A.I. Brumaru: „Povestirile din Postumia“

Marius Petraşcu, colegul nostru de redacţie, în anii 80-90, la revista „Astra”, a fost un jurnalist complet, dublat de un remarcabil scriitor. La moartea lui, cu cinci ani în urmă (tocmai împlinise 53 de ani), deplângeam faptul că şi-a neglijat această vocaţie, pentru că ar fi putut mult mai mult. Din cât, totuşi, tipărise (poate că numai în revista braşoveană şi numai o dată), se vede, ziceam, că literatura lui e de mare calitate. Îmi dau seama, astăzi, că nu eram suficient de informat: Marius Petraşcu, departe de a se fi nesocotit ca prozator, scria deja cu destulă asiduitate, încă nu ştim câte pagini va fi isprăvit. Cu toate acestea, nu a publicat: din timiditate, din rezerva ce va fi avut faţă de (ne)receptarea, într-o epocă a ideologiilor constrângătoare, a spiritului şi literei, din orgoliu, dintr-un refuz, în fine, bine stăpânit ? Probabil că toate motivele vor fi colaborat  la reticenţa cu care şi-a adminstrat, ca literator, dezvelirea şi înfăţişarea publică. De curând, însă, la iniţiativa Editurii KronArt şi prin implicarea publicistei Maria Petraşcu ( aceasta va semna, ca anexă la volum, o biografie a scriitorului, cu accente însă polemice), o parte a prozelor scurte ale lui Marius Petraşcu văd, iată, lumina tiparului: sunt aceste Întâlniri cu Iosefina (Braşov, 2008), o culegere de naraţiuni ce se impun prin siguranţa stilului, prin exploatarea insolită a imaginarului epic.

Cartea, cu piesele din cuprins distribuite în trei secţiuni (Povestiri din Şercaia, Povestiri din Braşov, Povestiri din Ucronia), se deschide cu un motto emblematic, o pericopă, stranie şi enigmatică, din Protoevanghelia lui Iacob (XVIII,2): „Eu, Iosif, mergeam fără să înaintez nici un pas. Am privit aerul şi l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului şi am văzut-o nemişcată. Păsările îşi încetaseră zborul. Am privit pe pământ şi am văzut câţiva oameni aşezaţi în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau şi ducându-l la gură nu-l duceau. Toţi stăteau cu ochii pe cer. Era şi o turmă de oi la păscut, care însă nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu şi am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, fără să bea. Apoi, dintr-o dată, toate-şi reluară mersul lor firesc”. Nu este vorba, s-ar înţelege de aci,  de o evanghelie canonică şi ea n-ar putea fi atribuită defel unui Iacob apostolul, sau, cu atât mai puţin, celuilalt „ţiitor” (în ebr. „ekeb” însemnând „cel care ţine”), frate al lui Iisus. Ar fi, mai degrabă, o scriere anonimă (poate şi fictivă ?) consacrată lui Iacov patriarhul („Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov…”), fratele geamăn al lui Essau, situat istoriceşte în perioada egipteană a domniei hicsoşilor. Un timp (sec.18 î.Ch.) al misteriilor, un tărâm al posibilului, timp al i-realelor ce vor fi însă cu putinţă. Ţinut şi timp, cum ar spune cineva, al desfătărilor îndoielii, literatura, cartea nefiind oare povestea nesfârşită a acestui deliciu dubitativ, a secretului şi nedezlegărilor ?

Fiind o scriitură a imaginarului, literatura ar da, mergând cu acesta înainte, un surplus de fiinţă; nu ar şi reinventa-o ? Oricum, acesta  pare a fi ţelul literatorului – cel puţin al aceluia cu conştiinţă teoretică, şi nu sunt deloc stingherit în intenţia de a-l introduce acum în clasă şi pe Marius Petraşcu. Un plus de fiinţă, un plus de îndoială: cuvintele lui Iacob nu vestesc , iată, venirea în secol a divinităţii christice, fac însă acelaşi lucru, abolesc spaţiul, abolesc timpul; sau cheamă, ca să nu radicalizăm, la suprimarea acestora. În primul caz povestea e în teritoriul utopiilor, în al doilea, în care se mişcă şi proza lui Marius Petraşcu (îndeobşte în Povestiri din Ucronia) aria e, se înţelege, a ucroniilor. Operatorul ucroniei e  conjuncţia dacă (chiar şi atunci când nu e pronunţată) şi prin ea, cum spuneam, prozatorul intervine în petrecerea temporală ştergându-i caracterul ineluctabil, decizia, deja neîntoarcerea. Ucronia îngăduie, apoi, şi ubicuitatea, spaţialul şi temporalul, de regulă, se întrepătrund. Suntem, cu ea, într-un topos (al spiritului) în care schimbarea trecutului este cu putinţă: îl controlăm, e la îndemâna noastră. Ucronia e provocarea victorioasă a trecutului, sfidarea timpului.

Lucrând (însă implicit, nesesizabil) cu o conceptistică de felul acesta, s-ar putea crede că povestirile din Întâlnire cu Iosefina s-ar articula frecvent pe eroi şi situaţii extrase din mitologii, în realitate personajele autorului înscriindu-se (chiar şi în naraţiunile aşa-zicând realiste, de exemplu în Hoţul, Zestrea, Tabelul ş.a.) în prototipul exploratorului, al îndrăgostitului de călătorii interioare şi autoscopii, întrucât, ca autor, va poseda, deopotrivă, ştiinţa manipulării timpului, autoritate asupra locurilor şi, concomitent, disponibilitatea de a le străbate deodată, nepăsător de succesiune. Fireşte, cum anunţam, lucrurile se schimbă, adică stau altfel în secţiunea a treia a cărţii, aici, ca şi în scurta istorisire Întâlnire cu Iosefina ( care e întâmpinarea cu moartea a scriitorului, o parabolă în chipul realismului magic şi o premoniţie), accentul e pus, împotriva aparenţelor, nu doar pe metaforă, dar, precum în ingineria textuală (deşi prozatorul e din afara optzecismului), pe (ar mai spune teoreticianul imaginarului) producerea de imagini: ca expresie, ca loc, mai exact, al unei instaurări. Astfel imaginea devine, ea (cum s-a mai observat), producătoare de limbaj. Un câmp al metamorfozelor, al naşterilor, al înfiinţărilor lexicale. Iată un exemplu, de o mare libertate, fără de nici o opintire, a desfăşurării, din naraţiunea Zestrea: „Un oraş idiot, remarcă ea, fumând în continuare, numai stopuri peste tot, aşa e, confirmă Sami, mai ales în centru. Cei mai ai dracului miliţieni, luna trecută a trebuit să merg  până la comandant ca să nu-mi suspende carnetul pe trei luni, mi l-a luat unul chiar aici în faţa hotelului şi dacă vă spun pentru ce, Sami, bâlbâindu-se uşor, cu amânouă mâinile pe volan, dacă vă spun pentru ce, domnule Sami, iartă-mă, dumneata eşti evreu, nu ? O privi cu coada ochiului şi apăsă pe aceleraţie, ce-o mai fi şi asta ? În colţ, la biblioteca municipală, o fată cu părul strâns cu un batic, legat peste frunte, face autostopul, dar el intră în curbă, mai-mai s-o calce peste piciorul cu care intrase în carosabil, sigur că da şi zâmbeşte, teoretic. Nu înţeleg, spune ea imediat, de ce teoretic, ori eşti, ori nu eşti ?” ş.a.m.d.

Revenirea la poveste, la idee, chiar la emoţie ( e cu putinţă ca ele să coexiste cu textuarea) e firească. Aceasta se întâmplă, neaşteptat, tocmai în istorisirile ucronice din partea a treia a volumului – câteva piese deosebite, într-un discurs distins, de factură, aş spune, borgesiană. Euforbos (în Euforbos prin Clazomene) după ce parcurge oniric diferite reîncarnări, va sfârşi ca avatar al lui Pythagora. Tiberius (în Tiberius Claudius Maximus, nemuritorul), cel de pe Columna lui Traian, îşi narează peripeţiile din cele două războaie ale Romei cu dacii lui Decebal şi va mărturisi (sub semnul conjuncţiei ucronice) că va fi fost posibil ca mâna şi capul regelui, pe care el le-a înfăţişat la Roma, să nu-i fi aparţinut lui Decebal, care numai a simulat sinuciderea. Skyrtos (în Mesagerul), fiul lui Daizus şi nepot al lui Dekaineos, sfetnicul lui Burebista, va petrece ani mulţi şi întunecaţi în împărăţia Romei, cu Cicero ori în mijlocul războaielor lui Cezar, până la asasinarea cuceritorului, urmând să ducă el vestea uciderii acestuia la Sarmizegetusa. Acolo va afla însă că mesajul său era menit să iniţieze uciderea, de către conspiratori, a lui Burebista („N-a fost de faţă la omor şi n-a văzut trupul dictatorului azvârlit în faţa curiei. Auzi zgomotul gloatei, strigând numele conjuraţilor, urlând unii de bucurie, alţii de durere, s-a terminat cu războiul cu dacii tăi, apucase Tyron să-i spună, dar mintea lui Skyrtos umbla acum aiurea, un sac cu merinde, cărţile şi o spadă, un cal, un cal bun, când vor observa fuga, el va fi departe, îndeplinindu-şi misiunea(…).Acum cercul s-a închis, gândi, fără să ştie cât adevăr gândeşte, intrând în templu, unde îl aştepta Dekaineos. Am adus vestea, făcu chiorul. Ştiu, îi răspunse preotul, mâine, după ce o vei spune stăpânului nostru, te vei putea odihni. Ucenicia ta a luat sfârşit fără nici o bucurie, aşa cum a vrut-o destinul. Mâine te ve duce la rege, repetă bătrânul, nu vii şi tu, întrebă chiorul, nu, tu eşti purtătorul veştii iar vestea e numai a ta.”)

Sub îndemnul imaginarului (al ucronicului), cu rădăcina însă în istoria verificabilă, nu mai puţin trăgându-se şi din realităţile şi concretul istoriei recente, povestirile din Întâlnire cu Iosefina de Marius Petraşcu cultivă, dar cu moderaţie, tehnica aşa-zicând textualistă, deopotrivă cu stranietatea, fanteziile, ruptura şi ezitările caracteristice fantasticului. Cu acces însă, fără rest, la autenticitate, prin impresia  puternică de viaţă şi prin conturarea cu exactitate şi rafinament a personajelor. 

A.I. BRUMARU