~Titu Popescu – „Poetica post-paradoxismului“

Cînd publicasem, în 1995, Estetica paradoxismului, nu mă aşteptasem ca o asemenea riscantă construcţie teoretică să înregistreze un ecou neaşteptat: a apărut ediţia a II-a în anul 2001, iar în 2002 să fie tradusă în limba engleză: The Aesthetics of Paradoxism. Dintre numeroasele referinţe extrem de favorabile, menţionez acum doar ce scrisese istoricul literar Marian Barbu – „este de o mare încîntare documentară şi de o rară fluenţă a demonstraţiei şi a comparatismului”. Este adevărat, un ferment al acestei primiri cordiale l-a reprezentat însăşi personalitatea proteică, de un dinamism contaminant, a iniţiatorului şi teoreticianului mişcării, matematicianul şi poetul Florentin Smarandache. În ceea ce mă priveşte direct, am fost incitat la a o scrie de experienţele liminare încercate în cîmpul expresivităţii literare pe care le susţinea paradoxismul, expresivitate căutată departe de cum eram obişnuiţi să o considerăm, adică tocmai acolo unde intenţia ei vizibilă lipsea. Or, o ştim de la Tudor Vianu, acolo unde intenţia artistică lipseşte, lipseşte şi arta. Iată deci că Smarandache se ridica împotriva unei aserţiuni clasice a esteticii. Un impuls colateral l-am găsit în estetica informaţională, care susţinea că puterea de creaţie poate fi recunoscută doar în măsura în care ea a rupt cu tradiţia (Abraham Moles); or, cazul la care mă oprisem era mai mult decît elocvent pentru aceasta.

Dar mai există o deosebire care trebuie făcută: între teoria excesivă a mişcării şi practica obedientă imposibilă, care nu o poate urma întrutotul, fapt care introduce o relativizare în ansamblul conceptului: nu poţi fi total paradoxist decît încetînd de a mai fi poet. Rezerva mi-am exprimat-o şi la finele excursului meu de sinteză. Nici paradoxistul en titre nu dovedeşte altfel prin cărţile pe care le-a publicat ulterior: el a păstrat din paradoxism doar inventivitatea neconstrînsă, dinamica imprevizibilă a relatării, insensibilitatea la orice constrîngere formală, plierea imediată la stimuli, reactivitatea emoţională spontană. Paradoxismul lui din cărţile ultime ţine mai mult de temperament decît de o codificare teoretică generală. S-a ajuns astfel la situaţia post-paradoxismului, deci a etapei ulterioare configurării doctrinare a mişcării, ilustrată de chiar întemeietorul şi ilustratorul ei. Trei dintre cărţile lui din urmă, care o dovedesc, le vom răsfoi împreună.

Sunt cărţi de călătorie, dintre care prima a apărut în două volume: Frate cu meridianele şi paralelele. Călătoriile pe care le face şi le consemnează stau sub imboldul unei alerte generale şi sunt reţinute prin stimulii lor imediaţi. Notele autorului sunt agreabile prin lipsa de preconcepţie şi prin transcrierea lor impresionistă, ele se citesc uşor şi condensează adevăruri care i se relevă spontan. Dacă se face o cazuistică, ea este cea a reacţiei directe străină de orice regie. Consemnarea urmăreşte mobilurile imediate şi nu decurge din altceva. Memoria lui asociativă este spontană. De pildă, pe aeroportul din Los Angeles îşi aminteşte un banc cu negrii şi-l notează imediat, pentru ca din fraza imediat următoare să aflăm cum stăm cu pragmatismul californienilor. Stilul notaţiei imediate este impregnat de argotisme şi regionalisme. La un concurs al noilor staruri cinematografice se prezentau „ţopîrlane de-ălea fandosite”. Pe toţi componenţii formaţiei muzicale de la „Mignon” îi dă cu numele, dar este şi un atent înregistrator al faptului că familia Manea pusese stăpînire pe Academia Româno-Americană. Între participanţii academici se simte un „terchea-berchea” şi ia totul peste picior – „ca prostu’”, ca să nu-şi dezvăluie inadaptabilitatea de „credul precum un copil”. Reacţiile lui umane sunt paradoxiste. Are teama insecurităţii financiare („Cheltuiam cu ţîrîita, să nu rămîn în pană financiară, c-aş fi sfeclit-o singur prin lume!”), iar exclamaţiile îi sunt pe măsură („Aiurea-n tramvai! Au mania grandorii – că vezi, Doamne, cu sediul la Paris – şi a internaţionalismului găunos”). Completările îl ilustrează: „Rîdeam în sine: un ţăran de la Bălceşti şi-o regină din Londra”. Identitatea este declinată în acelaşi chip – „Am vrut să dau şi eu cu nasul – ca un opincar al literelor răsculate. Şi nu mi s-a părut mare scofală!” – şi astfel intră, prin haloul ei hazos, în referinţele preferate ale paradoxistului. Aflînd că se fac „omoruri pentru pămînt în Dolj”, i se trezeşte pofta să scrie un roman „à la Rebreanu”.

Disparitatea notaţiilor dă farmec întregului. Lipsa de rigoare este programatică: „scriu pe sărite, ce-mi aduc aminte. Un jurnal neliniar” şi asumată: „mai bine fulgurant, rapid, neprelucrat (brut), dar sigur”, fiindcă „eu compun aşa cum simt, neconstrîns”. Paradoxal însă, căci fără nici o rigoare este extrem de dificil să dai „cea mai lungă scriere din literatura română”, fiindcă va fi minată de superficialitate. Dar oralitatea ansamblului funcţionează ca o scuză implicită şi astfel ce rezultă nu este atît de naiv precum pare. Între alte sprinţare menţiuni, strecoară şi cîte o remarcă politică acidă: „Nivelul de viaţă scade tot mai rău. Promisiunile puterii s-au dovedit hoţii. O lume întreagă dusă de nas…”. Autorul este un impenitent curios, cultivă amănuntul cu febrilitate, ceea ce face ca adesea transcripţia să se continue cu puncte de suspensie. În graba acestora, apar uneori adevărate reflexe lirice – „izul asiatic gingaş iese la iveală, parcă-i de mătase” – sau doar remarci generale asupra trecerii timpului sau a frumuseţii locurilor vizitate. La îndemînă îi stă analogia cu ţara: coreenii „se luptau cu japonezii cum ne-am luptat noi cu turcii”. Reflex de „Marco Polo al Olteniei”, cu reacţii gastronomice în consecinţă: „uleioase găteli, ptiu!” şi cu remarci politice reductibile: chinezii din Taiwan au libertăţile din vest, pe cînd cei din patria-mamă sunt restricţionaţi. Şi astfel, de la Marele Zid chinezesc, pînă la aborigenii din pădurile tropicale ale Australiei, autorul fixează în caietul de notiţe bruioane… definitive, adică paradoxiste.

Volumul al II-lea din însemnările de călătorie Frate cu meridianele şi paralelele se păstrează în general în aceiaşi parametri, dar cu două focalizări mai puternice: observarea critică a mediului şi relaţionarea personală cu cadrele schimbate – dar fără insintenţe speciale. Oarecum mai tihnit îşi memorează deplasările în spaţiul american apropiat (Texas, Mexic). Notaţiile au mai multă consistenţă stilistică („Marea se confundă cu întunericul, cîteva dîre albe scrijelind bezna (spuma sărată). Vuietul valurilor uruind. O noapte neagră. Parcă marea se răscoală. Undele se ceartă între ele”). Relaţiile cu repere autohtone sunt adesea insolite („Mi se pare atît de primitiv să citesc prozele săteşti ale lui Galaction în aeroport, între avioane, într-o lume încărcată de electronică”) şi uneori revendicative („distihurile paradoxiste – pe care puţini români le înţeleg/acceptă. Totuşi, 40 de poeţi de pe glob m-au urmat în Antologia a treia…”), în sensul nonconformismului pe care l-a adoptat temperamental („Tot mă bate gîndul să scriu o carte nonconformistă de fizică. Să-i contrazic pe mulţi – şi să le dovedesc”) şi autoironic – „modest ca un oltean lăudăros”, dar „persistent în idee”. Partea ultimă a cărţii condensează amănunte despre teoria sa asupra vitezei, prezentată la NASA, dar şi rechizitorii la adresa metodelor de ocultare a oamenilor de ştiinţă incomozi, care dacă refuzau să-şi dea demisia erau calomniaţi ca… antisemiţi. Şi astfel, Florentin Smarandache, fost disident politic în România, ajunge disident ştiinţific în America!

În fine, cartea de călătorie cu o focalizare mai precisă: India magică, caracterizînd un loc pentru care simte „chemare”, fapt care-l duce direct la o nuntă indiană, pentru ca apoi să constate pe străzi că „toată lumea vinde şi toată lumea cumpără”. Surpriza străzii este concurată de surpriza rămăşiţelor politice: secera şi ciocanul pe garduri („credeam că e pe cale de dispariţie”). Magia Indiei nu-l scoate pe autor din impresionismul consemnărilor, dovedind astfel încă o dată că paradoxismul său este temperamental şi numai apoi un concept în care crede. Se păstrează aceeaşi atenţie jucăuşă acordată consemnărilor anodine. Cel venit pentru conferinţe de neutrosofie îşi permite să fie cel mai degajat pieton, antrenat de disparitatea întîmplărilor mici care-l reţin pe moment şi pe care nu vrea să le uite. Fascinaţia mitologiei hinduse se încurcă în traficul haotic al străzii, transcrie atent dar telegrafic însuşirile spiritelor locale, dar şi simbolurile ierburilor sacre, alături de consemnarea reacţiilor sale senzitive provocate de străbaterea unor locuri necunoscute. Astfel încît jurnalul său provoacă genul constituit pe selectarea clasică a impresiilor. Se poate citi printre rînduri polemica autorului implicită cu modalităţile acceptate. Cum yoga îl învaţă că trebuie să te ajuţi singur şi că scopul vieţii este fericirea, el se simte în India degajat de orice constrîngere şi se lasă în voia senzaţiilor imediate (fără a uita să noteze: „ah, îmi place acest paradox”). Se entuziasmează de tangenţele sacrului cu viaţa normală („Dar specifice lor, renumite în lume, sunt scenele erotice. Iubirea sexuală este divină. Sculpturi în piatră împodobesc exteriorul acestor arhitecturi hinduse… Sex în toate poziţiile!”), dar continuă înregistrarea evenimentelor mici, care-i relevă spectacolul vieţii cotidiene şi confortul imediat (unde „e frumos de scris poezii”). Scriitorul se arată sensibil la paradoxurile întîlnite şi le consemnează pro domo: „Paradox în acţiunea politică: non-violenţa fizică a devenit violenţă psihică, morală. Nerespectarea legilor britanice, nesupunerea la ordinele ocupanţilor prin pasivitate şi ignorare a dus la imposibilitatea guvernării britanice în India, mai ales că Anglia ieşea extrem de slăbită din cel de al doilea război mondial în care, deşi învingătoare, a pierdut un imperiu! Imperiul Britanic, unde soarele nu apunea niciodată!”. Iată că nici în imperiul paradoxist… 

TITU POPESCU