~”Nichita văzut de Rachieru”

Nichita Stănescu — un idol fals ?, Iaşi, Princeps Edit, 2006., recenta carte a d-lui prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru consacrată „fenomenului Nichita Stănescu”, bineînţeles, cu un titlu punând sub semnul interogaţiei o aserţiune grigurcuistă (cf. Gh. Grigurcu, Amurgul idolilor, Buc., Ed. Nemira, 1999), abordează într-adevăr un caz de sociologie literară, în cele cinci secţiuni ale volumului: Despre gloria inerţială (Nichita între Gicu şi Alex), În zarea transmodernismului, Despre „nichitizare” (Nichita Stănescu — un poet sârb ?), Nichita în Basarabia / Addenda şi Nichita Stănescu şi „dreptul la timp”. Analizând cu obiectivitate „fenomenul Nichita Stănescu”, respingând cu multă eleganţă, cu deosebită prudenţă, contestatarii unuia dintre cei mai valoroşi militanţi antiproletcultişti, ai celui mai important ctitor al mişcării paradoxismului, arătând că «noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”», «vituperând chiar proletcultic», «inchizitorii de modă nouă» excelând «în rescrierea biografiilor», criticul Adrian Dinu Rachieru conchide — parcă din imediata vecinătate a unui Maiorescu profeţind lui Eminescu, în 1889 —, în cel mai firesc dintre chipuri: «Suntem convinşi că lirica sa, inegală valoric (cum altfel ?), trecând testul primenirii generaţiilor, va străluci şi în zarea transmodernismului ce va să vină».