţeles că trebuie să închid ochii şi să fiu înfricoşat”)  –  îi spune despre piatra filozofală-venin-sânge transcens(„Şi-i spun despre (…)tot veninul cât l-am adunat în inima mea”), prin care cei doi, fost ucenic(„călătorit spre Centrul Lumii!” şi maestru, se identifică spiritual. Dar cum să te identifici cu Centrul Lumii? Povestea-Mit spune: prin CALUL SOLAR, simbol al Sufletului Cosmic: „(…)calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele!”Propriul tău suflet-duh produce identificarea cu PNEUMA DIVINĂ  –  iar PUPATUL-SĂRUTUL „nu departe de coadă”, oricât ar părea de deplasat ori forţat, asta înseamnă Suflarea Identificatoare: umflarea-revelarea ARIPILOR ZBORULUI DIVIN, prin identificarea suflet(duh) individual-pneumă cosmică!(rect-fontanelă, dinspre čacra 1 spre čacra 7 a Fiinţei Cosmice).Acest cal, şi numai el(adică, cel cu aripile revelate-umflate prin Suflul lui Vodă-Maestrul!)poate duce, în zbor, dincolo de”pustietăţile apelor şi codrilor” cu „jigănii”(formele labirintului infernal, con-format de propriile slăbiciuni ale ucenicului în curs de iniţiere)  –  în Cetatea LOGOS-ULUI SACRU. În definitiv  –  Parnasul imaginarului grecesc  –  Muntele Sacru al inspiraţiei-expiraţiei secrete, conformatoare a Ritmului Lumii Spiritului.

      II-Haralambie(să fie şi o sugestie asupra presiunii cosmice, de tip Decameronul, pentru Creaţia prin Contradictorialitate?  –  căci Sfântul Haralambie este numit şi Haralambie-de-Ciumă!)  –  este povestirea despre conflictualitatea necesară pentru înălţarea spre (Auto)Creaţie: MONASTIREA SORILOR. Cel ce o narează este „germanos=GEAMĂNUL”(GHERMAN): el povesteşte, deci, despre conflictul gemenilor HARALAMBIE şi GHEORGHE  –  dar el însuşi este locul spiritual(„locul geometric”)al confruntării şi, respectiv, soluţionării spirituale a conflictului dintre GEMENII LUMII  –  în noua lume sintetică:

      a-el, Gherman, este martor şi jertfă, pentru împăcarea, în eternitatea lumii spirituale, a sufletelor celor doi fraţi gemeni conflictuali(„Iată pentru care pricină am fost jurat schitului Durău”); este COPILUL-NARATOR, liantul simbolic, peste ne-vederea lumii, a celor doi Războinici ai Sacralităţii-Vodă:Haralambie-Războinicul disimulat în codru=cosmicizat, Soarele Negru al lui Vodă:”Acel Haralambie era un arnăut domnesc. (…)într-o bună zi, Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru…”  –  şi Gheorghe-Războinicul de lângă Sacralitatea-Vodă  –  Soarele Alb:”Şi braţ şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-său”.

      b-are loc interschimbarea funcţională a celor Doi Sori  –  în vederea evidenţierii purificării ciclice a Cosmosului: Soarele Negru se vădeşte, identificându-se, în momentul decapitării, cu Soarele Alb(capul său cade simultan cu răsăritul de soare vizibil!): „(…)unul din slujitorii Domniei a ridicat şi-a ţinut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele”  –  iar fostul Soare Alb se ascunde în „pământ şi linişte”(„Măria Ta[…] te rog să mă leşi slobod la pământul meu şi la linişte”  –  dar şi  în Codrul Cosmic-Biserica(„Monastirea”manolică): „Gheorghie(…)pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit(n-n.: rătăcit în indefinirea cosmică, unde gemenii îşi împrumută reciproc chipul şi funcţia), a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin”. S-au creat, prin jertfa COPILULUI(aparţinând, egal, Tatălui şi Unchiului  –  căci sunt gemeni!), două axe paralele şi mistice, între care se situează „naveta”spirituală a Copilului Sintetic(purtând în el funcţiile celor doi sori ai lumii  –  de aceea va fi nevoie de o imediat ulterioară „povestire”, a unui specialist-ZODIER, Fiu-Leonte şi Tată-Ifrim  –  pentru a nu stingheri întretăierile funcţionale, de lumină şi soartă, ale Sorilor!): schitul Durău, din Munte-Codru(„sediul” Soarelui Negru)  –  şi biserica de la Ieşi(„sediul” Soarelui Alb). „HARUL AMÂNDURORA!”

      III-Dar echilibrul Cosmic nu poate asigura dinamismul evoluţiei spirituale, în lipsa unui catalizator dinamic  –   DRAGONUL-BALAUR(care va căpăta, în etapa următoare, Marga-Mărgăritarul=”strălucirea de netăgăduit a cuvântului suveranului”-  devenind „axa destinului”). Conform alchimiei, există, de fapt, doi dragoni care se înfruntă: ei desemnează cele două substanţe ale Marii Opere  –  unul înaripat şi altul nu(aici  –  Dragonul VUZA-IRINUŢA, respectiv Dragonul NASTASĂ BOLOMIR  –  probabil BAAL+MIR=LUMEA LUI BAAL, „zeu al furtunii şi al fecundităţii, simbolizând prezenţa şi revenirea periodică, în orice civilizaţie, a tendinţei de a exalta forţele instinctive”⁶)  –  spre a desemna fixitatea uneia dintre substanţe şi volatilitatea celeilalte⁷  –  Sulful, respectiv Mercurul alchimic( dar posibil şi Ida-suflul feminin al Lumii  –   şi Pingala-suflul masculin al Lumii, urcând-sintetizând suflurile vitale, în Androgin, pe Caduceul Cosmic).Ca urmare, ZODIERII (din nou, COPILUL-LEONTE şi TATĂL-IFRIM), nu pot fi de ajuns, întrucât ei nu fac decât să repete, prin dublul semn al LEULUI⁸, poziţia simbolică-STATICĂ  –   a Gemenilor. Este nevoie de factorul real dinamic-spiritual – care este asigurat de generaţia spontană, produsă prin naşterea lui EIRENE(Irinuţa…)=PACEA, cu „ghiare agere la mâni (…)în părul ei[crescuseră] corniţele”  –  alături de Vuietul Cosmic (MIRII COSMICI-DRAGONUL MERCUR) –  „ibovnicul” Alixăndrel Vuza  –  de fapt, VÂRTEJUL ONOMATOPEIC: fiul lui „Vuza vornicul„(jumătatea masculină-celestă a BALAURULUI, tot aşa cum EIRENE-IRINUŢA este jumătatea chtoniană-feminină a BALAURULUI[până la descoperirea „balanului” solar, din esenţa ei profundă], asimilabilă lui Scaraoschi. Ciudat şi nu prea: Nastasă şi Irinuţa, în această lume, sunt mirii demonici, căci Ancuţa îl numeşte pe Nastasă  –  „Caraoschi”  – sugestie clară a deteriorării spre negru, a „nemuririi”-Graalul Vechi, descendent-Tamas…) – din sânul ostenit al lui NASTASĂ-ANASTASIAS-NEMURIREA. MIRII VÎRTEJULUI COSMIC(Vuza-Irinuţa) sunt adevăraţii BALAURI-SOLOMONARI.⁹ De fapt, avem de-a face cu ilustrarea celebrei formule hermetice din Tabula Smaragdina: „Ascendit a Terra in Coelum iterumque descendit in Terram et recipit vim Superiorum et Inferiorum„. „Dragonul arată necesitatea unui termen median între cele inferioare şi cele superioare, între Cer şi Pământ, în vederea unirii lor.(…)În mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, al mugetelor apelor, apare o a treia fiinţă, Balaurul, pe spatele căruia pasărea Hac scrie, cu ghearele ei, Trigramele sacre.” ¹⁰ Suflul vital al lumii(prana) trebuie să urce, ca ŞARPE-KUNDALINI, de-a lungul „coloanei vertebrale”a Fiinţei-Univers, unificând atât cei doi curenţi spirituali subtili(Ida-feminin şi Pingala-masculin), pentru a-i întâlni la nivelul creştetului capului(fontanela-Fântâna!)-Sanhara, lotusul cu o mie de petale  –  cât şi cele trei gune¹¹, pe direcţia ascendentă, spre LUMINA DIVINĂ(Sattwa), dar şi spre a le înscrie în SEMNUL CRUCII COSMICE. Motiv pentru care, în seria narativă, va apărea FÂNTÂNA DINTRE PATRU PLOPI. Iar în ce priveşte transfigurarea „mugetului” Dragonului  –  se va ajunge la Parashabda=Sunetul Primordial, mantra Mioriţei(onomatopeice…),¹²rostită”sub blestem”, de ORBUL-Costandin.¹³Călăuza Divină spre Parashabda.¹⁴

      Nastasă Bolomir, aparent, nu mai e în stare să solicite înstăpânirea lumii(prin încălţări), ci doar „papuci” din pielea „zodiilor-zodierului”(de pe spinarea lui Ifrim)  –  papucii sugerând somnul-Thanathos. VÎRTEJUL-VUZA, necesar pentru o EIRENE-PACEA la cu totul alt nivel calitativ  –  LEICA-PÂLNIA vârtejului care răpeşte ansamblul sacral instaurat, prin SUFLUL LUI VODĂ, spre cealaltă lume, sprijinită doar pe pământ  –  dar cu gura deschisă în ceruri, în „revărsare de grindină [divina sămânţă!] şi ape[fertilizatoare ale noii lumi]”  –  devine semnul schimbării de topos: Anastasias-Nastasă îşi „amestecă [identifică fiinţa samsonică]barba cu vârtejul”, transgresând, din „pseudo-Barbă-Albastră”, în nevăzutul-mortul MISTIC-Bolomir(DRAGONUL SULF), care nunteşte MISTIC cu a treia-SACRA MIREASĂ A VĂZDUHULUI-VÂNT AL LUMINII(„drăcuşorul cel balan”)  –  pacea mutându-se, prin războiul acestei lumi, în nevăzutul mistic(deocamdată, SEMI-ORBIREA călăreţului-NIKE+LAOS=VICTORIA POPORULUI=structurii sacre). Zodiile şi slujitorii lor, „solomonarii”  –  se subordonează acestei noi conformaţii cosmico-spirituale, prin tăcere”cuminte”: „Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni să vorbească  –  însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor.”¹⁵ Ceea ce va simboliza Oul Primordial  –  va fi, în ulterioritatea narativă  –  MODELUL CRISTIC-MARGA¹⁶ CRUCII PLOPILOR. De asemenea, dragonul-balaur-ciclon-pâlnie(-leică) se va institui şi în vehicul, şi în energie cinetică, pentru propulsarea CALULUI SOLAR, dincolo de PĂDUREA MISTICĂ, dincolo de viziunea terestră  –  deocamdată, în starea de „chior”, preludiul ORBIRII-VIZIUNII SACRE (în legătură cu PERLA-MĂRGĂRITAR¹⁷).

      IV- „O fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi„. Aici se petrece transfigurarea Omului-Orbete(căpitanul de mazâli, Neculai Isac)  –  cel orbit de patima „ochilor negri”, cel care, din pricina patimii, „umbla bezmetic şi  singur ca un cuc” ¹⁸ –  în Chiorul care-şi aşteaptă perechea (Răducan Chiorul, cel orbit dublu, de patima pentru Femeie şi de superbie), spre a-l alcătui, curând,  pe MARELE ORB  –  vizionarul asupra lumii divine.

      Are loc sublimarea lui Tamas-răutatea(„Voinic şi frumos  –  şi rău”) şi a lui Rajas-instinctualitatea(„eram un om buiac şi ticălos”)  –  în IUBIREA-Sattwa, pentru care revelaţie trebuie să jertfească dublu:

      a-să primească „lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”(fierul întunericului şi vrajbei îi răpeşte lumina ochiului) ;;

      b-să vadă mărgăritarul-Marga (ţiganca-Mister Divin, ca în nuvela lui Mircea Eliade – La ţigănci), dincolo de labirintul orizontalei demonice(„[ţiganii] săltau ghemuiţi ca nişte diavoli negri”)  –  transfigurat în GRAAL: „La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului[CERCULUI DIVIN] de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt.” I se prelinge propriul sânge în gură, şi-l simte ca pe sângele EI-HRISTOSUL-MĂRGĂRITAR:”mi-a năboit iar sângele;mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii”  –  într-o euharistie tragică şi măreaţă, a Dragostei de peste Lumină şi Întuneric.

      Cu siguranţă, acest mister al  GRAALULUI îl va împărtăşi, în final, CĂLĂREŢUL  –  CĂLĂREŢULUI (Îngemănatul  Zalmoxis): Neculai lui Ioniţă („căci şi el [Ioniţă]avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi”)  –  prin îmbrăţişarea şi sărutul mistic  –  care înalţă Logos-ul în sublima Tăcere Divină (A ZECEA POVESTIRE!  –  CEA DESPRE PARADISUL REGĂSIT), uitare a zarvei de la Hanul Lumii:”Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.

      Dar minunea GRAALULUI-deschidere a raiului-Hristos  –  nu trebuie să rămână vederii profane, ci trebuie să se scufunde, ca neuitare eternă,  în sinea Iniţiaţilor  –  şi să pară doar poveste, degrabă uitată  –  neiniţiaţilor:”-Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi?-Nu mai este…a răspuns încet moş Leonte, cetitorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii…” De observat că protecţia uitării i-o asigură GRAALULUI  –  STELELE-ZODIILE(căci răspunsul nu-l dă naratorul Neculai Isac, ci Omul-Zodie al Dragonilor).  Iar TRECEREA-FÂNTÂNĂ dintre braţele CRUCII PLOPILOR  –  „nu mai este în fiinţă”  – ci a trecut, fireşte, DINCOLO DE FIINŢĂ  –  ÎN STELE…

      V-Prin simbolul FÂNTÂNII şi sub SEMNUL CRUCII şi al GRAALULUI  –  s-a ajuns la HOTAR  –  adică la trecerea spre cealaltă lume  –  la STYX. Unde se neguţează, ca mărunţişuri, toate sufletele. Şi Charon-ul naraţiunii  devine IENACHE COROPCARUL¹⁹. Cel care desfundă drumurile-treceri, pe care le înfundă Satan  –  prin desfundarea PIPEI-CALUMET(locţiitoare atât a FÂNTÂNII, cât a însăşi FIINŢEI-OM PRIMORDIAL  –  semn că în povestirea a 5-a, adică exact în mijlocul LOGOS-ului, se vor săvârţi lucruri sacre, de importanţă capitală, pentru toate lumile):”Şi să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-l înfunde”²⁰.

      Iar Styxul însuşi   –  este însuşi spiritul acvatic al Moldovei  –  APA MOLDOVEI  –  care spintecă lumile, pe un traseu mistic  –  împărţind spaţiile existenţei în CEEA CE E AL ACESTUI MAL(cu vizibilitate profană)/vs/CEEA CE APARŢINE MALULUI OPUS(cu invizibilitate sacrală, promiţând ORBIREA DIVINĂ-REVELAŢIA). Suntem chiar în centrul mistic, în locul mistic al tuturor intersecţiilor  –  suntem la intersecţia GURILOR(de rai şi de iad), a tuturor CETĂŢILOR-OUROBOROS-uri: răspunsul la CETATEA LOGOS-ului(Hanul) îl dă CETATEA ROBIEI TĂCERII ŞI A  ÎNTUNERICULUI MINŢII (Turnul Goliei). De aici încolo, toate vor fi „lumea pe dos”. De aici începe MOARTEA, începe eroismul credinţei în TRECEREA PESTE MOARTE,sub LEGĂMÂNTUL MORŢII:”Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă tem.” Cine poate fi cel ce stă sub LEGĂMÂNTUL MORŢII? Cine-ar putea fi decât RĂZBOINICUL LUI HRISTOS  –  CATANA(=PROFESIONISTUL MORŢII ŞI AL VICTORIEI ASUPRA MORŢII)? Este TODIRIŢĂ CATANĂ –  adică „supusul” Sfântului Lupilor-Toader  –  LUPULUI FENRIR, ÎNNOITORUL-ÎNVIETORUL, de bună-seamă.  

      Cine poate fi „mireasa lui”  –  decât „crăiasă/A lumii mireasă”  –  SORA LUI CHARON? Căci „duduca” VARVARA ESTE SORA VORNICULUI Bobeică  –  iar bobaică înseamnă VÂSLĂ  –  DECI, ESTE SORA VÂSLITORULUI. Iar ciudata Sfântă Varvara (după cum bine se ştie) este patroana minerilor şi mineritului  –  adică a căutării în întunericul-labirint al iniţierii. Deci, patroana MORŢII şi a MISTERULUI SUBPĂMÂNTEAN  –  iar, conform tradiţiei româneşti, tărâmul morţilor este LUNA. Textul lui Sadoveanu este ciudat de zgârcit, atunci când e să ne comunice ceva despre „duduca”Varvara²¹. Iată, totuşi, ce ne spune textul sadovenian despre misterioasa „duducă”:

      a-„(…)Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că tot plânge”. UMBRĂ  –  pentru că aparţine de Tărâmul Umbrelor. Eurydike a lui Orfeu²²  –  iar perechea terestră a lui Orfeu este bacanta-Ancuţa  –  iată cei doi stâlpi, al Vieţii şi al Morţii, împletiţi ca două iederi, pe CADUCEUL-BĂTRÂN, sub privirile MISTICE, ale Bătrânului Lumii Aţipit-revelat, pentru o clipă, în Logos:  „Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât şi-a sărutat-o . – Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra”  –  adică, poate revărsa foc binecuvântat asupra lor. Iar plânsul  continuu al „duducăi” este, în egală măsură, al Persefonei păgâne, silită la jumătate de ciclu obscur  –  şi al lunarei şi creştinei Maici a Domnului  –  care continuu plânge şi se roagă, pentru sufletele celor care, odată trecuţi dincolo, nu mai pot fi ajutaţi decât prin graţie divină; ea este ascunsă-misterioasă(„sub poclăzi”), dar şi REGINĂ A LUNII,

      b-ceea ce justifică trecerea ANEI-ANCUŢEI sub regim lunar, pentru a ajuta la împlinirea ritualului de trecere  –  alăturându-se călăuzelor neauzite ale nopţii, precum şi FEMEII-FEMEILOR, din dimensiunea obscur-matriceală, uterino-placentară:”(…)înţelegeam că lelea Ancuţa, când se uita în lună, auzea ce se petrece la celălalt mal„. E nevoie, deci, de dedublarea ANEI-ANCUŢEI  –  în EA şi CEALALTĂ, pentru a asigura continuitatea prezenţei pe ambele maluri  –  al vieţii şi  al morţii.

      Pentru evidenţierea ritualului de trecere  –  este ales un „Harap-Alb”  –  un novice CĂRUNT  –  pe jumătate iniţiat, pe jumătate profan. El se numeşte (cum se vor numi şi iniţiaţii  –  Costandin Moţoc, devenit ORBUL COSTANDIN)  –  COSTEA  –  de la cuvântul latinesc constare=a rămâne neschimbat, a se menţine egal, a stărui într-o atitudine sau o lucrare. Din păcate, stăruinţa lui este în neînţelegere, iar nu în credinţă şi parcurs iniţiatic. Este, mai curând, ÎNCĂPĂŢÂNATUL(„într-o coastă”), decât CUNOSCĂTORUL. Îl urmează-urmăreşte pe cel RĂZBOINIC întru IUBIRE  –  pe Todiriţă Catană  –  dar, de fiecare dată, simţind că acesta este TRIMISUL CUVÂNTULUI-LOGOS  –  îl loveşte peste fălci şi peste grumazul „laringeal”  –  de fapt, peste GURA DE RAI:”ş-a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci”, „şi Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz pe răzăş”. Bănuim că, totuşi, trecerea lui Costea Căruntu peste Styxul-Moldova şi însângerarea gurii şi „stupirea” dinţilor(poate şi”semănarea” lor, întru o nouă lume?)  –  înseamnă, totuşi, că a învăţat despre Logos, suficient cât să nu mai împiedice drumul spre „gura de rai” al Războinicului Logos-ului.

      Oricum, Ana-Ancuţa nu e doar complicea CATANEI, ci chiar preoteasa care protejează(poate chiar efectuează) ritualul trecerii peste Styx, care posedă ŞTIINŢA DE A CONSTRUI HORNUL –FÂNTÂNĂ A FOCULUI(Vulcan) între/peste lumi: ” de sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn„(…)”Ş-atunci [când s-a desăvârşit trecerea]am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei„.

      VI-De acum încolo  –  urmăm drumul invers, respectând cerinţele lumii pe dos”. Ne vom ridica, iarăşi, de la TALPA LUMII, de la mlaştina infernală  –  prin intermediul MUNTELUI şi al ÎMPĂRATULUI-VASILE(iniţiatul)  –  ca substituţi-expresii  ale CALULUI SOLAR (cel cu initium-ul ZBORULUI în suflul-suflare-duh al lui VODĂ). Pentru că iniţierea este, de acum, fără cale de întoarcere (căci HOTARUL A FOST TRECUT), iniţiaţii se vor numi „sărmani”-faqiri  –  sărăciţi de corporalitate materială şi bogaţi întru spirit. Iar Calea lor  –  este spre Dreapta Judecată-Judeţ, adică spre MUNTELE-CUPTOR. Judeţ al sărmanilor=operaţia de sfinţire a iniţiaţilor, întru ADEVĂRUL DIVIN (Absolut).

      Acest al doilea şir de patru povestiri-etape iniţiatice, situate la dreapta Axei Narative (Cealaltă Ancuţă) sunt integrabile , asimilabile până la contopire cu şirul de povestiri-etape iniţiatice situate la stânga Axei Narative. Dacă şirul din stânga descria HARTA GENERALĂ A INIŢIERII precum şi INDICAŢIA FORŢELOR MOTRICE ALE INIŢIERII  –  ,şirul din dreapta descrie OPERAŢIUNEA INIŢIERII.  Dacă prin şirul din stânga se ajungea la LIMITA SPIRITUALĂ a manevrelor care duc spre transcendere  –  prin şirul din dreapta trebuie să se ajungă la ÎNSĂŞI TRANSCENDEREA SPIRITUALĂ a iniţiatului. La călătoria „magului-Om Primordial”  –  prin stele, sau fixarea lui la Rădăcina Pomului Cosmic al Hesperidelor. Sau în vârful Muntelui Sacru., spre a veghea şi cumpăni  lumile. Stăpân-Veghetor al Axei Lumii.

      OMUL PRIMORDIAL, subiect al iniţierii efective,  este un martor continuu, care abia acum poate ieşi din nevăzut, eficient: este, conform ritualului zalmoxian mioritic, un PILEATI  –  Moţoc²³(„căciula dintr-un berbece”²⁴) , statornicit-constant în mecanismul iniţierii(nu din încăpăţânare, nu „într-o coastă”-Costea, ci din necesitatea desăvârşirii spirituale): pe ciobanul Costandin Moţoc „nici nu-l băgasem  în seamă pân-atunci[ca şi pe orice „fiu mic al craiului”-alesul secret al divinităţii, monarh ascuns al lumii]; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse”. Această PROBĂ A TĂCERII, specifică tuturor ritualurilor de iniţiere orfico-pytagoreică, i-a dat puterea şi identitatea COASEI LUNARE  –  marcând semnul lui Saturn-Chronos, tăierea a tot ce este viu-neiniţiat(„tăind, de fapt, iluziile din lumea asta  –  ilustrând semnificaţia cifrei XIII, început nou, după final de ciclu(…) permite accesul spre domeniul realităţilor adevprate şi invizibile”²⁵):”Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că e cioban”. El poartă toiagul-caduceul- arborele sacru al lui Hermes(echilibrator, fertilizator spiritual, vindecător spiritual), iar ochii săi sunt şerpii înţelepciunii, „de sub streaşina frunţii şi a sprâncenelor”. El este atotascultătorul, resemnificatorul lumii: „-Eu toate le-am ascultat(…)şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat”  –  adică doreşte să-l integreze pe acel „primo movens” al iniţierii întru Logos-Ioniţă, în semnificaţia cosmică, desăvârşită, a iniţierii întru Logos. Înălţimea caduceului trebuie „mişcată ” dinspre „uscăciunea”iluziei  –  spre fertilitatea lumii spirituale.

      Afirmam despre Costandin Moţoc că este Omul Primordial, Omul Gol. Da, el însuşi ne descrie fiinţa sa  –  desprinsă-dezbrăcată de toate violenţele artificiale ale lumii, de toate vălurile violenţelor fără semnificaţie magică  –  îmbrăcat doar cu propria energie-violenţă (auto)demiurgică  –  TINEREŢEA FĂRĂ BĂTRÂNEŢE, la care, însă, nu se accede decât după un lung şi cumplit şir de PROBE INIŢIATICE(căci drept „colnic” este văzut Muntele Iniţierii Spirituale, doar post-iniţiere!):”Care-i tânăr şi voinic/Iese noaptea la colnic/Fără par, fără nimic,/Fără brâu, fără pistoale,/Numai cu palmele goale…”

      Având în vedere faptul că iniţierea presupune mergerea pe două axe deodată (cea umană şi cea cosmico-divină), are loc „schizofrenia” CIOBANULUI-PILEATI( activând, astfel, ambivalenţa BERBECULUI SACRIFICIAL –  malefic şi benefic): Costandin Moţoc, ca şi Zalmoxis, este, în acelaşi timp, EL ŞI FRATELE SĂU(corespondent mascxulin al Ancuţei Hornului-Styxului :Ea şi Cealaltă):”o întâmplare a aceluia care mi-i ca un frate”. El şi Fratele, trecând invers STYXUL-Siret,  testează lumea-soră dacă a rămas vie spiritual  –  şi, apoi, după testare, se vor întoarce, amândoi într-unul, la rădăcina ŞARPELUI KUNDALINI , la Rădăcina Vânturilor Schimbării  –  dar şi ca MAG al păzirii echilibrului cosmic²⁶, la rădăcina POMULUI HESPERIDELOR, ori în vârful Muntelui RARĂU-MERU-KOGAION:  „Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până-ntr-un sat la apa Siretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osul părinţilor  –  o soră ce-am avut şi cu care nu m-am mai văzut din tinereţele mele[perioada ante-iniţiere]. Dac-a fi moartă, să mă întorc la oi şi la tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântu niciodată  – ca şi gândul omului”.

      Având dubla natură zalmoxiană  –  este necesară dubla iniţiere:

      a-iniţierea chtoniană  – pentru a trece de la treapta spirituală(nu socială!) „comati” –  la treapta aristocraţiei spirituale: „pileati”. Orice proces de iniţiere presupune existenţa MAESTRULUI-SPÂNU, perceput, de către novice, drept „rău”. Dar Răducan Chioru este, în mod cert, cel ce păzeşte, între lumi(condiţia sa de „orbete”, cu viziune dublu orientată), respectarea parcurgerii etapelor labirintului iniţiatic  –  şi, se pare, numele său ar trebui să trimită la „raza”-fir ariadnic, care călăuzeşte novicele, prin labirint. În finalul iniţierii, „MOŢOCUL”-PILEATI-BERBECUL se va identifica, prin operaţiunea de sacrificare a Maestrului  – cu Maestrul  –  devenind, temporar, orbete –  în aşteptarea desăvărşirii

      b-celei de-a doua iniţieri, cea uranică  –  prin care va dobândi calitatea de MARE ORB, călăuză spirituală. Această a doua iniţiere se va petrece sub privegherea CIOBANILOR MUNTELUI şi a lui VASILE-ÎMPĂRATUL-INIŢIATUL URANIC(care are semnul celor care „au surprins tainele”: este „puşcat de poteră[păzitorii tainelor divine] în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma căîlcând mai îndesat într-o parte”  –  calcă, adică, aidoma Meşterului Sacru Hephaistos-Vulcan  –  ÎN DOUĂ LUMI DEODATĂ). De observat, încă de pe acum, „robia”iniţiatică la CIOBANII URANICI, (ai MUNTELUI-MERU-KOGAION-RARĂU, complementar cu CIOBANII VĂLULUI SACRU  –  ai „perdelelor”de la apa STYXULUI-PRUTULUI  –  la”focuri care nu se stângeau niciodată”)  –  atât a lui Costandin Moţoc-ORBETELE, cât şi a lui Costandin ORBUL DESĂVÂRŞIT.

      Ca şi Împăratul-Vasile(Hephaistos), Răducan Chiorul este stăpânul FOCULUI  –  fiind stăpânul casei cu „testemele” ROŞII. Ilinca este PRAKRTI, materia instabilă, iluzorie şi fascinantă, în acelaşi timp  –  care nu poate fi fixată, ci doar transfigurată, prin intermediul Principiului Masculin-FOCUL-SUDUIRE: „la femeie nu găseşti credinţă(…). Ci muierea fiind aşa lăsată de Dumnezeu, VICLEANĂ CA APA ŞI TRECĂTOARE CA FLORILE, eu o sudui şi o iert”. De observat că numele funcţional al Femeii este, totuşi, ILINCA, adică vehicul el lui ELI(„Dumnezeul meu este Yahve”). Şi adevăr este, căci fără probele cumplite, pricinuite de „necredinţa” Ilincăi-Prakrti  –  Costandin n-ar fi ajuns”pileati”-BERBECUL. De observat că, aidoma lui ILIE-ELI, Ilinca îl conduce, prin intermediul Maestrului-Răducan Chiorul, în zona de iniţiere a APEI şi FOCULUI:

      1-SCRISUL-DE-FOC, cu BICIUL(Harapnic)-ŞARPE AL FOCULUI(FULGERUL DIVIN), pentru marcarea apartenenţei la zona de iniţiere:”Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-l păleşte-n plin pe după grumaz şi-l taie peste ochi cu şfichiul, parcă-l scrie cu foc” – deci, însemnarea-marcarea se face în zona colectării pranei(gât) şi în zona modificării(în sens spiritual)vederii-viziune(ochi);

      2-apoi, urmează iniţierea întru APA SFÂNTĂ şi FRIGUL SFÂNT(încremenirea hieratică, asupra căreia domneşte GERILĂ…)  –  apa gerului Bobotezei  –  fiinţa iniţiatului fiind fixată(precum crucificarea, care blochează dinamica profană, blochează mădularele mişcării în terenul profan), ritualic, nocturn-lunar, în gardul-zid al tăcerii, între nuiele²⁷ şi dintre lumi(încă nu are dreptul la urlet-descătuşare [auto]demiurgică, între câinii (ce-i rup  bucăţile inutile şi inutilizabile ale fiinţei terestre) – Gerul şi Câinii fiind substitutele          Lupului Fenrir plural manifestat:”l-au legat cu mânile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi  noaptea aceea l-au ţinut cu capul într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt cânii de pe laturi; l-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă”  –  ruptura frontală, care-l aduce în poziţia co-axială cu Axis Mundi;

      3-din acest moment, când este „în preajma focului” transfigurator, el a intrat în moarte iniţiatică, i se poate face îngropăciunea ritualică, în bordei, unde poziţionarea fiinţei va fi CU CAPUL ÎN JOS, pentru a ajunge şi atinge axul infernal  –  după care se produce FUMUL   –  ca descătuşare a Spiritului, pe Axa Lumii în sus, spre Muntele Celest: „L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului(…)i-au pus picioarele în butuc(nu doar finalul crucificării, ci şi identificarea cu CRUCEA-Focul-din-Lemn²⁸). Ş-au lăsat fumul să iasă(…)stupind sânge[schimbarea sângelui vechi  –  şi preschimbarea în sânge euharistic](…) şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului”  –  tocmai această confuzie între lumea aceasta şi Tartaros  –  indică atât MOARTEA INIŢIATICĂ, cât şi renaşterea alchimică, în chip de întrupare a VITRIOLULUI-PIATRĂ FILOZOFALĂ –  a cărei „traducere” în Logos semnifică tocmai procesualitatea transfigurării spirituale: V.I.T.R.I.O.L.=Visita Interiorem Terrae Rectificando Invenies Operae Lapidem²⁹

      După care urmează trecerea efectivă a Styxului, DE DOUĂ ORI, deci în ambele sensuri  –  deci nu pentru a rămâne dincolo, ci pentru a mărturisi transfigurarea(precum Lazăr)  –  apoi ascensiunea in coelum  – spre cer-uranic:”A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat spre plaiurile cele înalte, cătră Rarău.” Aici „robeşte” ciobanilor  –  deci se iniţiază şi uranic, după iniţierea chtoniană  –  şi-l întâlneşte pe ÎMPĂRAT-VASILE-MAESTRUL URANIC(Hephaistos-cel-Binar, de fapt!)  –  după care va urma sacrificiul Maestrului Iniţierii Chtoniene, pentru identificarea cu acesta, sub semnul lui OPT(„Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni”)infinitului(opt culcat), al echilibrării central-cosmice şi al dubletului terestru-uranic³⁰, totodată. Fulgerarea cu cuţitele este urmată, se pare, de scăldarea în sângele de Dragon-Maestru  –  altfel nu se explică „băltirea” sângelui lui Răducan Chiorul, care va fi reorientat spaţio-spiritual, în chip de ciclop şi oglindă, pentru a fi părtaş(dacă nu şi adjuvant iniţiatic…) la iniţierea de tip II  –  cea uranică:”Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere[reînchegând   –  COAGULA alchimiştilor  –  lumile, pulverizate-dizolvate  –  SOLVA alchimistă  –   de zbaterile nebune ale ciclurilor existenţiale](…)şi l-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer”(Maestrul este veşnic treaz!).

      Retragerea Naratorului-Prefiguratorul Dublului Zalmoxis, în „tohoarca lui(…)închis în mâhnire ca mai nainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui”  –  nu marchează vreun final de Manvantară  –  ci poziţia hieratică, de crisalidă sacră, închisă în Sinele Suprem (de dincolo de rău şi bine, de lumină şi întuneric)  –   Divinitatea-din-Nor, precum şi Magul din Vârful Muntelui. Foc spiritual, fără flacără. Curând, manifestat prin Avatarul-Trimisul Divin  –  ORBUL COSTANDIN  –  cel venit deodată cu carele (CARUL=simbolul lumii)îmblânzitorului-învingătorului hotarelor  –  negustorul Dămian Cristişor.

      VII-Dacă n-am afla despre tâlcul onomastic al Negustorului  –  am crede că Sadoveanu face exces de zel şi de cuvânt. Nici vorbă: tulburarea lumilor prin „bătaia coarnelor” BERBECULUI schimbător de cicluri trebuie domolită-îmblânzită, trebuie reechilibrat întreg sistemul cosmic. Trebuie împăcate antinomiile Sinelui, recunoscute şi rezolvate problemele persoanelor gramaticii posesiunii cosmice: al meu şi al tău  –  străin şi cunoscut-integrat. Abia aşa se va şti ce-i AICI şi ce-i ACOLO  –  adică, recunoaşterea echilibrului şi personalităţii-realităţii spirituale a tărâmurilor Creaţiei  –  respectiv, Iluziei-Irealităţii Non-Creaţiei  –  „iriticii” Demonului.Depărtaţii de la Calea Iniţireii. Nu poţi face tovărăşie iniţiatică, cu „ticăloşii” şi cu „drăciile”  –  cu NEPOTRIVIŢII PE VECI  –  la ritmurile tainice, extrem de discrete, dar cât de tiranic-profunde!  –  ale iniţierii:”Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face!- se învoi comisul”  –  de altfel, cel mai tolerant dintre discipoli. Există o măsură în toate. Şi asta şi înseamnă DAMIAN(do, de la domus=casă şi damao=a domestici, a îmblânzi): îmblânzitor, liniştitor al forţelor duşmănoase(a bolţilor), om care potoleşte spiritele, peentru păstrarea liniştii şi a păcii în cosmos. Şi e şi „Cristişor”  –  adică e un fel de „orbete” al legii iniţierii creştine : tocmai erijându-se în  „avocat al diavolului„, el poate convinge mai definitiv asupra necesităţilor imperioase ale DICTATURII INIŢIERII.Bineînţeles, marcarea uranicului se face sub semnul celor şapte peceţi de foc, cu care îmblânzeşte pe cei şapte paznici, ai celor şapte hotare  –  din zona teluricului şi uranicului, în egală măsură ( 1-paznicul de la Styx-Moldova  –  HOŢUL DE SUFLETE +3 paznici, de la vămile lui VODĂ-ÎMPĂRATUL-MONARHUL ASCUNS + SFÂNTA PARASCHEVA, paznica destinului GRĂDINII LUI DUMNEZEU-MOLDOVA, sinecdocă pentru România Sacră+paznicul uşii sfinţilor-PREOTUL +paznicul naşterii-iniţiere în viaţă şi hotare-NÂNAŞUL=7  –  numărul demiurgiei-cu-Demiurg³¹): BAIDERUL ROŞU  –  de  şapte ori ACTIVAT.”Baider” înseamnă „fâşie lungă, împletită din bumbac sau din lână colorată, pe care o poartă ţăranii la gât”  –  deci, sub semnul FOCULUI-FULGER DIVIN, se dezleagă căile intrării PRANEI³². E cel care ţine în zgardă MATERIA-PRAKRTI  –  punându-i Femeii-Anei-Ancuţei   –  zgardă(pentru control cosmic) :”Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă mai minunată la o muiere mai frumoasă!”.

      VIII-Odată cu intrarea în scenă a MARELUI ORB(Costandin, cel care „s-a rătăcit prin lume”, deodată cu lumea  –  pentru a se regăsi ca divinitate  –  se prefigurează, evanescent, sub chip-mască decrepit-derizorie(precum „babele”-sfintele „folclorice” – Sfânta Duminică, Sfânta Vineri etc.)  –  ANDROGINUL: şi Orbul, şi Zaharia  –  vor avea-o, ca element complementar al Fiinţei lor(unul la nivel de Veghe a Căii, celălalt la nivel de Dezvoltare a Logos-ului  –  ceea ce tot Veghe a Căii ar trebui să însemne  –  dar ambele ipostaze sunt valabile, efectiv,  doar pentru Lumea-de-Aici!), pe „liţa Salomia”.În mod egal, SALOMEEA şi SOLOMONIA  –  paredrul feminin al lui SOLOMON. De la ideea de DANS FASCINANT (cu valenţe dyonisiace-distructive şi,  apoi, apollinic restauratoare)  –  INTEGRATOR AL LUMILOR, şi SOLOMONARĂ-VRĂJITOARE A LOGOS-ului (depreciat-terestru), şi înţeleaptă  JUDECĂTOARE a jumătăţilor care trebuie să redevină ÎNTREG. Dincolo.

      Aparent, ORBUL-COSTANDIN este un pântece mistuitor  –  „rupe lacom din carne, cu dinţi de fier”  –  de fapt, el mestecă ultimele cenuşi ale „Ospăţului Lumii”  –  PRAKRTI. El rupând-dumicând cenuşile, Femeia-Prakrti-Ana-Ancuţa are revelaţia propriului sine spiritual  –  îl recunoaşte(PRIMA ŞI SINGURA  –  căci este cel mai vechi-constant „duşman” al ei!) de STĂPÂN temeinic-statornic-CONSTANTIN  –  şi-i sărută mâna, ca unui MONARH AL LUMII³³ ce este el: „Vei fi fiind unul Costandin(…).Ea luă mâna care o pipăia[de fapt, „o rupea”!  –  căci din PRAKRTI  rupe „constantul”-călăuz spiritual], o întoarse ş-o sărută[pe liniile destinului].”

      RITMUL MASTICAŢIEI este imprimat, de fapt, întregii opere alchimice pe care MARELE ORB-ALCHIMIST o desăvârşeşte, în compania Z-urilor încrucişate ale  FÂNTÂNARULUI (chtonic şi uranic, totdeodată)-ZALMOXIS-ZAHARIA. Este ritmul SOLVE-COAGULA , DEZINTEGRATOR DE VECHI ŞI RESTAURATOR DE NOU³⁴. De observat că opera alchimică a MARELUI ORB are lectură inversă, în registru sacral(SULFUL-spirit, care produce combustia, ARGINTUL VIU-sufletul, care produce evaporarea şi SAREA-corp, cenuşa reziduală care serveşte la fixarea spiritului volatil³⁵):I-nigrido(melanosis)  –  înnegrirea materiei , absenţa culorii şi a luminii – corespunde gunei tamas  –   SECAREA LUMINII LAPTELUI(istorisirea despre RACUL-DUCA-al-DUCERII-REDUCERII ALCHIMICE);II-rubedo(iosis)  –  corespunde gunei rajas  –  culoarea prin excelenţă, tendinţa manifestării expansive în planul manifestării înseşi  –  se manifestă prin expansiunea sonorităţii mantrice a Mioriţei onomatopeice-PARASHABDA-SUNETUL ORIGINAR(„NIŞTE BACI BĂTRÂNI LA FOCURI CARE NU SE STÂNGEAU NICIODATĂ(…)şi acei baci vechi[MAEŞTRI ORIGINARI] m-au învăţat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat  cu blăstăm să nu-l uit niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-l zic mai întăi şi mai întăi.”; III-albedo(leukosis)  –  albirea materiei, puritatea, lumina nedivizată, nerefractată în culori  –  corespunde gunei sattwa  –  elanul ascensional spre Origine³⁶, se produce, la Sadoveanu, prin interiorizarea cosmică, prin oglindirea Sinelui Cosmic în Originea-Rădăcină a Lumilor: PERLA-MĂRGĂRITAR: „Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din această picătură de rouă se naşte mărgăritarul.” SOARELE NEGRU al alchimiştilor  –  şi Luceafărul Arhanghelic al lui Eminescu. Prefigurarea în oglindă a lui Dumnezeu. Să nu se uite că ORBUL-COSTANDIN este CĂLĂTORUL RĂSĂRITULUI  –  dincolo de Styxul-Prut, la „muscali”, apoi la Chios, insula târgului limbilor-Babel-Varvarus, unde „au cheltuit carboavele” luminii-argint agonisite la „muncitorii sărmani şi crâşmarii jidovi” ai Răsăritului  –   şi la tătari(iniţiat în zona Tartaros…), „descendit ad inferos”  –  pentru a avea perspectiva posibilităţii ascensiunii „ad superos”  –  MUNTELE RĂŞINII-MIREASMĂ CELESTĂ  –  Moldova…

      IX-„Între cioban şi călugăr”(între Cer şi Pământ) stătea, de la începutul începutului Logos-ului, Fântânarul Ultimei Litere a Alfabetului Omenesc: ZAHARIA. Mutul Sacral: „Dumitale[liţă-Salomie] nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii”. Şi răspunsul:”Nu-i mut, nu te teme. Îi place băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi.” Care va să zică, e închinător la Dionysos-Destructuratorul  –  şi discipol al orfico-pytagoreicilor restructuratori. Omul Cumpenei de Corn  – cu „buburuz de argint”, în centrul labirintului căilor lumii ascunse: „Încercă să descurce din jurul lor[A CELOR două beţişoare rotunde şi îngemănate  –  CUMPĂNĂ ŞI CRUCE] –  nişte fire nevăzute, şi sticli în bătaia focului un buburuz de argint[identificarea centrului-argint al Crucii-Cumpănă între lumi –  cu Focul]”. Centrul cosmic s-a vădit-identificat „în bătaia focului”. Şi se spune, de către „caţa” Logos-ului, „liţa”-leliţa Logos-ului  –  ISTORIA ATHANORULUI. Cuptorul alchimic, din care-şi trage puterile Marea Operă Cosmico-Demiurgică, este situat acolo unde „”de-acu răzbim pe celălalt tărâm”. Adică, Cuptorul-Colibă a Iubirii şi Fântâna sunt izotopii semantice. Şi amândouă, stau sub semnul înnoit al lui VODĂ-AL-SOARELUI. Căci Calimah înseamnă „lucrarea frumuseţii”(prin luptă cu demonii, dobândită: kallos=frumos-frumuseţe, iar makhe=luptă). În COLIBA-ATHANOR se coc, sub auspiciile FOCULUI-VODĂ, cele două ipostaze alchimice, Soarele şi Luna  –   Sulful şi Mercurul se „războiesc” tainic, mistic, întru FIXARE. ILINCA(nefixată în casa Focului Baalului), din „Judeţul” materiei-nigrido  –  a evoluat la ILIEŞ, ipostaza masculină, cunoscătoare-supusă  a demiurgiei FIXĂRII. Şi iată cum VODĂ-CEL-CE-SUFLASE-ÎN-FOCUL-SOLAR  –  acum devine el însuşi FOCUL ALBIRII HIEROGAMICE(perechea „coaptă” în athanor  –  Aglae-Ilieş  –  este dublată de perechea cosmică „măria sa şi cu Doamna”  –   de fapt, se identifică chtonicul cu uranicul, prin intermediul FOCULUI  – într-un Centru Suprem)  –  purificarea în nuntă alchimică  –  contopind (într-o confuzie deplină) PALATUL REGAL-CENTRUL REGAL(Ieşi), COLIBA-ATHANOR şi CETATEA LOGOS-ului: „Apoi pe urmă măria sa şi cu Doamna au fost nânaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. Şi purcegând la scaunul Domniei [COSMICE], au jucat întâi o toană aici, la hanu Ancuţei.”  De subliniat că opera Marelui şi Dublului Zalmoxian se face sub semnul-topos sacru al  POIENII LUI VLĂDICA SAS   –  cei doi S, ca şi în Baltagul (zona Sabasa-S uha) , sugerează milenara swastikă indo-europeană  –  şi, implicit, pe Cei Doi Zalmoxis Într-unul. „A”, din mijloc, sugerează ascensionalitatea luminoasă-uranică, specifică gunei sattwa. Evident  că indicaţia „vlădica” întăreşte sugestiile de topos al sacralităţii supreme.

      Toată povestea -„istoria”(profanată prin logos terestru) a hierogamiei(Logos terestrizat) a fost istorisită, nu cum zice titlul, de către Zaharia  –  ci de „liţa”-leliţa Logos-ului. Maestrul chtonico-uranian Zaharia şi-a păstrat perfect energiile(pentru Muzica Divină a Logos-ului), la GURA FÂNTÂNII, doar confirmând, sacerdotal(„Aşa este!”). Nimeni nu bagă de seamă substituirea naratorului  –  pentru că intervine starea de „încremenire” în faţa celor divine  –  se aud „sirenele”-vocile celuilalt tărâm: a zecea povestire  –  cea sacră  –  în faţa căreia potenţialul ei narator(Ioniţă-comisul) cedează, prosternat-încremenit-iniţiat(dincolo, toţi suntem simpli „receptori”  –  receptacule ale divinului): „[Ioniţă] zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită [ochiul de viziune-prin-sită  îi aparţine lui OCHILĂ, vizionarul lumii celeilalte]  –  şi legănându-se uşor”[e ritmul pendulatoriu, al respiraţiei cosmice, tamas-sattwa].

      Cum e şi firesc, DEMONUL pregăteşte ultima poartă-probă, pentru închiderea căii iniţierii. Dar, se pare că iniţierea a fost făcută atât de strâns şi complet(total), în CETATEA LOGOS-ului  –  încât simplul nechezat avertizator al CALULUI SOLAR[iapa fecundă de POVESTE  –  şi renăscătoare de LOGOS SOLAR]  –   (dublat de aghezmuirea cu salivă a „stupitului”, la care se adaugă CRUCEA, ca alfa şi omega ale INTRĂRII-INTEGRĂRII  ÎNTRU DIVIN)  –  e suficient pentru a alunga DEMONUL şi „a-l trece în pustietăţile apelor şi codrilor”. Totuşi, lupta cu Demonul , oricând şi oriunde, produce „grea muncă”  –  „frângere şi răsucire”, pentru a nu se rupe de la Fluxul-Izvorul Respiraţiei Cosmice. Cercul Iniţierii este închis dublu, prin îmbrăţişarea şi sărutarea(brâncuşian-sferică) a Călăreţilor Zalmoxieni(cele două naturi ale zeităţii supreme, contopite, prin HIEROGAMIE şi CINĂ DE TAINĂ  a Logos-ului Divin) – Ioniţă şi Neculai, preoţi ai Liturghiei Trecerii. Un Cerc care închide exorcizant-deschide eliberator-celest Fiinţa Resacralizată-Recuperată Paradisiac. Nu sunt NOUĂ naratori ai Istoriilor Terestre(evenimenţialul, cu „sclipiri”-trepte, revelatorii de sacral)  –  ci UNUL ESTE  –  Recuperatul Om Primordial, supus pe de-a-ntregul, întregului proces (în cele 9 ceruri-ierarhii)de ieşire dintre cele ale ISTORIEI, profan-dispersive de FIINŢĂ. Axa Lumii a fost refăcută-parcursă  –  gunele reunite-reorganizate. Poate că Fiinţa Resacralizată Iniţiatic se numeşte VODĂ şi CALIMAH  –  dar, mai sigur, nu se numeşte şi nu numeşte: acum(în illo tempore)   –  EL-Monarhul Ascuns, EL-Regele Lumii ASCULTĂ. „Istoria„-istorisire nu se mai aude: se aude, în schimb,  MUZICA SFERELOR. (prof. dr. Adrian Botez)