LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ George Mirea: „Un debut ignorat prin culpă naţională”

S-au împlinit, în primul trimestru al acestui an, 140 de ani de la debutul poetic al celui caracterizat de Constantin Noica fiind drept „expresia integrală a sufletului românesc“ – Mihai Eminescu. Dacă această definiţie a rămas inatacabilă de un secol, putem să ne considerăm fiecare o câtime infinitezimală din acest suflet? Dar, merităm? Anii aceş­tia, de după 1989, marcând „Mizraimul“ din comunism, ne-au înfundat/„dezsufleţit“ şi împins, în cel mai jalnic şi culpabil mod, în mizeria „lepă­dării de sine“. Lepădarea de spiritul care ne-a definit şi înălţat în aspiraţia nemărginită a gân­dirii şi spiritului modem. Lepădare tragică! Evident, ne referim la Eminescu, cel mai hulit român de către … români/ neromâni (după 1989). Şi aceasta, cu fiecare prilej, când, vai, şi-au amintit de el. Chiar şi unii miniştri ai (in)culturii, dirijând, „cu girofar“, din fruntea ministerului („Casa Scînteii“!) şi revistei „dilemiste“ pe care (unul dintre ei a „fondat-o“!) o conducea/conduce în „spiritul liberei exprimări“ (nu despre ei, ci despre… Eminescu!), neruşinata cabală. Cota de maximă mizerie a mutrelor (păroase!) şi cutrelor năimite – „aniversarea“ din anul 2000. Luat „de val“, însuşi dl. N. Manolescu, cu o anume grimasă, considera definiţia de „Poet Naţional“ o „nefericită sintagmă“. „Fericite“ fiind, desigur, „sintagmele diluviale“ cu care domnia sa „legitima“ literatura bolşevică şi „îndrumarea“ ei de către PCR, la împlinirea a două decenii de la „eliberare“ (1964). A se vedea /citi/ reciti articolul omagial „Literatura română azi“ (Contemporanul, nr. 34, 21 august, 1984).

Media zgomotoasă şi agresivă ne torturează nemilos cu cele mai „senza­ţionale“ ştiri „naţionale“: cum se droghează şi cu cine se mai co-lează/de-colează fotbalistul Adrian Mutu; când se duce/ revine din Dubai Pepe cu Oana Zăvoranu; cu cine se… Irinel Columbeanu, Dan Chişu, Ana Lesko şi alte „mari“ vedete, „stâlpi“ ai neamului… românesc, târâtîntr-o halucinantă ticăloşire. Lor le alătură „presa liberă“ interminabile pagini cu poze despre persoane „angelice“, precum S. O. Vântu şi alţi „oameni de afaceri controversaţi“: Tender, lancu, Patriciu, lacubov. Hayssam etc, etc. Paroxism insuportabil în „Dulcea Românie“!

Dacă în momentul când bătea, la uşa (deschisă!) a sufletului acestei „ţărişoare“… ROOOmânia!, viitorul ei „cârmaci“ cu mâna puternic fixată pe timonă, habar n-avea care este imnul ţării (de „răsunetul“ lui de la „patusopt“ încoace!) şi făcea această afirmaţie cu nonşalanţă hâhâită la Realitatea Tv (100% adevăr!), în faţa „boborului“, despre nefericitul român (căruia nu i-a fost ruşine că e român şi nici „n-a trăit bine“ în România!) cine să-şi amintească? Poporul? Nu! El a fost redus la o singură filosofie-slogan electoral, prezidenţial: „Să trăiţi bine!“. Şi rromânii se încăpăţânează şi fac… invers.

Eminescu?! Debutul său?! Ce e aia? Cum? Ce? Cine? Ce ne pasă?! Avem alte probleme (în vederea intrării în UE!): coaliţia, anticipatele, dosariada, Steaua, Golden Blitz-ul, Elena… din Troia, hî, hî, hî!

Lui Eminescu, adolescentul, debutantul, înstrăinatul (în ţara lui dar fără… ţară. Desţărat sub aspect geografic si istoric!), tânărul doar 16 ani, îi păsa! De xnbă, de ŢARĂ, de viitorul ei. îi păsa, pârjolit sufleteşte, nu de ţara „geografică“, ci de aceea măsurată cu măsura cea dreaptă a sufletului şi rostirii româneşti – „De la Nistru pîn’ la Tisa“.

De ce insist asupra debutului? Dintr-un motiv esenţial, fiinţa pentru Poet, pentru revenirea şi viziunea lui inegalabile „nepereche“ Eminescu se afla într-o ţară care i se refuza să fie (istoric şi geografic!) şi a lui. Dar ea, ţara, exista dureros, chinuitor în inima Poetului Era locuit de ea!

Pământul de sub tălpile lui era subjugat/înstrăinat de un mileniu şi dacă la debutul său Imperiul Habsburgic, în care trăia Eminescu, devenise, prin „dualitate“, Imperiul Austro-Ungar, sufletul Poetului nu avea graniţe. Fie că se afla la Cernăuţi, fie că se afla la Blaj, Sibiu, Arad, resimţea acut înstrăinarea, dar nu şi dezrădăcinarea. Îi păsa! Lupta! Arma lui era una singură – scrisul! Scopul, cel din testamentul Văcărescului: „Creşterea limbii româneşti/ şi-a patriei cinstire“. Era convins că o ţară se întinde până acolo unde i se vorbeşte limba sa. Mai târziu, când geniul Poetului însufleţea întreaga românime, când pe hartă apăruse şi numele ei de drept – România, Eminescu a făcut această afirmaţie asupra căreia se cuvine să medităm şi noi, astăzi, arătând că ne pasă: „Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte în acelaşi chip în toate părţile locuite de români“ (Timpul, 6. V. 1880). De ce noi o pocim, barbarizăm, divizăm, pentru că „Gramatici certans!?“

Am mai scris despre un „fotoliard“, dinainte şi de după ’89, care „decreta“ cu o degajare suspectă precum că în următorii 30-40 de ani limba română va dispărea prin efectul intrării în UE, mondializare şi alţi factori „absorbanţi“! Acest (ne)român să nu fi băgat sama, chiar, acest „mare“/ „mediocru/ „mic“ savant că sunt multe ţări care au atins acele cifre „apocaliptice“ în ueizare/mondializare şi nici gând să-şi lepede vorbirea care le defineşte, Nocivitatea „gândirii“ acestui domn „fotoliu-decizional“ este… „aviară“!

Dar de la maliţii, imposibil de reprimat, să revenim la tema debutului trecut sub o tăcere bine „instrumentată“. De cine? Evident, de noi, că doar nu mai suntem sub ocupaţia turcească, germană, sovietică, iar arabii şi chinezii sunt „investitori strategici“, nu au treabă cu aniversările noastre. Iară noi, noi epigonii, se ştie: „nu ne vindem ţara!“. O dăm degeaba, numai să avem cui.

Eminescu a expediat din Cernăuţi, oraş aflat la început de an, 1866, sub Imperiul Austro-Ungar, prima sa poezie destinată publicării „De-aş avea…“, revistei Familia, al cărei redactor şef, administra­tor şi proprietar era un mare român, losif Vulcan. Istoricii literari au analizat evenimentul şi însemnătatea lui, insistând, mai ales, asupra „botezului“ poetului debutant. S-a consemnat, de asemenea dar fără o minimă explicaţie necesară!) că revista apărea la… Pesta şi atât ca şi când „toată lumea“ lua act, de acea realitate, ca de o banalitate. Unii istorici literari nici nu amintesc acest… amănunt. Pesta (Budapesta) era atunci a doua capitală a „imperiului dual“. Eminescu trăia în acei „imperiu“ şi a scris şi publicat timp de patru ani (1866-1869) numai în revista din Pesta şl nu la vreo altă revistă/publicaţie de la laşi ori Bucureşti. „Ucenicia“ lui literară s-a consumat în ,,străinătate“ şi acest „amănunt“ nu poate fi ignorat, decât faisificând imboldul romantic peren în creaţia de început a Poetului, dar şi prozatorului. În aceeaşi perioadă a scris şi romanul Geniu pustiu.

Insist asupra reconsiderării activităţii literare, de început, a viitorului Poet Naţional (cum l-a definit G. Călinescu) şi a precizărilor lămuritoare în oraşul Pesta. Dacă în zilele noastre doamna ministru „al mediului“ nu cunoaşte „mediul“ şi vorbeşte „pe stică“ cu o morgă savantă de judeţul… Oradea (?!), nefiindu-i cunoscut istoricul nume Bihor, avem motive să ne îndoim de rezonanţa, în memoria multora, de o sută de ani încoace, a toponimului Pesta.

Eminescu a debutat în Ungaria, la Budapesta şi tot acolo a făcut şi primii lui paşi în creaţie. Deranjează pe cineva, acest adevăr? Pe cine şi din ce motive!

Cele douăsprezece poezii publicate în Familia sunt următoarele:

1. De-aş avea… Familii, nr. 6, 25 feb/9 martie, 1866;

2. O călărire în zori, Familia, nr. 14, 15/27 iunie, 1866;

3. Din străinătate, Familia, nr. 21, 17/29 iulie, 1866;

4. La Bucovina, Familia, nr. 25, 14/26 august, 1866;

5. Speranţa, Familia, nr. 29, 11/23 septembrie, 1866;

6. Misterele nopţii, Familia, nr. 34, 16/ 28 octombrie, 1866;

7. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Familia, nr. 14, 2/14. 04. 1867;

8. La Heliade, Familia, nr. 25, 18/30 iunie, 1867;

9. La o artistă, Familia, nr. 29, 18/30 august, 1868;

10. Amorul unei marmure, Familia, nr. 33, 19 sept. / 1 oct. 1868;

11. Junii corupţi, Familia, nr. 4, 31 ian. / 11 feb. 1869;

12. Amicului F.I., Familia, nr. 13, 30 martie / 11 aprilie, 1869.

Tot acelei perioade îi aparţin o traducere (nuvela Lanţul de aur a scriitorului suedez Onkel Adam, 1866 şi articolul Repertoriul nostru teatral, 1870), lucrări care arată preocupări de tot interesul al adolescentului în febrila sa devenire.

Diversitatea „tematică“ în lirică arată că tânărului debutant înstrăinat îi pasă, obsedant, de aspecte importante, chiar grave, cu privire la apartenenţa sa la un popor fără… ţară. Oda La Bucovina exprimă fondul romantic al adolescentului de 16 ani despre ceva care îi aparţine – Bucovina mea! Provincia răpită de chiar imperiul în care trăia şi… scria! Publica! Nestingherit! Reamintim că La Bucovina a fost interzisă în regimul comunist, neapărând în nici o ediţie. De ce? întrebare retorică atunci şi… acum!

Paralelism romantic! Aflat în refugiu la Bucureşti, un alt poet „fără ţară“, Hristo Botev, „poetul naţional“ al Bulgariei, înălţa, din România, ode romantice ţării sale (care se afla sub ocupaţia Imperiului Otoman) şi pentru a cărei eliberare, în 1877-1878, a curs şi ceva sânge românesc. La rândul său, Eminescu (căruia precum am mai arătat, N. Manolescu îi uzurpă meritatul rang de Poet Naţional!) publica în revista Familia, în chiar capitala ţării sub al cărei regim de ocupaţie se aflau Transilvania şi Bucovina, incendiara odă – „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?“… Avea doar 17 ani şi îi păsa. Putem considera că libertatea de exprimare era un fapt real? Tot atunci şi tot acolo a scris şi tulburătorul poem Horia. Dar acesta a apărut postum!

– Stimaţi demagogi şi „negaţionişti“/ contestatari recitiţi azi ceea ce Eminescu publica la 1867, la Pesta, în Ungaria şi meditaţi cu bun simţ românesc, nu în stilul politicianist, păgubos asupra acelor texte juvenile. E o lecţie tămăduitoare, perenă, pentru a putea să strige, în „sfintele vânturi“, pentru a avea dreptul să strigi ca Eminescu, fără sfială, că ai o ţară de glorii! Că îţi pasă ca ea să fie aşa!

Istoricii literari au consemnat adevărul că Eminescu, până la 1870, a fost profund influenţat de romanticii paşoptişti. Da! Şi ce c rău în această continuitate, în această „ucenicie“ profitabilă în mod superior? Nu a fost benefică pentru România?

Pentru reaşezarea lucrurilor pe făgaşul lor firesc, trebuie reconsiderate debutul lui Eminescu şi creaţia sa dintre 1866-1869 în datele istorice reale, notărâtoare pentru devenirea sa: Blaj (Aron Pumnul), Cernăuţi (Aron Pumnul), din nou BIaj (Roma mică) fără Aron Pumnul. Sibiu, Arad, Oradea, Oraviţa, Giurgiu, Bucureşti şi, constant, Budapesta unde îşi publica joemele. De asemenea, faptul că Eminescu, în momentul apogeului său – nimbat de geniu îşi va tipări în Familia (1883), repatriată din 27. IV. 1880 la Oradea Mare (dar tot în „imperiu“!) şapte poezii, marcând revenirea sa la „obârşii“ (literare, evident!) şi, în premieră, aprilie, 1883, la Viena (unde studiase!), capitala Imperiului Austro-Ungar, capodopera sa absolută – Luceafărul – nu a fost doar un gest de complezenţă sau o întâmplare. Lăsăm, în această privinţă, ultimul cuvânt analiştilor/„dilemiştilor“, care nu analizează nimic, ci doar „se pronunţă“, fără chemare.

Ignorarea acestui eveniment/moment epocal, debutul Poetului Naţional, apariţia acestui astru strălucitor în afirmarea modernă a spiritualităţii româneşti şi clasicizarea ei, transformă pe oricare scribiaş într-un detestabil şi abject luda valah. Oprobriul neamului nostru îl va pecetlui în vecii-vecilor!

Reamintesc o altă „omisiune“ a ingratitudinii dâmboviţene. În 1989, la un secol de la trecerea Poetului în eternitate, „patrihoţii“ nu au scris un cuvânt, dar au strigat, ridicând mâinile spre cer, că „trăim în epoca lui Pericle“ (Congresul al XlV-Iea al PCR!). Şi aceasta, tocmai de către o reputată exegetă a lui Eminescu, recompensată după „rivuluţ“ cu rangul de vicepreşedinte al Academiei bârlădeniste.

Sub egida emisiunii radiofonice Odă limbii române, cu sprijinul omului de cultură Valeriu Râpeanu, având concursul multor poeţi de seamă, am publicat volumul Eminescu. În durata eternă, Ed. Eminescu), o sută de poeme dedicate Poetului. S-a putut! Nu a fost, vai!, un gest de „rezistenţă prin cultură“. Nu! Nu ne-a împiedicat nimeni. Doar o „exigentă“ redactară, poetă şi ’mneaei (după rivuluţie senator liberal!) a intervenit în „selecţia“ autorilor (nu a poemelor!), precum şi în Studiul introductivii care eu îmi justificam modestul gest.

Eminescu. În durata eternă. Nu în „epoca lui Pericle“ lângă care, cu palmele incendiate de aplauze, se afiau destui „rezistenţi prin cultură“ astăzi, bine ancoraţi, în fotolii decizionale şi latifundii lăbărţate imoral într-o ţară înţepenită într-o mizerie cronicizată.

 bon entendeur, salut!

Mai, 2006

Dr. GEORGE MIREA