NR. 6/2011

Lucia Olaru Nenati: „Lumea lui Fănuş Neagu“

În formarea culturală a generaţiei noastre intra şi conştiinţa contemporaneităţii cu câţiva mari creatori dintre care, pentru noi, cei înclinaţi către mirajul literelor, scriitorii erau printre cei cu adevărat importanţi. De fapt, dacă scrutez în zarea trecutului, dar din unghiul prezentului, văd limpede cum aceştia erau nişte vedete, niste monştri sacri, nişte VIP-uri, cum sună azi termenul ce poartă această încărcătură semantică. Era  un fapt de informaţie publică să afli că Marin Preda a început să scrie o nouă carte, că Breban şi-a lansat cu mare fast una dintre cărţile sale despre care critici cu autoritate aproape juridică  îşi rosteau sau scriau apodictic opiniile ce deveneau tabu-uri.  Trăiam astfel într-un piesaj populat cu statui vii, umblătoare, şi mereu producătoare de noi  motive de sacralizare. >>>>

Traianus: „Tăcerea la Postum“

Vine vara, uite-o-n minifustă

Şi cu sutien de iasomii,

Nu se-ntoarce numai Fănuş Neagu

Şi nici Păunescu n-o mai fi!

––––––––––

Vine toamna, uite-o la mansardă,

Uite-o zbenguindu-se-n copaci,

Dar nu vine numai Păunescu,

Să-l întrebe pe Fănuş: „Ce faci?” >>>>

Lucian Gruia: „Artur Silvestri – Frumuseţea lumii cunoscute“

Motto: „Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” (Artur Silvestri)

 Jurnalul lui Artur Silvestri, prima carte pe care devotata sa soţie, Mariana Brăescu Silvestri i-a  publicat-o postum /1/, cuprinde perioada 1 septembrie – 30 octombrie 2008, adică 50 de zile calendaristice, dintre care penultima (ziua de 29 octombrie când cărturarul a fost internat în spital, pentru analize în vederea operaţiei) rămâne neconsemnată. La prima impresie, jurnalul descrie mici întâmplări domestice care dau farmec vieţii noastre: minunea înfloriri vegetaţiei,  jocul valurilor Mediteranei pe coasta Sudică a Franţei, vânzoleala norilor, perdelele schimbătoare ale ploilor, întâmplări din lumea păsărilor şi animalelor cu suflete ingenue,  peisaje armonioase din Bucureşti (Parcul Cişmigiu, grădina casei, aleile din Parcul din jurul Palatului Scânteia), Corbeanca  etc.  Toate aceste pagini de jurnal (pastele în proză, intens liricizate) construiesc calme bijuterii stilistice ce par a spune că trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă de miracolul existenţei noastre.

În trăirea acestor bucurii simple să conste secretul vieţii de fiecare clipă, aşa cum se menţionează în motto-ul cărţii? >>>>

Const. Miu: „Sursele satirei“

Complexitatea unui prozator rezidă nu numai în evantaiul tematic abordat, ci şi sau mai ales în registrul sub care acesta este înfăţişat cititorilor. Este cazul doamnei Mariana Brăescu, scriitoare care a publicat în 2005 două volume de proză scurtă: Îmi amintesc şi îmi imaginez şi Imperfecţiuni provizorii. Într-o cronică despre prozele ce alcătuiesc primul volum, spuneam că acestea surprind stări enigmatice, tocmai pentru faptul că autoarea topeşte în creuzetul inimii pasaje de memorialistică, dublate de altele de ficţiune – de unde şi titlul inspirat al cărţii. Referindu-se la prozele satirice din cel de-al doilea volum, criticul Mihai Ungheanu opina: „Prozele Marianei Brăescu se disting prin observaţia acută a vieţii (…) aceste proze pot fi situate schematic în spaţiul prozei de umor (…) această proză satirică se hrăneşte de la bune modele şi intră în spaţiul literaturii psihologice.” (Imperfecţiuni provizorii, p. 111).

În cele ce urmează, ne vom opri pe larg la proza care dă titlul cărţii apărute la Editura Carpathia Press (2005) – Imperfecţiuni provizorii –, pentru că are o serie de elemente descriptive, care ţin de scrierile SF, însă şi pentru că evidenţiază din plin una din sursele satirei la Mariana Brăescu, şi anume parodierea lozincilor care „însufleţeau” activitatea oamenilor muncii de pe vremea regimului ceauşist. >>>>

Al. Florin Ţene: „Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară“

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovato, urcândo în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii. >>>>

Adrian Botez: „C.V. de cioban al cerului (poeme inedite)“

C.V. DE CIOBAN AL CERULUI

LIEDUL METAMORFOZELOR

ar fi fost bine să plouă-ntreaga noapte

să mă înec în florile de rod:

aşa – doar voi privi de pe înaltul pod

cum faclele se sting – discret – în şoapte

****

cumplitul lied mă urmăreşte-n stele

orbesc privind la şarpele uitării:

de-atâtea-ncolăciri se rup ostroave

oprindu-l pe Ulysse-n gura mării >>>>

Melania Cuc: Cronica la cartea lui Nicolae Băciuţ – „Înapoi la viitor“

Nicolae Băciuţ  este unul dintre cei mai efervescenţi creatori pe care îi are astăzi  patria Limbii Române.

Poet, publicit, editor , promotor şi artizan al diferitelor  evenimete culturale cu răsunet naţioanl dar şi internaţional, Nicolae Băciuţ  reşeşte ca puţini alţii dintre colegii sciitori, să scoat în raftul librariilor carte după carte.

Făcând rabat la confortul personal, scriitorul alunecă printre lentilele travaliului zilnic, scapă din maşinăria societăţii, care îi cere obolul, şi scrie. Scrie.

Ceea ce face Nicolae Băciut este, nu doar un travaliu de rutină, un exerciţiu de împlinire a unui destin literar clar, ci o meserie de credinţă. Spirit şi trup colaborează în această ctitorire de pagini de literatură, care are marele merit de-a fi nu doar redată într-un stil literare incinfundabil, dar  care, prin fiecare lucrare editoriale  demonstrează că vivacitatea talentului său  nu şi-a pierdut  din esenţă. Viaţa în starea sa lucidă, cu apoteotice  sclipiri de filosofie intelectuală şi acel praf de polen de duh, care vine şi îi dă poetului ce-i al Poetului, fac  deja ,din opera lui Nicoale Băciut o averea publică. >>>>

Costea Glodeanu: Cronică la Ion Iancu Vale – „Înger sechestrat“

Sunt unul dintre cei care îl ştiu extrem de bine pe Ion Iancu Vale. Aş putea spune că îl cunosc ca pe propria-mi persoană. Între noi a existat întotdeauna o legătură şi o încredere perfecte, totale, devenindu-i cu vremea un confident de neînlocuit. De aceea, pot afirma din capul locului că Ion Iancu Vale a fost, este şi va fi un poet. Născut şi nu făcut. Mai ales prin felul cum a trăit poezia. Aşa i-a fost datul. Cei care nu au avut şansa unei astfel de condiţii, cu greu pot înţelege în toată complexitatea lui un astfel de om. Iată ce îmi zicea în acest sens: „Datorită acestei condiţii, obsedante şi perpetue, bucuria şi tristeţea, victoriile şi înfrângerile, dragostea şi ura, curajul şi teama, eu le-am trăit la alte cote, până la extaz. Am trăit şi trăiesc încă prin şi pentru poezie, cum numai prin şi pentru Dumnezeu se mai poate trăi. Şi nu voi regreta niciodată.” >>>>

Valentina Becart: „Din jurnalul unei zile (poeme becartiene)“

DIN JURNALUL UNEI ZILE

( scriu cu fire de praf…)

 

Îţi scriu cu fire de praf…

atât a mai rămas într-un deşert de gânduri

să nu te miri

dacă răvaşul meu va ajunge cu întârziere

n-a mai trecut demult

cineva…

prin această întindere liniştită, pustie

şi primejdioasă

se mai rotesc vulturii din când în când…

privirile se lovesc de lumina aspră,

apăsătoare

îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge

un „ultim strigăt” – >>>>