Adrian Botez – „Loja Johanică”

Metatron şi Mikaël-Hristos 

      Spune R. Guénon, urmând Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31:”Termenul de METATRON cuprinde  înţelesurile de păzitor, de Domn, de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el este Îngerul Feţei, şi de asemenea Prinţul Luminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este Polul terestru, Metatron este Polul ceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ este împlinit după ceea ce se petrece în lumea cerească. Marele Pontif  simbolizează aici pe Mikaël, prinţul Milei…În toate pasajele în care Scriptura vorbeşte de apariţia lui Mikaël, e vorba de slava Shekinei¹. Ce se spune despre Israeliţi se poate spune la fel despre toate popoarele cu o tradiţie cu adevărat ortodoxă; cu atât mai mult trebuie să se spună despre reprezentanţii tradiţiei primordiale, din care toate celelalte decurg şi căreia îi sunt subordonate; acest lucru e în legătură cu simbolismul Pământului Sfânt, imagine a lumii cereşti(…). Pe de altă parte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, Metatron nu are numai aspectul de Milă, îl are şi pe cel de Dreptate; el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr ha-gadol) şi şeful oştirilor cereşti, ceea ce înseamnă că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau pontificale, căreia îi corespunde propriu-zis funcţia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege  –  şi Maleak=înger, sau trimis  –  nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adică trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël.²

      Trebuie să adăugăm că, dacă Mikael se identifică cu Metatron, aşa cum s-a văzut, el nu reprezintă totuşi decât un aspect al lui; alături de faţa luminoasă există o faţă întunecată şi ea este reprezentată de Samaël, care este numit şi Sar ha-ölam; aici revenim la punctul de plecare al acestor consideraţii. Într-adevăr, ultimul aspect, şi numai el, este geniul acestei lumi într-un sens inferior, Princeps huius mundi, de care vorbeşte Evanghelia; şi raporturile sale cu Metatron, căruia îi este ca şi o umbră, justifică folosirea uneia şi aceleiaşi denumiri în sens dublu, şi fac să se înţeleagă, în acelaşi timp, de ce numele apocaliptic 666³, numărul Fiarei, este, de asemenea, un număr solar⁴. De altfel, după Sfântul Hipolit, Mesia şi Anticristul au, ambii, ca emblemă  –  LEUL, care este încă un simbol solar; aceeaşi observaţie ar putea fi făcută pentru ŞARPE etc. Din punct de vedere kabalistic, aici e vorba tot de cele două feţe opuse ale lui Metatron (…). Vom spune că tocmai această confuzie între aspectul luminos şi aspectul întunecat constituie satanismul propriu-zis; şi tocmai această confuzie o fac, involuntar, fără îndoială, sau din ignoranţă (ceea ce e o scuză, dar nu o justificare), aceia care cred că descoperă o semnificaţie infernală în denumirea de Regele Lumii„.

      Deci, în linii mari, Metatron-Mikaël trebuie să fie numele Păzitorului-Domnului lojei iohanice, de pe Columna Traiană, despre care vorbeşte V.Lovinescu (cf. O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea Românească, Colecţia Gnosis, 1996). Studiind şi nota de subsol (nr. 16 la R.Guénon), care începe cu „Hristos este asimilat cu Mikaël etc.”  –  devine tot mai clar că Hristosului din imagine lojei iohanice de pe Columna Traianică îi corespunde, în spiritualitatea românească anistorică –  Mikaël-Mihai Eminescu.

      Şi tot R. Guénon, în Simboluri ale artei sacre⁵ , la cap. Referitor la cei doi sfinţi Ioan, spune că Ianus se descompune în cele două jumătăţi ale ciclului annual (ascendentă şi descendentă), puse sub semnul celor doi sfinţi Ioan (deva-yana ascendentă, perioada „veselă”, şi pitŗ-yana, perioada „tristă”). E un dublu sens în numele IOAN: hanan, în ebraică, are în acelaşi timp sensul bunăvoinţă  –  şi cel de laudă. Rezultă că „Jahanan= a-îndurarea lui Dumnezeu, dar şi lauda lui Dumnezeu. Primul sens ni-l dă pe Sfântul IOAN BOTEZĂTORUL, iar al doilea sens  –  pe Sfântul IOAN EVANGHELISTUL. Îndurarea=descendentă, lauda=ascendentă”.

      Mai e nevoie, oare, acum, după ce am adus aceste informaţii suplimentare, să mai subliniem chipul de IANUS BIFRONS, alcătuit de EMINESCU şi  CREANGĂ, în spiritualitatea românească? Să mai reamintim, doar, că Ion Creangă zice⁶ despre sine că este IMBERBUL (caracteristică a lui IOAN AL  INIMII-Evanghelistul): „când mă vedeam în oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă„.

      V.Lovinescu are multe pasaje în care subliniază, în operele sale, legătura ocultă Eminescu-Creangă; prima, în ordinea importanţei, o considerăm a fi cea deja citată, la p. 42 a cărţii O icoană… Apoi, despre Creangă, afirmă în Creangă şi creanga de aur, p. 14:  „E posibil ca Ion Creangă să fi fost o piesă de racord între lumea exterioară şi o organizaţie secretă de povestaşi, cu caracter iniţiatic” – pentru a reveni, mai ferm, în Mitul sfâşiat, p. 119 (Aspecte ale simbolismului iniţierii) : „Problema lucidităţii lui Creangă  este strict dependentă de aceea a existenţei, în Moldova sec. al XIX-lea, a unui grup de deţinători ai unui depozit iniţiatic, căci în domeniul tradiţional nu poţi transmite decât ce-ai primit. Este o lege de o rigoare absolută.”

      Ei bine, sublinierile ulterioare, din pasajele despre legătura Eminescu-Creangă, nu credem a fi făcute decât pentru a deveni, pentru noi, relevantă continuitatea şi eficienţa acţiunii anticei masonerii COLLEGIA FABRORUM, care lucra la producerea osmozei dintre simbolurile vechi şi cele noi. În cazul LOJEI IOHANICE, al cărei nivel superior (Eminescu-Creangă) îl discutăm acum, osmoza trebuia făcută între simbolurile rurale şi simbolurile cetăţii, între simbolurile solare şi cele lunare, între simbolurile creştine şi cele pre-creştine. Şi, evident, nu doar atât.

      Iată ce mai zice V.Lovinescu⁷: „Ciubăr-Vodă (Păzitorul Graalului, ascuns sub nomenclatură românească) este emblematic o permanenţă în istoria Moldovei, suportată de o individualitate, manifestându-se în curgerea vremii, de-a valma în istorie, în folclor şi în ceea ce se numeşte literatura cultă. Referitor la aceasta din urmă, se întăreşte presupunerea că anumite tradiţii, anumite mituri despre personaj, erau deţinute de grupuri secrete, compuse din citadini mai ales, dar şi din ţărani cu calificări iniţiatice, <<slabi la minte, dar tari la vârtute>>; altfel spus, aceşti ţărani puteau fi deficienţi în înţelegerea noţională a lumii  –  ceea ce e departe de a fi un defect, cum erau colegii lui Creangă la Fălticeni  –  dar cu o compensatoare, vastă înţelegere a aspectului mitic al universului;  acesta era sensul primordial al cuvântului virtus, virtute, sinonim cu calificare iniţiatică.

      Enigmatica prietenie, frăţie de cruce dintre Creangă şi Eminescu, şi-ar putea avea una din explicaţii în cele spuse; o dăm ca ipoteză. Rătăcitor prin luceferi, gata în orice clipă să evadeze în imponderabilitate, dizolvându-se în Okeanos ca Homunculus al lui Goethe, Eminescu este tras în jos, spre Misterele MAMEI, de Mistagogul său humuleştean. Silenul de pe Ozana aminteşte existenţial, fără nevoia vorbelor, că orice teofanie se năluceşte,  se risipeşte dacă nu se încarnează în humă⁸, în pământ, în viscerele lui, care sunt peşterile sacre ale munţilor  –  fapt pe care pletosul adolescent era prea uşor înclinat să-l uite. Percepem cântecul şi jocul  şoimanelor pe nori, pentru că pământul ţine isonul; geamătul MAREI MAME prinde trup din pricina planului de refracţie teluric.

      Creangă este cutia de rezonanţă a lui Eminescu.”

      Cei doi vorbesc, în cadrul aceleiaşi duble semantici, ocult osmotice, despre Centrul Spiritual al Lumii⁹: „Guénon spune că, în mod real, există în Asia Centrală, ca şi în America şi poate altundeva, peşteri şi subterane în care anumite centre iniţiatice au putut să se menţină de secole¹⁰. La Creangă găsim (…) tradiţia Mânăstirii de Tămâie, a cărei descriere corespunde întru totul celor spuse mai sus. Şi atunci ne credem îndreptăţiţi să susţinem că <<palatul din peşteră, care este o adevărată feerie>>¹¹  –  după notaţiile scenice ale lui Eminescu, şi Mânăstirea de Tămâie a prietenului său Creangă, sunt unul şi acelaşi lucru.”

      Adică Agarttha¹².

      V.Lovinescu face, întâi, o afirmaţie „nedemonstrabilă”, la p. 96, din Incantaţia sângelui: „După  părerea noastră, nedemonstrabilă, Creangă a avut un rol de PREZENŢĂ pe lângă Eminescu, ceea ce înseamnă că Creangă era adevăratul SUPERIOR NECUNOSCUT, ca să mă exprim printr-o formulă masonică”.

      Prudenţa lui V.Lovinescu, din pasajul citat mai sus, este cel puţin salutară  –  căci în O icoană…, la p. 46, are revelaţia, în timp ce vorbeşte despre „Luceafărul dintre coarnele Bourului, reprezentat în exterior de voievodatul moldovean, până astăzi, MUŞATINUL ascuns, în cine ştie ce peşteră, sau fund de codru, ţinând la piept Floarea de Amin¹³ (…) . Menţionăm un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. Numele lui Eminescu este AMIN„¹⁴(s.n.).

      Da. Regele-Preot al LOJEI IOHANICE, MUŞATINUL ASCUNS (Frumosul-Făt-Frumosul Solar, dar Soare Ocult, Soare Negru) s-a refugiat în „peştera” ignoranţei şi orbeniei oamenilor normali, în peştera istoriei, într-un secol al Golemilor-maşinării  –  şi s-a înscris la „starea civilă”. Se numeşte MIHAI EMINESCU. N-a ştiut nimeni acest lucru? L-am presimţit mulţi  –  şi până astăzi, presimţirea a avut vreme să devină revelaţie. Să-i vedem loja de iniţiere efectivă, acestui MAESTRU .

                                                                       *

      Neamul românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, secret, că, sub alte nume de stare civilă, „faptul” sacru călătoreşte, sfidând istoria, din secole anterioare, în secole ulterioare secolului XIX)  –  şi-a consacrat ocult o LOJĂ IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V.Lovinescu spune clar, definitiv, numele MAESTRULUI lojei: „Menţionez un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. NUMELE LUI EMINESCU ESTE AMIN„(s.n.).

Bine. Ştim, deci, că MAESTRUL lojei iohanice emergente (oarecum) a sec. Al XIX-lea este Eminescu: AMIN înseamnă: a- Confirmarea-Subsumarea Treimii; b- Desăvârşirea ca Revelaţie şi Epifanie întru Sfânta Treime.

      Cine sunt, însă, membrii lojei iohanice?

      Răspunsul la această întrebare dovedeşte că ghicitoarea „Mânăstire-ntr-un picior/Ghici , ciupercă, ce-i?”  –  nu este creaţie a copiilor pentru copii, ci creaţie a îngerilor-„muşaţilor”, pentru îmbătrâniţi-complăcuţi între cojile-keliphoturi¹⁵. Căci relaţiile lui Amin-Eminescu sunt „la vedere”, emergente, ştiute „de toată lumea”  –  cu TREI IOANI: ION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici.

„Şi ce dacă?” – va spune robul keliphot-urilor. Nu-i chiar aşa, stimabile.

      Dacă „Fiecare  lucru manifestat este o literă divină”  –  trebuie să vedem dacă numele manifestate n-au corespondent în nume nemanifestate (ocult manifestate, divin-potenţiale). Dacă nu cumva avem de-a face cu nume ca indicaţii de funcţii şi relaţii divin-oculte  –  „vitale” pentru menţinerea flăcării spirituale a Neamului Românesc.

      ION CREANGĂ trebuia, conform logicii profane, să se numească Ion Ştefănescu (aşa şi este prins în registrul matricol al seminarului de la Fălticeni  –  a se  vedea replica lui Trăsnea, din Amintiri, comentată de însuşi autorul demersului anamnetic, Ion Creangă: „Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Fălticeni), astăzi nu mai mergem la şcoală”etc. Aşa şi este normal, într-o epocă patriarhală, în care numele de familie este luat după tată, nu după mamă. De ce, atunci, CREANGĂ?

      Cineva care este din neamul lui Ciubăr-Vodă, adică al Regelui Graalului¹⁶  şi al Sângerului (Sfântul Înger) cu Creanga de Aur¹⁷ şi care, ca şi Eminescu, este cunoscător al Cetăţii Focului-PIPIRIG¹⁸   –  sunt două versuri din Eminescu , în Miron şi frumoasa fără corp¹⁹: „De la râşniţă la Dane [n.n.: se trimite, mitologic, la Bogdan –  Bog=Dumnezeu, Dan=judecată  –  s-ar putea să fie un feminin construit, al lui DAN – prin CARE FEMININ SĂ SE SUGEREZE zânele] /Şi la borş de Pipirig” [s.n.] –  „Pipirigul vegheat de două vârfuri simetrice, numite Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea”  –  chiţigaie=cucuvaie=pasărea intelectuală, pasărea Athenei  –  loc unde V.Lovinescu găseşte prilej să întrebe, retoric: ” Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? (…) Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă? – s.n.” )   –  un astfel de „cineva” nu era suficient (nu spunem „relevant”, căci numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful arborelui sephirotic), având în vedere funcţia lui complexă, de mediator între lumi, să se numească ŞTEFĂNECU.

      Ar putea răspunde unii, puţin convingător, sau deloc convingător, în forma răspunsului: „s-a numit CREANGĂ , pentru că pe mama sa o chema Creangă”. Cum ar fi mai convingător răspunsul? Să încercăm altfel: „Pentru că pe mama sa o chema SMARANDA Creangă.” Şi SMARANDA este SMARALDA  –  şi Smaraldul este piatră luciferică şi cristică, în acelaşi timp (a se vedea şi cele două chipuri de Sfinţi IOAN, ale anului, dominat de IANUS BIFRONS): da, piatra căzută de pe fruntea lui Lucifer, cum mai spuneam, anterior acestor rânduri – dar şi SMARALDUL scobit-cercetat întru concavitatea INIMII APRINSE  –  Sacré Coeur ) şi  transformat (de fapt, revelat DOAR!) în Potirul Graal, în care este fixat alchimic sângele lui Iisus Hristos Răstignitul (care este, funcţional, şi ÎNGERUL FEŢEI şi PRINŢUL LUMII, adică METATRON  –  Polul Ceresc; numele său este „MIKAËL, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu (…). Marele Preot simbolizează aici pe Mikael, Prinţul Milei”²⁰. SMARALDUL trebuie dus, de Iosif din Arimateea, în ŢARA PREOTULUI (rex et pontifex) IOAN, care, în cele din urmă, este ŢARA SARASULUI  –  identificată geografic cu Nordul României (Maramureşul, de unde se scoboară cuplul voievodal paredru Dragoş [Dragonul Sacru]-Bogdan [Judecata lui Dumnezeu] , identificabil cuplului sephirotic Justiţie-Mizericordie  –  dar şi strămoşii lui Creangă ION –  atât din partea lui David=Cel-Trimis-şi-Bun, bunicul  –  cât şi din partea lui Ştefan-Încoronatul).

      Ion Creangă îşi marchează, astfel, prin nume, atât apartenenţa la LOJA IOHANICĂ, protejat-dominată de AMIN, cât şi rolul său de stăpân al Crengii de Aur şi al Focului-Ştiinţă Sacră a Primordiilor. Ion Creangă marchează , prin nume, apartenenţa la topos-ul sacru al Nordului (Locul Divinităţii!) –  al Capătului Polar, orientat spre Steaua Polară, dar şi loc al Grădinii Hesperidelor. Topos Sacru al Axei Spirituale terestre şi româneşti, deopotrivă.

      Nordul Ţării este o zonă sacră, din care izvorăsc AMIN-ul (din Ipoteşti şi Cernăuţi  –  oraşul Negrului Ocult, în care a început, probabil, aventura Soarelui Negru, numit şi Luceafăr), JOHANNES-ul  (Regele-Preot IOAN  –  Monarhul Ascuns al lui Guénon şi V.Lovinescu) şi MIKAËL-ul (nu doar MIHAI Eminescu, ci şi MIHAIL Sadoveanu  –  şeful masoneriei interbelice româneşti, deci posibil urmaş-continuator al unei loje iohanice româneşti, în sec. XX). Neuitând semantica lui MIKAËL (cel vădit de Dumnezeu), nu uităm nici că, de la 1870, începe EPOCA SPIRITUALĂ MIHEALICĂ a Pământului, epocă prin care se înlătură, treptat, efectele epocii gabrielice (se înlătură, treptat, materialismul pozitivist  –  şi proclamă supremaţia Spiritului, revoluţionând, astfel, biologicul şi înfrângând legile eredităţii, cu toate efectele lor malefice, împovărătoare). Loja iohanică a Aminului-Eminescu prepară spiritual temelia epocii mihaelice.

      Revenind la numele lui Ion Creangă  –  de CREANGĂ, nu trebuie să omitem deloc nici ceea ce spune mai puţin dotatul (din punct de vedere spiritual) James George Frazer, în studiul Creanga de aur  –  şi, mai ales, ce spune V.Lovinescu, în studiile sale din Creangă şi creanga de aur, Mitul sfâşiat, Incantaţia sângelui şi Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti: CREANGA DE AUR este din Rai  –  şi este semnul iniţiaţilor. Ion Creangă nu este, în plan iniţiatic, un nume, ci indicator al funcţiei sacrale, ca misiune, ca oficiu de legătură între planul divin şi planul terestru (dar şi între Amin-Maestrul Hristos  –  şi ceilalţi doi membri ai lojei iohanice): ION  –  cel care aparţine lojei iohanice (adică Arca Spirituală a unui ev); CREANGĂ – Iniţiatul şi păstrătorul Cheilor Iniţierii, prin voia Aminului-Mastru, căruia îi este, mistic, şi paredru. În definitiv, Ioan Evanghelistul , Ioan al Inimii  –  stând cu capul pe Inima lui Hristos, se identifică cu ea: el aude-stăpâneşte, astfel, PARASHABDA  –  Sunetul (şi Ritualul) Primordial, pe care îl reimpune, pentru reordonare (renaştere spirituală, întru mântuirea în starea de Paradis) omenirii-lume.

      Deci, în şirul celor trei din loja iohanică, Ion Creangă este PRIMUL, pentru că este CREANGĂ –  şi nu doar ION-IOAN.

      Ceilalţi doi sunt ciudaţi, prin poziţia şi prin cvasi-anonimatul funcţiei: fac parte din loja iohanică, dar nu ca ÎNAINTEMERGĂTORI  –  nu consubstanţiali cu Sunetul şi Ritmul Inimii Cosmic-Divine (cu PARASHABDA), nu au ce schimba reciproc, ca parolă şi esenţă, cu Maestrul. Ei aşteaptă iniţierea: asupra lor se va pogorî harul, dar postura lor este una mai pasivă  –  chiar, într-o oarecare măsură, neîncrezătoare şi repulsivă. Iniţierea, pentru ei, nu a ajuns şi  va ajunge cu greu să însemne DELICIUL SUPERIOR, ascultarea „muzicii sferelor”. Ei sunt încă timoraţi, încă marcaţi de nivelul „corvoadei” iniţierii. Asupra lor apasă, greu, pământul  –  ei ascultă mai curând freamătul steril al borborosului, decât armonia astrală. Aceasta nu înseamnă că nu va veni, şi pentru ei, vremea respiraţiei „aerului tare”, a PRANEI sacre  – că nu va veni, şi pentru ei, ceasul AGON-ului sacru, al agoniei ca dans al schimbării fundamentale, revoluţionare, a logos-ului fiinţei. Căci ei alcătuiesc  –  să nu uităm!  –  loja revelaţiei Inimii lui Hristos.

      Deocamdată, însă  –  ei nu sunt tot atât de relevanţi în plan sacral  –  cum este „cel aplecat înainte”, spre comuniunea secretă şi totală cu Maestrul-Amin: Regele (Preotul) Ioan al Crengii de Aur  –  şi al Smaraldului.

      Observăm clar că V. Lovinescu pune problema, în mod repetat şi insistent, a consubstanţialităţii oculte, fascinatorii, dintre Eminescu şi Creangă  –  iar nu dintre Eminescu şi Caragiale sau dintre Eminescu şi Slavici.

      Şi totuşi, este foarte ciudată lipsa de informaţii (totală) în ce priveşte cunoaşterea reciprocă dintre CARAGIALE şi CREANGĂ  –  deşi, din punct de vedere profan chiar, au stat, ani de zile, în aceeaşi cameră: „loja” JUNIMII lui Maiorescu, camera cenacliştilor din Casa Pogor  –  amândoi  cunoscând foarte bine şi admirându-l pe acelaşi om  –  pe Eminescu (dacă Ion Luca Caragiale îşi manifestă, profan, admiraţia, abia în postumitatea eminesciană  –  în schimb, Creangă îl denumeşte, deşi Eminescu era mult mai tânăr, BĂDIE (BĂDIŢĂ): nu pentru că Eminescu era orăşean, ci pentru că BĂDIE este denumirea rangului iniţiatic suprem, într-o lojă iniţiatică tradiţională: a se vedea reluată această terminologie, cu exact aceeaşi semnificaţie, de ordin eminamente spiritualist, în „lojele” legionare ale lui Corneliu Zelea Codreanu  –  CUIBURILE  – în care se pregătea „zborul” spiritual al iniţiatului).

      Şerban Cioculescu tace, cu obstinaţie, în cartea sa Viaţa lui I.L.Caragiale²¹   –  când e vorba de relaţia Caragiale-Creangă, de parcă cei doi nici nu s-ar fi văzut la faţă, de parcă Amin-Eminescu nu i-ar fi conjugat în aceeaşi paradigmă sacrală.

      Despre Slavici, se ştie (nu doar prin Şerban Cioculescu sau George Călinescu  –  ci prin mărturiile unor prieteni şi cunoscuţi ai celor doi, neajunşi „celebri” nu cât membrii lojei iohanice româneşti  –  dar nici măcar cât cei doi critici citaţi mai sus)  că Slavici l-ar fi cunoscut pe Caragiale   –  mai ales în perioada celor doi ani de la ziarul Timpul  –  când erau colegi de redacţie. Ciudată este şi legenda despre greu-vorbitorul, greu-scriitorul, greu-exprimatorul de limbă românească  –  Slavici. Doar LOJA IOHANICĂ este, în primul rând, loja Logos-ului, loja lui Parashabda  –  a Sunetului Primordial-Sacral, impus de Inima Cristică. Se spune că Eminescu îi „corecta” caietele cu poveşti, povestiri etc. Cum se potriveşte, însă, imaturitatea (pretinsă) lingvistică a lui Slavici  –  cu postura sa de iniţiator al românilor  – într-o gramatică „pentru propriul uz” al „Treimii Redacţionale”(dar „propriul uz” al divinităţii  –  devine ritualul umanităţii…) – în TOPICĂ ROMÂNEASCĂ?²²

      O CARTE A LOGOS-ULUI ROMÂNESC  –  pentru „uzul propriu”…Nu merge: în loja iohanică se prepara, se vede treaba, o Carte a Logos-ului Ideal (adică: Recuperat Sacral) Românesc. Dar  rămâne mirarea: Slavici preia sarcina TOPICII. Or, ŞTIINŢA TOPICII, în orice limbă, presupune o fineţe interioară deosebită, în raport cu Logos-ul. Presupune cel puţin tot atâta fineţe a cunoaşterii limbii, cât şi sintaxa: TOPICA este microcosmosul imergent al Logos-ului, aşa cum SINTAXA este macrocosmosul emergent al Logos-ului.

      Pentru noi este clar că Slavici era un iniţiat în Sunetul Primordial  –  iar legenda despre „corectarea” caietelor sale de către Eminescu conţine tocmai descrierea mecanicii aparente-emergente a iniţierii întru Logos  –  omiţând, cum e şi firesc pentru o relatare profană, undele energetic-spirituale care-i cuprindeau pe amândoi, pe Maestru şi pe Ucenic, în vârtejul lor, aducându-I în starea de ek-stasis lingvistic  –  fixaţi în centrul vârtejului sonor al Logos-ului-Caiet (aici e locul, credem, a aduce aminte că GRAAL înseamnă şi VAS şi CARTE : cupă=Grasale, carte=Gradale²³  –  iar despre „corectarea” Cărţii-Graal putem sune că este, de fapt, RECTIFICAREA alchimică a Logos-ului, acel faimos VITRIOL  –  Visita Interiore Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem  –  „Vizitează părţile interioare ale Pământului, prin rectificare vei găsi Piatra Ascunsă”; PIATRA ARUNCATĂ de „zidarii nebuni”şi transsubstanţiată de Hristos în PÂINEA VIEŢII ETERNE  –  piatra aruncată, tocmai spe a fi căutată, în vederea desăvârşirii operei cosmic-arhitectonice  –  căci ea va deveni CHEIA DE BOLTĂ  –  cheia de deschidere a Porţilor Paradisului, în urma efortului iniţiatic de construire a edificiului sacral  –  Templul Logos-ului, Templul Rugăciunii Reintegratoare în Sacralitate).

      Întorcându-ne la problema CARAGIALE –  ne frapează cel puţin două lucruri:

      a–  în primul rând, traducerea numelui său de familie (Caragiale) trimite fie la SPIN NEGRU, fie la MĂRĂCINE NEGRU²⁴  –  oricum, trimite la COROANA CRISTICĂ A CALVARULUI (pusă sub semnul lui Negru-Mistic). Adică, este COROANA OCULTĂ (şi ocultată), în care CALVARUL SOTERIOLOGIC şi ISPITA LUCIFERICĂ SUPREMĂ (acel „Eli, Eli, lama sabachtani?” al supremei „rătăciri”-năuciri existenţiale, al labirintului infinit al fiinţei, în finitul clipei de rătăcire-aiurare-despletire a Logos-ulu)  –  aduc aminte de cele două feţe ale lui Ianus, formate de cei doi Sfinţi IOANI: Botezătorul (fără otravă  –  cu Logos-ul-AMRITA – putrnic, dar seducător, coagulant) şi Evanghelistul ( cu  otrava subtilă a Logos-ului Suprem, Amoral: VITRIOLUL  –  care arde-transfigurează).

Mitul despre I.L.Caragiale este al CELUI CARE NU RÂDE NICIODATĂ (doar rânjeşte, obosit, caustic, amar, ca şi Lucifer-Bătrânul de sub Lumi, sau dintre Lumi) – şi ai cărui solzi-ochelari sclipesc ca ochiul de balaur, sau ca ochiul rece al Luceafărului-Lucifer  –  sau ca solzii Dragonului (rudă de sânge cu Dragoş de Sarasău şi cu Grue-Sânger [Sânge de Înger]  –  şi ei conducători sa aparţinători ai unei loje iohanice susţinătoare a pământului spiritual românesc). Prin aceasta, I.L.Caragiale este integrat special în loja Luceafărului-Amin, în loja iohanică a Dragonului Românesc. Caragiale are poziţia intermediară, între GARDIENII şi RECTIFICATORII săi spirituali: Creangă şi Slavici. Slavici este RIGUROSUL, ARHITECTUL, TĂCUTUL  –  şi totuşi…SLĂVITUL, sau cunoscătorul interiorului Cuvântului-Slovă (slova/slava=cuvânt). Cei doi (Creangă şi Slavici), unul jovial, celălalt sobru (unul diurn, celălalt nocturn), trebuiau să-l echilibreze spiritual pe complexul I.L.Caragiale  –  dar, vorba lui Arghezi: „lăsând întreagă  dulcea lui putere”  –  putere a veninului cunoaşterii luciferice (VITRIOL). Fără piatra ispitei demonice, fără piatra aruncată  –  nu se poate concepe actul recuperării pietrei-cheii de boltă, actul transsubstanţierii, al transgresării pietri , în pâine euharistică.

      b– În al doilea rând, dubla numire a Spinului Ocult Cristic (cu Trandafirul Revelaţiei răsărind, obligatoriu, ca finalitate a iniţierii în loja iohanică) dă de gândit: ION+LUCA. Cei doi stâlpi ai Evangheliei (=Bunei Vestiri): Logos-ul Pur+Logos-ul Imaginat  [Logos-ul „Muncit”-Dinamic]²⁵. În limbajul lui Rudolf Steiner, Logos-ul Cunoaşterii Inspirate şi Intuitive+Logos-ul Cunoaşterii Imaginative. I.L.Caragiale, prin „hrănirea” sa iniţiatică, dinspre stânga şi dinspre dreapta (Slavici, respectiv Creangă), a devenit THULE-BALANŢA, echilibratorul între LOGOS-UL PROIECTIV şi LOGOS-UL OPERATIV (Lucianic)²⁶. Între Logos-ul Proiectiv-Iohanic  –  şi cel Dinamic-Lucianic  –  se instaurează Eterna Interogaţie Luciferică a Lumii şi a Originii ei. Ba chiar putem vorbi, în cazul lui I.L.Caragiale, de Demonul-Logos  –  Antilogos: are plăcerea de a savura savant Neantul obţinut prin dezintegrare, prin a Logos-ului. Şi deci, a RITUALULUI-OM.

      Iată de ce I.L.Caragiale nu vede şi nu este văzut de membrii lojei iohanice  –  ci doar de Maestrul Amin: pentru că el este Axul Balanţei, „hierogliful Centrului Suprem”. Iată de ce I.L.Caragiale şi Maestrul Amin se adapă din aceeaşi oglindă-fântână  –  pentru că doar ei doi îşi pot revendica, concomitent, nedisimilabil, rolul de THULE (Fântâna-Balanţă, Centrul Spiritual al Vechilor Germani, care sunt rude de sânge cu dacii; aceştia din urmă, după Iordannes Gotul, le erau germanilor dux –  conducători spirituali  –  şi germanos=fraţi mai mari  –  sau, în unele tălmăciri, fraţi gemeni…): Fântâna-Veronica²⁷(Micle). Amanţii ADEVĂRATEI IMAGINI (ICOANE) nu puteau fi, concomitent, decât Mastrul Amin şi Luca-Maestrul Imaginii (altoit peste Ioan, Maestrul Vibraţiei Cosmice). Creangă şi Amin se întâlnesc, până la consubstanţialitate, în Miezul Sunetului-Logos. Caragiale, care este Ion+Luca, se întâlneşte cu Amin în starea de compromis a Imaginii din Fântâna-Balanţă. Acolo, în Imagine, ei se întâlnesc sintactic, structurând cosmosul românesc, pe bazele Logos-ului Românesc. Ion+Luca, hibrid de Proiect şi Imagine Realizată şi Dinamică a Proiectului  –  NU RÂDE, pentru că este încordat să nu piardă din mâini, din simţuri şi din intelect Hăţurile Compromisului. Să nu piardă, adică, Deşirarea Lumii. Caragiale-Balanţa va fi veşnic CRISPAT, căci el are sisificul rol de mediator permanent, de Atlas încordat în a uni SLAVA-Slavici (al Cerului Subtil al Topicii Constelaţiilor Tăcute) cu PĂMÂNTUL, cu ŢÂŢÂNA  DE JOS A AXEI POLARE  –  CREANGA Copacului cu Rădăcini în Cer, Creanga-RĂDĂCINĂ (în Pământ). Şi crisparea Compromisului Cosmic al Lojei se face sub îndemnurile demiurgice ale Aminului, cuprins de furor sacer: aceasta este explicaţia „furiilor”, „isteriilor” disertative ale lui Eminescu, în loja provizorie din redacţia Timpului (ca şi-n Scrisori –  EPISTOLELE CĂTRE THULE). În definitiv, nu degeaba se găseau acolo, la Timpul: ei erau complotiştii împotriva TIMPULUI, cei care compromiteau şi anulau TIMPUL (istoric) pri sabotaj sistematic şi coerent al logos-ului profan  –  şi amplificare „isterică” a Logos-ului Sacru, sub chipul Cărţii Logos-ului Neamului Românesc  –  GRAALUL–Carte şi Vas-Inimă a Logos-ului Recuperat Sacral. Căci Triada Slavici-Eminescu-Caragiale a SCRIS EFECTIV, la Timpul (împotriva Timpului) Cartea-Graal(Gradale) a Logos-ului Resacralizat Românesc.

      Dhikr²⁸-ul lui Ion Creangă , Amintiri din copilărie  –  începe cu nemele de IOAN(părintele Ioan) şi se sfârşeşte cu numele de LUCA (Luca Moşneagul).  Cartea sa (Gradale) este pusă sub semnul Balanţei-Thule  –  dintre INTUITIV şi IMAGINATIV, dintre Proiectiv şi Emergent (Efectiv). Cum hazard nu există (vorba lui V.Lovinescu) decât pentru năuci, este învederat că dhikr-ul lui Ion Creangă este mai complet decât o simplă anamneză: este o combinaţie (echilibratoare), unică, de ANAMNEZĂ INTUITIVĂ(ioanică) cu TĂLMĂCIREA IMAGINATIVĂ(lucianică)  –  o întrepătrundere a concomitentului (prezentul evanescent) cu trecutul (illo tempore) eminamente sacru  –  până la confuzia sacră supremă: Prezentul Etern al Logos-ului-Amin. În acest sens, a se vedea şi relevanţa sacral-orfică a Aminului-Eminescu, temelie a Epocii Mihaelice în România: în partea a IV-a a dhikr-ului-amintire (parte a supremei sinteze, în anistorie, a Logos-ului Sacru), la p. 219, Mihai scripcariul din Humuleşti (Humuleşti fiind numele generic al topos-ului sacru anamnezic, dar, ca evidenţă sacră epifanică –  este şi numele secret al lojii iohanice, în care HUMA este transfigurată în CIER (Cieriul Cucului, Cieriul Socolei, din final). Datorită lui Mihai-MIKAËL Lăutarul (Orfeul-Amin, Rifeul din imaginea lui Ianus bifrons=Herbul Prezentului Sacru Nediferenţiat-Rearmonizat) se produce starea de SĂRBĂTOARE ( de cucerire, pe scara iniţiatică, a CIERULUI-cer-Paradis)  –  sărbătoare spirituală perpetuă a românilor (viziunea mântuirii spirituale, prin degajarea-dezrobirea finală a Shekinei-Shakti²⁹, vertical-ascendent pe axul învăluit de spirală, a lui Kundalini³⁰; spirala învăluieşte Sephiroţii³¹, Arborele Sephiroţilor³² echilibraţi sub semnul Coroanei-Kether: semn al mântuirii Spiritului Românesc).

      Vorba sibilinică, prin care se marchează victoria în act a demersului soteriologic al Logos-ului-dhikr este rostită chiar de Rădăcina Axei Lumii, Talpa Iadului transfigurată în Sfânta Duminică  –  baba devenită Fecioara Eternă, Potenţialitatea Eternă, conţinută de MIEZUL FOCULUI, sângele cristic din Potirul Smarandei-Graalul:”Şi câte şi mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau la noi, de-ţi părea tot anul sărbătoare (n.n.: nu mai părea  –  ci era, efectiv, sub efectul eliberării Shakti-Shekinei, pe traseul ascendent al gunelor, şi ajungându-se la epifania de la nivelul sattwic)! Vorba unei babe: <<Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă>>”(n.n.: adică moartea şi viaţa să se confunde în suspendarea mistică a Paradisului, unde Copacul Vieţii şi Morţii a rămas neatins de tentaţiile luciferic-raţionaliste ale lui Adam Protogonos).

      Exerciţiul criptării limbajului îi este familiar lui Ion Creangă (ca un fel de defulare a lucrărilor iniţiatic-alchimice asupra Logos-ului Sacru, în zona Operei-Ritual al Aminului)  –  dar trebuie făcută o distincţie netă între încifrarea de mesaje, exercitată în sfera existenţei profan-politice –  şi Ritualul de Descoperire(Dez-Văluire), pentru iniţiaţi, a Templului Logos-ului. Una este păsăreasca paiaţelor („carbonarii” infernali de la 1877…)  –  şi alta este păsăreasca îngerilor.

      Una este scrisoarea cu substrat profan-politic (joc steril, aproape penibil), către Iacob Negruzzi:

„Stimabile d-le Negruzzi,

Fost-am şi la p. rail…şi la rop, rop…, şi s-au prins că întru un cuget vor mărturisi pentru chir., fiind rasasiaţi până-n gât de frac…Şi că pentru chir. Huludeţe sunt informaţi şi din partea altora în bine.

Însă n-ar fi rău să mai bateţi ferul până-i cald, că ştiţi cum e lumea la noi.

                                         Vă doresc sănătate şi iertare de păcate,

                                                                                                       Ion Creangă”

(n.n.: de reţinut că Iacob Negruzzi era mason cu grad 33 în Loja Marelui Orient al Franţei  –  unde simbolurile şi parolele erau la mare cinste)  – şi cu totul altceva este solemna şi minuţioasa lucrare de descriere a

         a-labirintului infernal al iniţierii, urmată de

                          b-conservarea, în registru iniţiatic, a victoriei sacrale a Fiinţei Umane  –  Adam Protogonos (Logos-ul Reabilitat  – finalul Amintirilor, mai cu seamă).

      Chiar dacă Axa Polară a lumii uneşte Cerul cu Infernul  – Templul nu permite (în funcţionarea lui corect-sacrală) catehumenilor (aspiranţilor la sacralitate) să asiste la misterele profund-iniţiatice, până când nu acumulează forţa spirituală necesară asimilării „organice”, depline, a energiei transfiguratoare a acestor misterii. Ion Creangă este, în Amintiri şi Poveşti  –  Preot şi Rege. Dar redevine catehumen, obidit şi fără sentimentul seurităţii ssacrale, devine un Arheu-Caragiale, Demonizant-Savant Entropizant  – când se amestecă printre colburi  –  prefăcut, şi el, în fir de colb (ca Făt-Frumos în muscă). Poate că, astfel prefăcut, are (virtual sau real) acces la tainele celor de jos –  taine fundamentale pentru ulterioara re-urcare a Axei Polare (acesta este cazul lui Caragiale). Dar datoria noastră, de „cronicari” ai Ana-Cronos-ului  –  Regelui şi Preotului IOAN AL CRENGII DE AUR  –  este să percepem singurul eveniment „Revoluţionar” Sacral (dacă transfigurarea supremă poate fi asimilată, într-un limbaj foarte aproximativ, cu o revoluţie cosmică, astrală): ÎNVIEREA. Şi să aşteptăm prefirarea, domoală şi sterilă, a capcanelor care premerg „Revoluţia” Sacrală, ca simple răzmeriţe entropice, capcane pentru veghea noastră de evanghelişti umili. 

*

(din lucrarea LOJA IOHANICĂ ROMĂNEASCĂ, de prof. dr. Adrian Botez, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2006)