~”Cu minte, ori fără minte”

Când spun că cineva are minte,românii înţeleg prin acesta că este un om înţelept. Om cu minte nu înseamnă obligatoriu om cu carte, fişcal, cum ziceau bănăţenii vechi, adică notar, primar, profesor, doctor, ci om care este capabil să judece orice situaţie, să dea o soluţie, să găsească un răspuns la întrebările pe care viaţa ni le ridică. Cei fără minte sunt, în dispreţul colectiv, flecarii, repeziţii, cei ce sunt gata să-şi dea cu părerea în orice situaţie, oricât de străină ar fi pregătirii şi priceperii lor. Cel fără minte practică cea mai deşănţată şi mai periculoasă demagogie. Suit la tribuna Parlamentului, la amvonul guvernului sau al prezidentului Republicii, omul fără minte nu se sfieşte, ba, dimpotrivă, dă pe de lături de încântat ce este, de propria, monumentala-i prostie. Prostie care este soră geamănă cu îngâmfarea. Din vremea în care românii învăţaseră că “limba fără frâu sparge case şi cetăţi” ar fi trebuit să ne rămână această sfiiciune faţă de cuvânt, pe care să nu-l rostim cu uşurinţă, adesea în dezmăţ, ci atenţi la sensurile lui adânci şi la respectul pe care-l datorăm semenilor noştri, nouă înşine.

Minciuna la români a început să se manifeste ca un flagel colectiv,cred eu, din clipa în care am împrumutat forme de organizare a vieţii politice, înfiinţând partide, camere legislative. Bătăliile politice date în vederea câştigării voturilor au împins în faţă asemenea saricii cu fân a măgarului lui Buridan, minciuna, promisiunea mincinoasă. Poduri, drumuri, impozite mici, pensii mari, un trai pe vătrai, să trăiţi bine ! Toate acestea au momit prostimea să dea voturile „catindatului”. După ce s-a văzut cu sacii în căruţă, acesta a încuiat lada cu promisiuni şi şi-a văzut de interesele proprii. Că respectivii candidaţi mint conştient, nu-i nici un secret. Ceea ce mă intrigă este inocenţa să nu zic prostia mulţimii care se lasă de fiecare dată păcălită. Uneori de către acelaşi ipochimen şi cu aceleaşi promisiuni mincinoase. Mărturisesc uimirea ce m-a cuprins când am auzit că primul ministru al Ungariei a recunoscut public minciunile pe care el şi cei din partidul său le-au rostit în faţa electoratului .Ungurii l-au huiduit şi au organizat manifestaţii de stradă,cerându-i demisia. Eu, dimpotrivă, l-aş fi felicitat. Recunoscând minciuna, respectivul demnitar îşi asuma implicit ruşinea de a o fi rostit şi deci şi obligaţia de a o repara. La noi, o asemenea recunoaştere nu se întâmplă. Obrazul politicienilor români  este mai gros decât talpa încălţărilor. Dar şi talpa se toceşte de prea multă purtare…

Se spune că românul s-a născut poet. Teamă mi-e că de la Alecsandri încoace lucrurile s-au schimbat. Românul s-a născut orator .Flecăreala este o a doua natură a românului. Provocaţi de reporteri, de jurnalişti, concetăţenii noştri nu se ruşinează să debiteze cele mai hilare şi câteodată neroade păreri privitoare la orice. De la meniul Casei Albe, la fantomele ce bântuie castelele din Anglia sau la strigoii din Oltenia. Uitaţi-vă la fotbalişti. În timpul meciurilor sunt ca nişte gloabe hrănite cu rumeguş. După meci, intervievaţi, sunt doctori în fotbal. Nu doar în fotbalul jucat de ei, ci şi în cel jucat de ceilalţi. Pe şanţ, ţaţa Leana, cu obrazul scofâlcit de trai prost şi de muncă,cu gura ştirbă , fără nici un dinte, îşi dă cu părerea, provocată fiind, asupra politicii româneşti şi a preşedinţilor români, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu. Şi astfel, dacă stăm să ascultăm ţara, vom desluşi din păcate doar clămpănitul flecarilor, indiferent pe ce scară socială se află, în ce scaun stau, de câte ori pe săptămână se spală sau de câte ori îşi schimbă cămăşile.                        

ION MARIN ALMĂJAN