~Corneliu Florea: „Risipirea“

Scriitura dupa  istoria  cea  adevarata (fragmente)

Dupa ce s-a maritat Veronica la noi la Ostrita , s-a dus cu barbatul ei la Cernauti si  casa noastra parca a devenit pustie. Tata a devenit mai tacut, dar cind vorbea era  aspru si rastit, el care pina atunci a fost asa de domol la vorba, iar mama nu se mai auzea decit  trebaluind de dimineata pina seara in casa, in gospodarie. Cind mama statea de vorba cu cite-o vecina, plingea dupa fetele ei care se maritasera si plecasera de-a casa.

 Alexandru, frate-meu mai mare, era elev la Scoala Normala din Cernauti, acolo unde barbatul Veronicai era dascal, numai eu mai eram ramas acasa, cu ei, cu gospodaria noastra, care ramasese destul de mare si dupa ce  parintii le dau zestre frumoasa surorilor cind s-au  maritat, de s-a mirat toata  Ostrita  de asa darnicie. 

Mama inca nu se putea impaca cu gindul ca fetele plecasera de linga ea, desi toata  comuna era plina de neamurile noastre, pe cind tata se indirjea cu gospodaria. Se framinta pe toate partile sa gaseasca el o cale de facut la loc pamanturile date fetelor, si se  aspri la lucru. Pentru el pamantul si padurea erau averile cele adevarate care ne dadea noua ‘’piinea lui Dumnezeu, sanatatea trupului, cinstea si vaza in comuna’’ Si cind vreun om cunoscut , din comuna sau tirg, il intreba de ce mai munceste asa de virtos ca doar si-a rostuit bine fetele, el zicea’’Cu cit ai mai mult pamant si padure cu atit e mai puternica familia.’’ Tata se tinea bine, era in putere si incepuse sa mearga tot mai des la Cernauti,  pentru Veronica, pentru tirguielile noastre dar si pentru a altora, se apuca hotarit si de carausie pe linga gospodarie.  Aveam cai buni, patru aveam . Aveam vaci, vitei, oratanii o curte plina.  Dar tatii ii trebuia mai multa avere, vroia sa ramiie  fruntas in Ostrita

Intr-o joi la tirg, la Cenauti, tata se intilni cu Gorda Vasile din Voloca . Nu se mai vazusera de ani de zile asa ca se apucara  sa-si mai povesteasca despe ei ,despre ai lor. Asa afla tata cu mirare ca , fratele lui Vasile, Ilie Gorda cu familia  plecara la Canada.

  – Doamne fereste, dar ce i-a apucat pe ei sa caute in  Canada, asta-i pe undeva prin America , dupa cum am auzit , zise tata.

  – Se dusera dupa pamint, ca le dau englejii la toti care se duc in pustietatea aia, cite patruzeci de falci de pamant pe degeaba !

 – Patruzeci de falci de pamant, pe degeaba, facu tata cu mirare de i se ridica fruntea si ochi sa-i iasa din cap. Patruzeci de falci de pamant !!! Da padure au ?

– Ca peria, facu Vasile Gorda , tinindu-se atotstiutor .

  –  Si primi el, Ilie Gorda tot pamantul asta ? Pe degeaba ?

     –  Il primi, doar pe acte de intabulare plati ceva bani. Putin, o zis.

     – Doamne,ce mi-e dat sa aud ! Ilie ii aproape de o seama cu mine,ce l-a apucat ?

     – Se luara unii dupa altii ca oile, multi au plecat din Voloca la Canada . Cind a venit agentu, un jid de-aici din Cernauti, sa le faca propunerea sa mearga la Canada , ca acolo ii pamant mult si bun, Ilie l-o intrebat de toate. Jidu avea raspunsuri bune la orice intrebare, sa te momeasca sa pleci, doar primea bani de fiecare om pe care l-o convins sa se duca la  Canada.  Ilie nu s-a dat convins de la inceput, era mult pamint dar era peste mari si tari. Intr-un tirziu Ilie ii zice jidului ‘’Da acolo-i imparatie englezeasca, ei conduc si fac ce vor  ei ’’La care jidu, ca din pusca i-o zis ‘’Da  Bucovina nu-i sub imparatie austreaca. Ce conteaza; a cui ii impartia ori unde ai pamant bun si traesti bine ? ‘’ Asa  i-o zis, am fost si io in casa, am fost mai multi din sat .

   Toti am tacut si ne-am intunecat. Jidu s-o uitat la noi si repede o plecat.

   Tacura si ei ,asa dintr-o data. Apoi isi dadura mina urindu-si sanatate si ’’ sa auzim de bine ’’ Se despartira.  Eu nu am inteles tacerea lor,  atunci.  

    *****  

In dimineata aceia de vara timpurie a anului 1773, cind a ajuns la  cancelarie, Colonelul Carol  Enzenberg,  comandantul Regimentului  Graniceresc Nasaudean  a primit din mina aghiotantului o  tasca de piele sigilata pe care erau imprimate insemnele  Guvernatorului  Transilvaniei. Vizibil surprins a intrebat in tonul sau militaros  cind a sosit . Raspunsul a venit prompt, tot militareste ”Sa traiti inaltimea voastra, aseara tirziu au adus-o mesagerii guvernatorului. Acum asteapta raspunsul Inaltimii Voastre sa  plece  inapoi la Cluj  cu el. ‘’ Sa astepte’’ zise colonelul si intra in birou. Deschise sigiliul.

Scrisoarea era de la Generalul Buccov, guvernatorul Transilvaniei, care il instiinta ca Josif Secundul, fiul si succesorul  Mariei Theresia la tronul imparatesc va sosi in  Transilvania si va face o inspectie  si regimentului sau graniceresc. Emotia ii intrerupse rasuflarea. Sa-si  revina  tusi din git de citeva ori. Respira adinc dar emotia staruia.

Era comandantul regimentului graniceresc nasaudean, sau numarul doi romanesc cum era inregistrat  la consiliul aulic de razboi, de la infiintarea lui in 1764 aici la hotarul de rasarit al imparatiei austrece si ii era dedicat cu totul, militareste si omeneste. Nascut la Padova si-a inceput cariera militara in Tirol si a urcat  apoi in grade in timpul Razboiului de Sapte Ani, in care toate puterile europene se bateau intre ele pentru dominatie. Ajuns colonel a fost numit comandantul acestui regiment graniceresc din bazinul Somesului Mare ce isi aduna ape si frumuseti naturale plecate din Tibles, Rodna si Calimani. Pe undeva vedea in acest spatiu carpatin nordic, ce isi pastra salbaticia naturala, Tirolul tineretii sale si asa s-a atasat de el, cu dragoste si zel, cu gindul si fapta de-a al domestici si imbunatatii viata romanilor de pe aceste vai, care au consimtit sa depuna juramint de credinta si aparare imparatiei. In toti acesti ani de catanie, cum zic militariei locuitorii romani ai acestor plaiuri,  a ridicat mult nivelul si iscusinta militara al regimentului. Dupa anticul model al legiunilor romane, in timp de pace s-a dedicat muncii de imbunatatire a vietii catanelor graniceresti. Apele muntilor incercau sa cuprinda toata valea sapind de la an la an noi albii si cucerind putinul pamint al granicerilor. Cu pricepere, colonelul si ofiterii lui au  facut planuri de indiguiri si santuri de drenaj a Somesului Mare si apelor care se varsa in el . Apoi tot regimentul a transformat planurile in fapte . La fel au fost ridicate pentru prima data in aceasta parte poduri stabile peste riuri  si drumuri pietruite. Au facut defrisari pentru a face loc loturilor de holde si gradini  familiilor  granicesresti. In sfirsit au adus pentru prima data cartofii in aceasta zona. Primiti cu nepricepere si neincredere  la inceput, au fost repede adoptati pentru hrana cea de toate zilele pe mesele lor saracacioase. In repetatele sale rapoarte catre superiori, colonelul lauda munca si ascultarea catanelor sale, mergind pina acolo incit ii  asemana cu sirguinciosii sasi de cind au scapat de iobagia contelui Bethlen . Si nu numai atit, dar intotdeauna le lua apararea in desele conflictele ce se iscau intre satele graniceresti si satele nobiliare ale contelui Bethlen, care nu vedea cu ochi buni emanciparea valahilor prinsi in regimentul graniceresc nasaudean  pentru ca aveau o influenta asupra iobagilor sai, atit de rau iobagiti. Conflictele ajunsese  departe pina la curtea de la Viena, iar Josef Secundul , tinar si luminat, vroia sa vada la fata locului care este adevarul .

Colonelul citi pe nerasuflate scrisoarea guvernatorului, care era si superiorul lui ierarhic,  apoi se apuca sa reciteasca pe indelete, oprindu-se din fraza’n fraza. La sfirsit  a crezut  ca  scopul drumului viitorului imparat pina aici, la capatul imperiului este nu atit inspectia regimentului graniceresc ci nesfirsitul lant de plingeri si nemultumiri ale contelui Bethlen impotriva satelor graniceresti .  Ceea ce colonelul nu stia, dar va afla in curind, era intentia  inaltei  curti  habsburgice de-a  impinga granita imperiului mult mai departe spre rasarit. Sa ocupe Tara de Sus a Moldovei  sau ‘’Coltul de Moldova’’cum ii spuneau ei motivind ca le trebuie un drum,  o continuitate teritoriala de legatura intre Transilvania si  Galitia, care in 1772 a intrat in componenta  imperiului habsburgic, dupa ce impartise Polonia cu Prusia si Rusia.. 

Asa stind istoria in acel moment al anului 1773, Colonelul Carol  Enzenberg  primi ordinul  sa treaca in Tara de Sus a  Moldovei, ca intr-o calatorie si sa culeaga informatii despre locuri si populatie, dar mai ales  sa afle care ar fi  reactia moldovenilor in cazul unei secesiuni austrece. Destoinicul colonel  isi indeplini cu  sirguinta misiunea si  intocmi un amplu raport  catre consiliul aulic de razboi, in care corect arata ca boierimea si preotimea se opun cu indirjire unei asemenea situatii. Consinderindu-si misiunea incheiata, colonelul reveni la treburile militare si planurile de imbunatatire a vietii obstesti graniceresti, generate de spiritul gospodaresc adus din Tirolul tineretii sale.

In primavara anului urmator , curierii imperiali ii adusera la cunostiinta  ca de la Viena va sosi, in curind, un grup de ofiteri de la serviciul geografic al armatei imperiale pentru o misiune speciala. Asteptindu-i, colonelul nu mai avu liniste, datorita intrebarilor care-l framintau. Odata sositi, lucrurile se lamurira imediat . Era vorba de o noua misiune in Tara de Sus a Moldovei, de data aceasta de intocmirea unei harti amanuntite, care lipsea consiliului aulic de razboi in planul de succesiune a continuitatii teritoriale spre rasarit, cit mai spre rasarit. In acea vreme Moldova era ocupata de armata rusa, care sub pretextul ca ii apara pe crestinii moldoveni de atacurile  turcesti,  lincezeau in dulce parazitism rusesc, asa ca nu prea se sinchisira de niste austreci care masurau si desmnau toata Tara de Sus a Moldovei. Doar domnul Moldovei , Grigore Alexandru Ghica si o parte din boierime se ingrijorara de planurile austrecilor si trimisera memorii la Poarta, poarta care si ea lincezea in dezinteres total fata de Moldova.

Odata harta intocmita, ajunse la Viena unde se definitivara  planurile  si tactica de ocupare a ’’coltului  de Moldova’’ iar comanda a fost incredintata generalului Gabriel Spleny . Pentru inceput patrunsera in Moldova doua escadroane de husari cu nevinovata  misiune de cumaprare de cai, de montare. Aceasta misiune nu s-a indeplinit fiind  doar un pretext al ocuparii. Apoi, sub pretextul unui cordon sanitar impotriva epidemiei de ciuma, care, de fapt,  se stinsese demult, austrecii au trecut alte regimente de husari si chiar cu  tunuri, de s-au  intrebat si rusii  daca chiar sunt pentru a trage cu ele in ciuma sau pentru alte motive.  Ca sa nu se mai mire si sa-si puna intrebari cei din armata rusa , austrecii oferira  cinci mii de galbeni si o tabachera de aur maresalului rus Ruminatev care a inchis ochii si si-a intors armata catre casa din fata austrecilor. La ce altceva se puteau astepta moldovenii de la muscali, care deja se intinsesera pina la Nistru in apararea crestinitatii dar nu-i interesa ce va face generalul iezuit in ’’coltul de Moldova’’

Apoi, la Istambul, incepura tratativele de succesiunea continuitatii teritoriale spre rasarit a Imperiului Habsburgic, aducind  cele mai false motive istorice posibile, uitind cu totii ca austrecii puteau ajunge din imparatia lor in Galitia trecind prin Pocutia . Nu  avea nici o importanta fiindca austrecii stiau ca nu sunt importante argumentele ci darurile. Prin urmare rusii si turcii consimtira  ocuparea Tarii de Sus a Moldovei . Formal, la protestele domnitorului si boierilor moldoveni , s-a format o comisie de ajustare a ‘’cordonului sanitar impotriva ciumei’’ ce urma sa treaca in stapinire habsburgica  si care cuprindea o  suprafata de  peste zece mii de kilometri  locuita de saptezeci de mii de locuitori in  270 de asezari.  Austriecii ocupasera si Suceava, fosta capitala lui Stefan cel Mare, si Putna, unde era inmormintat. Moldova , acest colt de lume european, era o prada  incoltita de trei imperii atit de straine ca neam si credinta lor.  Moldovenii erau latini ca fire si vorbire, pe cind imperialii erau slavi-pravoslavnici, otomani–islamici si  germanici-catolici. Toti, pe rind, pradau acest colt european ce nu le putea tine piept. In 1777  intelegerile dintre cele trei imperii  se incheiara. Rusii si turcii din comisie  isi luindu-si darurile si  banii,  armata austreaca fiind gata de lupta, cu artilleria si regimentele de husari aduse, chiar si impotriva ciumei daca ar fi indraznit sa atace ’’coltul de Moldova ’’ care acum,vremelnic se numea Moldova Austriaca. Ultimul act trebuia sa cuprinda declaratiile  pompoase ale noului stapinitor promitind  noilor supusi un corn al abundentei vienez, respectarea limbii romane in administratia locala,  a scolilor si  bisericilor , a proprietatilor . Li s-a adus la cunostinta, spune istoricul : ‘’De acum inainte, cu mila si ajutorul preaputernicului Dumnezeu, aceasta bucata de loc a Moldovei, pe unde s-a pus hotar si semne, imparatesti pajure, este in stapinirea imparatiilor sale imparateasca, craiasa apostolica Maria Terezia si imparatia sa Iosif Secundul ‘’

Dupa  aceste  toate promisiuni imparatesti  venea rindul  populatiei din  ‘’fostul  colt  de Moldova’’ sa depuna juramintul de credinta fata de craiasa apostolica Maria Terezia. Acest juramint s-a depus  in prima Duminica a lunii Octombrie 1777 la Cernauti unde generalul comandant al armatei austrece Gabriel Spleny,  numit primul  guvernator militar,  a dadu  o mare receptie ce tinu pina noaptea tirziu.

Tot in acea noapte, un capugiu de la Inalta Poarta sosi la Iasi in fruntea unui detasament de iniceri si cu firman de a-l decapita pe  Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Moldovei care s-a opus ocupatiei austrece si ce inca nutrea ginduri de eliberarea Tarii de Sus a Moldovei.  Uciderea princpelui a fost o infricosare si durere pentru toti moldovenii  pusa in scena istorica prin intelegerea dintre turci si austreci. Clopotele Moldovei au batut prelung si multe zile durerea lor dupa un domnitor atit de vrednic si iubit, care a protestat si nu ar fi incetat sa protesteze impotriva ocupatiei austriece. Strainatatea a retinut ca anexarea s-a facut prin minciuna ,coruptie, forta si asasinat, dar nu a reactionat.  Visteria craiesei apostolice s-a mai deschis odata  pentru turci pe care, ca intotdeauna, darurile i-a convins  sa faca orice mirsavie istorica.    

Generalului Gabriel Spleny, primul comandant al coltului  moldovean rapit, care este patat de acest asasinat, dupa indeplinirea misiunii de cotropire si supunere,  I s-au incredintat alte functii aulice si in locul sau a venit Carol Enzenberg, fostul colonel al regimentului graniceresc nasudean, care intre timp a  avansat la gradul de general.

    In Ostrita , asezata dealungul Prutului , la numai citiva kilometri de Cernauti, dar pe malul sting, clopotele bateau despartirea de Moldova lui Stefan cel Mare a carui  sat si mosie  i-a apartinut  pina in anul 1473, cind printr-un act de danie le-a daruit Manastirii Putna, in semn de credincioasa multumire .

……………………………………………………………………va urma

CORNELU FLOREA